Literadura nr. 16 (6)

Cartea din bibliotecă
Tudor CICU

Cartea poemelor mele nescrise”/ed. CR
2015 – de Varujan Vosganian

„Poezia.. este o artă a sincerității, o continuă
mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură…”
– mărturisește poetul. Și suntem în acea
realitate ridicată la condiția misterului, care
nu se legitimează decât prin raportare la un
dat de dincolo de (Dumnezeu), în transcendent,
sau, măcar de dincoace de (Om), în
transcedental. Chiar și prin lăstărișul lacom al
copacilor din cauza căruia unii nu mai văd
pădurea, care vor să-l absoarbă pe poet,
„versurile se unduiesc ca mersul cămilei” în
deșert: „Altfel spus, zidurile sunt toate la fel,/
contează doar ceea ce vezi dincolo de ele./
Mi-a trebuit atâta timp să-nțeleg/că poeziile
nu sunt pentru ceilalți,/ oamenii nu au
răbdare s-asculte./ Ele sunt scrise mai ales
pentru ziduri./ În spațiul dintre mine și zid/
stă nașterea Poeziei.” (Graffiti și nașterea
poeziei
). La marginea luminișului, a apelor
liniștite, acolo unde cititorul se retrage pentru
a scormoni prin buzunare după ochii
sufletului acestui poet, vom descoperi că
poezia lui „e-o epopee scrisă la persoana
întâi… Alteori, citești poezia lui ca și cum ai
dansa „în vârful degetelor pe un tăiș de
pumnal”. Printre temele atacate, precum
relația cu divinitatea, cu neamul său
(armenesc), cu istoria, cu iubirea, ne-am oprit
la relația cu moartea, pentru că poetul e
tulburător și fascinant când are revelația
geniului eminescian conform căruia moartea
se învață odată cu nașterea: (vezi La nașterea
mea
). Ceea ce dă fosforescență imaginilor
zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în
acea ideatică a cuvintelor care îi sunt hrană.
Acest poet cu darul „de a vedea lucrurile care
altminteri nu se văd”, va stârni și cititorilor
de pretutindeni, orice va crede de cuviință
„ca niște sperietori de păsări cărora le e frică
de păsări”. Și putem afirma că lectura „cărții
poemelor mele nescrise” ne-a prilejuit o
incursiune tulburătoare în spațiul intim al
poeziei sale din acest volum de excepție.

 

La Ghizunie”/ed. Armonii culturale 2016 –
de Ion Lazăr da Coza

Despre oamenii satului natal, Ion Lazăr da
Coza nu-și propune a scrie doar niscaiva
cronici aducându-le ca omagiu doar „o samă
de cuvinte”, ci ceva mult mai îndrăzneț și
care să dăinuie în literatură ca sătenii din
Bulzeștii lui Sorescu. În labirintul memoriei,
limbajul vorbit/depănat (în aceste cânturi
poematice) mi-a sugerat de la început ceva
asemănător cântului despre oastea lui Igor,
una dintre marile legende ale lumii. Citind
până la capăt cartea, ajungi să te întrebi dacă
ai dat de figura luminoasă a țăranului care
încearcă să ridice mahalaua la nivelul satului
curat de odinioară. Umorul, ironia,
anecdotica și morala textelor din „La
Ghizunie
” își trag seva și dulceața din
readucerea, în prim plan, a poreclelor celor
prinși în cronicile acestor narațiuni
poematice. Să scrii câte un poem despre cei
din satul tău, în vremurile astea, când viața
omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai
întoarce acasă ca într-un cântec al amintirilor.
Poate nu mi-aș fi amintit toate acestea, dar
parcă aduce, pe undeva, cu acel cântec al
amintirilor, de factură sadoveniană. Ceea ce
te atrage îndeosebi, e amestecul dintre umor
și ironia satirizată prin redarea unui limbaj
adecvat locului (când e cazul). Și apoi cum să
nu schițezi un zâmbet când realizezi diferența
dintre a privi lumea prin gaura cheii și a ieși
afară, sub cerul liber și să compari minunea
în realitate. Și pare a clădi, cu talent, un cuib
de rândunici în care autorul îi întoarce acasă,
mereu, pe ai săi și depinde din ce parte a
gardului privești lucrurile ca să dai de miezul
lor. Poemele/cronici sunt trăiri ale satului
prin care poetul vrâncean își poartă cititorul
ca într-un labirint al memoriei și-i va drămui
din gândurile sale, dar și cele ascunse în
viețile oamenilor, ori a cutezat a gândi să
meargă și mai departe? V-am lansat, deja,
întrebarea unui veac care nu percepe de
obicei altă izbândă.

