Literadura nr. 16 (4)

Alexandra PANC

23 de ani din Timișoara. Absolventă a
Facultății de Litere și membră a Cenaclului
Pavel Dan. A debutat în revista Boema,
noiembrie 2019

Vederile de la Со́чи
spun cât de mult curaj a avut
bunicu în ’84.
Nu-mi pasă că se stătea la cozi
și nici că nu era mâncare.
6400 de lei pe 2 cocoși de porțelan,
nebunie curată, banane pe dulap.
Taxiu ’4 mergea cu metanol,
lăzile de Pepsi stăteau în fața ușii
și ai mei mâncau portocale.


Am renunțat la Rai

din pur egoism.
Picioarele îmi zac
în cupa cu apă rece.
Pe Kafka s-a pus praful,
iar macrameul tronează pe Elcrom.
În cui stă pensionată uniforma tatei
și dracu știe când se va întoarce mama.
Până atunci, azi e duminică.


Ceai negru și atât.

Nu o să dau vinul la schimb,
dar într-o seara de joi
negrul mă încântă mai mult.
El și-a vărsat tutunul
în timp ce cu dexteritate
se pregătea sa ruleze o țigară.
Mă privește cu subînțeles, ochii ăia,
și știu de pe acum ce mă așteaptă.


Poate sunt o artistă a foamei.

Mă hrănesc cu inspirație
și printre respirațiile sacadate
Se simte vibrația creației
Intensificată de amploarea dorinței
Scursă prin cerneala translucidă
a unui suflet în ascensiune.


O ploaie acidă se instalează peste oraș

iar în urma pașilor mei se dezlănțuie haosul.
Am sufletul ciuruit de gloanțe
Și seva eternității se scurge încet
în noroiul care-mi ajunge până la glezne.
Picăturile îmi sculptează fața
ca pe o bucată de marmură de Carrara
Ochii îmi sunt foarte tulburi.
Arde.
Fiecare pas, gând, amintire.
Nu caut adăpost ci înălțare
fără de aripi.


Dacă într-o secundă se trăiește viața

atunci vreau să dansez printre nuduri
pe muzica lui Bach.
Să simt vibrația prin tălpile goale
în timp ce trupul se lasă unduit
de o pală de vânt,
Iar chipul mi se scaldă
în soarele de august.


Dacia verde 804

din duminicile pare.
Sticlele de alcool luate pe nv
expuse pe mobila lucioasă.
Primul set s-a spart în 77.
În dulap stă juma’ de mașină,
o blană de nutri și un alendelon
luat pe valută.
Mașina de spălat automată
făcea furori în cartier
Cum a făcut și blițul de la Polaroid
în 24 decembrie ’89.


Mihaela FARCAȘ

Data nașterii: 28.12.1993
Studii: Universitatea de Vest Timișoara,
Facultatea de sociologie și psihologie,
masteratul Psihologie clinică și consiliere
psihologică.
A publicat în revistele: Oglinda literară,
Boema, antologia Conexiuni 2019, Levure
litteraire, Actualitatea literară, blogul O
mie de semne, blogul Parnas XXI, blogul
Ecreator, Monitorul de poezie, New York
Magazin, antologiile colective Labirint
literar de primăvară, Incursiuni
metaforice, Liric zbor de primăvară.
Premii literare: premiul I la concursul
național studențesc de creație literară „Pavel
Dan” 2018; Membră a cenaclului Pavel Dan.
Participare la maratonul de poezie din cadrul
Studentfest Timișoara edițiile 2018 și 2019.

Monolit

refuz să mă-ncred în abandonații
care au inventat violența și limbajul
închiși în cușca lor de beton armat
în timp ce deasupra capetelor noastre
planează războiul nuclear
ca un nor de uraniu.
pădurile spinoase ard în cuptorul sudului
& reciful se îneacă în propriul calciu.
am stopat delirul de siguranță,
toți pleacă, nimeni nu revine.
prin licheni nu mai circulă lumina –
paralizăm biomecanic –
în copilărie îmi număram bătăile inimii
ca un cardiac
& credeam că visele nu au capacitatea
de a exploda pe cerul arctic
prin pielea scămoasă.
acum corpul doar există
ca o ventuză pe un perete.
mi se reproșează că poemele astea nu sunt
suficient de sensibile.
greșesc. sunt o bestie sensibilă
pentru că aleg să mă trezesc
în dimineți mai mizerabile decât degetele lui
Bukowski
după ce își ștergea fruntea
& performez ca o marionetă corporatistă
în monoliții de sticlă vie.


Matrioșka p

duminică după-amiaza mă uit
la filmul despre Beksinski
& albul băilor din Varșovia.
animalul se zbate între tâmplele mele
ca o pasăre amputată emoțional.
frica nu mai are obiect,
nici măcar inima transparentă
& vidată nu mai face față
loviturilor precise în punctele cele mai
vulnerabile.
orice mângâiere scobește măduva
& secționează nervii,
orice atingere se leagă de sinapse
ca un cheag nedizolvat.
omul deconstruit în teama primitivă –
doar un urlet – descărcarea unei puști.
am văzut primul transplant de rinichi
mecanic,
prima cornee artificială.
ne printăm gândurile
dar nu suntem în stare să le prindem într-o
hologramă.