 

Tabăra damnaților”/ed. ATEC 2016 – de
Gheorghe Andrei Neagu

Un roman realist despre creație, sacrificiu
și destin. Și povestea celor trei prieteni Lazăr,
Serafim și Petre este o parabolă despre
speranță și destin pentru că fiecare îi va
afla un tâlc și își va citi în ea propria viață. A
căuta o interpretare a faptelor biblice e ca și
cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis
al omenirii. Dincolo de asprimea și
ciudățenia personajelor sale, cartea e
incitantă, pe de o parte pentru cursivitatea
firească și antrenantă a narării, pe de altă
parte pentru firescul dezarmant al eroilor.
Măiestria autorului este aceea de a devoala
visul-speranță, ca fiind ceea ce este de fapt
orice vis: o himeră. Povestea celor trei
prieteni este captivantă în sine, în aparență
simplă, dar mai presus de toate este șocantă.
Titlul romanului, inspirat, rezonează puternic
cu mesajul romanului: visul de veacuri al
omului de a avea un rost în societate și locul
lui unde să ducă un trai pe care și l-a visat o
viață. Autorul pare călăuzit de firul acelui
gând și fiecare dintre cele trei personaje par
chinuite de grija de a-și descifra destinul.
Lazăr și Serafim, acuzați de viol și trimiși la
reeducare într-un penitenciar, se trezesc într-o
bună zi că peste cei închiși în penitenciar a
venit grațierea. Celor doi deținuți eliberați,
gata de a-și lua în propriile mâini soarta, li se
alătură Petre Stoian, un alt coleg de celulă.
Orașul în care se întorc era la fel ca atunci
când fuseseră ridicați pentru presupusul viol
și trimiși în penitenciar spre a-și executa
pedeapsa, dar Lazăr descoperă lumea
bișnițarilor și a unei vieți în desfrâu fiindcă
(spre deosebire de cei doi amici).
Finalul se citește cu răsuflarea tăiată.
Autorul a surprins în mod captivant,
într-un roman de un realism dramatic, visul
omului de pretutindeni, luminos și radios și,
după cum se poate anticipa, la fel de lipsit de
speranță.

 

Dincolo de neguri”/Editgraph 2020 – de
Mariana Cabel

Cartea de debut a Marianei Cabel în poezie
este un album de gânduri presate în timp. Pe
de o parte tabloul autoarei („eu,/o picătură/în
oceanul cuvintelor”) și pe de altă parte pe el
(tu,/ dorința mea de împlinire”)… „în gara
pentru doi/ dincolo de neguri” căutându-se
neîncetat. Un volum cu incantații de iubire în
ecou, mereu și mereu „acolo unde poposesc
săniile/ trase de gândurile mele”: „mai întâi,/
ți-am iubit ochii/ văpaia și strigătul lor” (Mai
apoi
). În orașul zugrăvit în irizări bacoviene,
prin care „timpul se scurgea odată cu
streașina”, poeta e o căutătoare a sensurilor
care duc spre o bucată de liniște, de frumos și
speranțe, deși „pâlpâie lumina toamnei/
cuprinde-ncet orașul/ uscat, crispat și trist”
(În strada toamnei bis). Dar și un oraș unde
la teatrul de vară „nu se stinsese lumina de
câteva zile”, fiindcă cel care-l avea în grijă
„dormea de trei zile în spatele cortinei/apusă
peste oraș” (Cortina). Și unde despre poet,
trecătorii, mult prea grăbiți să-i asculte
cuvintele, spuneau: „Bătrânul acesta e
nebun!” și doar „copiii îndrăzneau să se
apropie/ roiau și strigau cât îi țineau
plămânii:/ – copacul acesta rodește cuvinte!”
(Prințul cuvintelor). Constanța volumului
este dată de dorința de căutare a unui
microunivers concentraționar pentru „poezia
de dragoste”: „Dragostea,/ un roi de fluturi…
cum ar supraviețui,/ într-o însingurare cât o
iarnă?”, ori ca în sugestivul poem „Pași” cu
aplecare predominant anticipativă spre
poezia confesivă a trăirilor secvențiale (vezi
poemul Invitație), a ipostazelor reflexive de
comunicare „în palmele destinului”. Alteori,
înclinația poetei spre nostalgii și regrete
(„zadarnic am întors/ ceasul de nisip,/ timpul
nu curge înapoi”), cât poate aduna o viață de
om, se adaugă tabloului în care țese
melancolii picturale sub perdeaua unui amurg
„răscolind poezia”. O carte de debut cu multă
candoare și poezie pentru suflet.

 

Traduceri din poezia lumii
Marian Mihai

Robert Max STEENKIST

nopți cu tine

nimic nu ne protejează de noapte
afară trec
în flăcări
mașinile
ca hienele rănite
la multe zile mai încolo
se-ntinde marea
cu toate despărțirile ei

peste drum
doi cîini
urlă
peste cîrpele și cartoanele umede
în care își fac culcuș
noaptea a urcat muntele
ca să-i păzească

departe se află dimineața care ne-adăpostește
îndepărtate cîntecele
care ne ridicau faruri în vârfurile degetelor

tu și eu
stînjeniți unul de celălalt
strîngem noduri din picioare
ca să nu se rupă pînzele
aflăm
că vorbele apără
camera noastră

afară
noaptea tot înaintează
dar de data asta
are cadența melcului
care trece orizontul
în întîmpinarea navigatorilor sleiți
de-atîtea coșmaruri.


Miroslav HOLUB

aripi

„avem
anatomia microscopică
a balenei
iar asta
îl liniștește
pe Om”


Vise

Au secătuit omul de substanță
așa cum usucă luna roua.
O frînghie se-nalță erectă
din creștetul capului.
O lebădă neagră eclozează
dintr-o pietricică.
Și o turmă de îngeri în cer
participă la cursuri serale
despre accelerația laterală.
Visez, adînc visez.
Visez
că trei de trei ori este nouă,
că regula mîinii drepte
are aplicabilitate;
iar cînd circul pleacă
pămîntul bătătorit va fi
încă o dată copleșit de iarbă.

Da, iarbă.
Iarbă inechivocă.
Doar iarbă.


William Carlos WILLIAMS

avem
o hartă a universului
pentru microbi,
avem
o hartă a microbului
pentru univers.
avem
un Mare Maestru al șahului
fabricat din circuite electronice.
dar mai presus de toate
avem
abilitatea
să alegem mazărea,
să ținem apă în căușul palmelor
să căutăm
șurubul potrivit
sub canapea
ore întregi.
asta
ne dă
aripi.


Heather Christle

Nu pot înota

nu pot înota pentru că nu am loc în apă

am mai
mult de 600 de mii de metri înălțime

dar îți mulțumesc că m-ai chemat

Stau la rînd
înlăuntrul cămășii mele uriașe

Dacă cineva ar vrea să mă doteze cu
armament
mi-ar spune să mă întind peste New York

și orașul pe care l-am distrus
m-ar răni și el

Mănînc stele
Este o revoltă

știu
gura mea mare
plină de lumina lor


Matthew SWEENEY

Și, cu certitudine, drumul e plin de cotituri,
și mult prea lung și nimeni nu știe
ce e dincolo, la capăt
un orășel cu un restaurant decent
și cu o largă stradă principală,
și un hotel în care te cazezi
și nu te mai muți niciodată
sau o ruină păzită de corcituri,
unde bețivii se lovesc de tine
controlîndu-te la buzunare
și nu mai e cale de întoarcere.
Și mai adaugă toate obstacolele
cheia de la intrare, hîrtiile
și fotografiile, predicțiile solide,
bucătăria de mult rîvnită
închipuie-ți tot restul,
și totuși se circulă într-acolo pe drum
încet, fiindcă are multe curbe
și pînă jos e mult
și sînt stînci.
Și pasagerii par fericiți,
sau alea sunt rînjete de maniaci?
Și nu e niciun indicator sau hartă.
Și muzica pe care o ascultă
e dură, dar melodioasă, și puțin tristă.
Și poți să privești în oglindă
dar nu să te întorci, măcar puțin.


Manuela Camelia SAVA

Poezia maturității

Poeta ajunsă la anii maturității lirice,
Nina Beldie vine cu un volum de
versuri, în care se îmbină curajul
declarațiilor de dragoste, asumate, lucide, cu
duioșii și gingășii lirice, sufletul său bogat
destăinuindu-se nouă cititorilor prin
„Caligrafii stelare” (Editura Editgraph,
2020).

Când jucăușă și copilăroasă, când tristă după
suferința prin care trece prin pierderea iubirii,
poeta adoptă un ton confesiv, ușor de
receptat și de înțeles. Cititorul este purtat pe
aripile dorului, peste timp, cu un anumit fior
poetic în care se regăsesc amintirile,
rugăciunea, imaginile dragi. Clipa efemeră
este surprinsă în toată splendoarea ei, cu
anotimpurile care au frumusețea și
melancolia lor – toamna cu frunzele sale
(„toamna din inima mea”), cu iubirile ce pot
fi senine, duioase, dar trecătoare.
Existența are un drum care înseamnă zbatere,
care se bazează pe căutări, făcând pași care
au sonorități importante –„pasul rău mă
doare”! Timpul pământesc măsurat în
minute, secunde nu mai e același cu timpul
iubirii, care poate face omul ilimitat.
Cea care iubește sincer, profund simte
durerea de a avea în inimă pe un hoț de
suflet, zbătându-se să iasă din labirintul
sentimentelor – „M-ai rătăcit între silabele
cuvântului Iubire,/ Ca într-un labirint absurd
făr´ de ieșire…”. Permanent se simte lipsa
celui iubit, „ca un hoț, pe furiș plecând”.
Lipsa este aici sinonimă cu toamna, cu
melancolia, cu așteptarea. Comunicarea se
poate face prin zile înșirate ca niște comori
dragi – ”duminica mea”: pornind de luni, cu
primul mesaj, marți cu răspunsul, miercuri cu
„mirosul nebun de cafea”, joi are declarație
de dragoste clar formulată, vineri se poartă
cu „așternutul de vise”, sâmbăta e doar o
promisiune. Întrebarea retorică e dureroasă:
„Vrei să fii tu, Duminica mea?”
Temporalitatea stă în semnul clepsidrei,
veșnicia este doar un ideal, dar el poate fi
atins doar prin iubire, doar prin dor – „Iar
Mâinele meu/ mi-l măsoară un dor/ agățat de
un capăt de zi…” Nisipul, marea, zborul,
aripa, lumina, pădurea sunt motive de visare,
la răsărit și la apus.
Căutarea de sine duce spre poeme „pentru o
iubire în asfințit”, unde focul este cel menit
să întrețină iubirea în toate zilele, în toate
culorile. Apar rugăciuni și dorințe – „și m-aș
duce”, „de-ar fi…”. ca în toate poeziile de
dragoste, întâlnim suiș și coborâș, somn și
nesomn, bucurie și răzvrătire, senin și
chinuri groaznice, strigătul celui care iubește
se îndreaptă și spre Dumnezeu.
Povara iubirii se îndulcește când „Sufletul de
Om,/ Pereche își găsește!…”. Rostul omului
se revarsă în efortul de a înțeles lumea, de a
accepta iubirea matură, de a fi Sisif,
„pedepsit cu doruri grele!”
Nu lipsesc nici tablouri biblice, cu Eva
menită, cu Șarpele ademenind. Iubirea trece
peste vămi, peste toate piedicile și devine
Trăire, căci sufletul e „gol și-nfrigurat, /
După Alb, cât a umblat!” Dumnezeu permite
să iubim și de aceea, dincolo de ziduri de
tăcere, permite să fie sufletul înveșmântat în
fluturi, să fie înveșmântat în ploaie și izvorul
de iubire să fie nesecat.
Muzicalitatea versurilor este o calitate aparte
a acestui volum, cu metafore originale, cu
întrebări și mirări, cu jocuri de cuvinte, cu
sensuri înțelepte. Astfel, Nina Beldie
transcrie direct din inima sa iubitoare, din
sufletul ei îndrăgostit de frumos, din tumultul
silabelor un univers al dragostei, de care
devine conștientă că s-a înfiripat, a crescut, sa
împlinit.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share