Dumitru BĂLUȚĂ

Născut la 8 noiembrie 1948 în localitatea
Sârma, R. Moldova, locuiește la Chișinău și
Brașov (România). A activat în calitate de
regizor de teatru popular, funcționar public,
avocat. Poet și dramaturg. Membru al
Uniunii Scriitorilor din R. Moldova.
Semnează volumele de poezie: La masa lui
Brâncuși (Chișinău, 2004); Fața din oglindă
(Chișinău, 2006); Linia limită (Chișinău,
2008); Sensul circumferinței (Chișinău,
2009); Refugiu în a fi (București, 2011);
Condamnarea umbrei (Iași, 2013) Viziunile
bufniței de piatră (Iași, 2016) și dramaturgie,
Căderea turnurilor Eiffel – piese de bteatru
(Chișinău, 2014). Timpul l-au inventat
ceasornicarii (poeme) și Cafeaua cu zaț
(poeme fractale, adagii) editura Pontos,
Chișinău 2019.

cum buza briciului
măreția pe care o elogia s-a dovedit a fi
o bulă într-un pahar cu apă stătută.
după asta, au tot iscodit în jurul ei
și s-au prins că da, poezia este utilă, dar
cuvintele cum buza briciului să le sărute.
în industria cuvintelor, cel mai potrivit
este cuvântul pe care încă nu l-ai găsit,
acela fiind ca perla de pus în coroană.

o noapte de căutări (ziua n-are rost,
totu-i la vedere) chiar contează – atâtea
corăbii de hârtie de la Noe încoace!
și psihiatrul (când nu mai are soluții) spune:
caută, caută cuvinte, din cele mai grăitoare.
cine înțelege, o mână de ajutor e poezia.

încolțește precum în țărâne grâul de aur,
leagă holde în pârg și-n leagăn se dă
pe valuri de ape și foc.
poezia-i la fel ca pita din care Iisus
a rupt și a dat, salvând, dacă nu o lume,
cel puțin un om de la foamete.

realitatea hilară e unica ei justificare
atunci când nu-i reușește să taie deîndată
funia absurdității, cu nod gordian cu tot.


turnătorul de măști

la foc încet, într-un enorm cazan,
ma(i)estrul fierbe o materie atipică.
cum dă-n clocot, presară sensuri
de ciolan amar, de duh grotesc și, musai,
vodkă. adaugă (dintr-un borcan
majuscul cu tupeu) ceva iluzii, speranțe
macerate după care dă substanța
la teveu, la nevoie bagă și erate.
în fine, pătruns de cazuistici tari,
masa papier mâche o toarnă cu lopata
pe chipuri gri de îngeri solitari și,
aferim! măștile sunt gata.

cortina sus!…
cortina jos!…
avan, mascații ies la rampă
și-n ăst secol, ca-ntr-un spectacol alcoolic
pe tavan și doar de undeva o șoaptă:
„regele e gol”…

* * *
cerul încă-i de plumb, dar dinspre
coasta de est tot mai multe unghiuri albe
apar – gâște sălbatice (n-o fi nici ele
să-și amintească de roma ce au salvat-o).
taie aerul tare cu ascuțite țipete peste
vârfuri de pini ca să aducă-n plisc primăvara,
cu risc fatal de vreme ce reuters înștiințează:
„administrația orașului new york
va prinde gâștele care amenință zborul
în siguranță al avioanelor și le va trimite
în pennsylvania, unde vor fi gătite
pentru săraci…”
încete pe sub nori, ca pietre cu aripi…


Alexandru CAZACU

Soarele aproape meridional

Cel mai bine am înțeles singurătatea
privind nudurile lui Pierre Bonnard
reproduse în pinacoteca ce apăruse de
niciunde
când sfârșitul istoriei întârzia
nu și al geografiei în orașul străjuit de turnuri
iar în revista locală un actor nonagenar
definea călătoria
o metaforă a existenței
Era când liniște când vacarm în fața palatului
municipal
lângă turiști grăbiți să se fotografieze
lângă tarabe pline cu gablonțerii
lângă adolescenții ce fredonau „Cosi vicini,
cosi lontani”
și adăugam „chiar față de noi înșine”
când sâmbăta înainta prin oraș crudă și
indiferentă
Fațada domului strălucea în soarele aproape
meridional
și printre vocalele din toate limbile lumii
parcă te auzeam spunându-mi cum începutul
poate dura o întreagă viață
asemenea unei dimineți de după dragoste
asemenea unei foste iubite
ce se întoarce mereu și mereu să-ți spună
„Adio”


Bicicleta bunicului

Bicicleta sprijinită de brâul casei
mai apare câteodată vara
și vedem ochiul de pisică din spate puțin spart
dinamul pentru far înțepenit
șaua crăpată și cadrul pe care încă se poate citi
inscripționat anul de fabricație 1968
Un fel de obiect fantomă ce te așteaptă
așa cum veneai tu mereu
dacă nu vesel oricum cu un fel de zâmbet
pe chipul de sub basca albastră
în flanelă și pantalonii de doc
cu manșetele prinse în ace de siguranță
cu trupul drept până la optzeci și trei de ani
care a vrut mereu aceiași înălțime și aceiași
greutate
făcând mereu haz de asta
Eram convinși că așa cum ne luai pe noi pe
ghidon
puteai lua orice povară pe umeri
iar când am căzut prima dată încercând să
învăț să merg cu ea
mi-ai spus că uneori rănile sunt precum vorbele
care dor și vindecă
Îți plăcea să ne plimbi tu ținând de
portbagajul metalic din spate
iar noi de coarne neajungând la pedale
Când oboseam ne strângeai de umeri zicând
„Mă, ce m-aș face eu fără voi ?”
Iar acum bicicleta mai apare
câteodată vara sprijinită de brâul casei
un obiect fantomă spre care noi alergăm fără tine


Palatul sicilian

Uneori te întrebi cum se poate aștepta iarna
în această urbe unde
când viorile se opresc
în palatul sicilian
cu toate luminile aprinse
cu argintăria sclipind pe mese apăsate de
apreturi
cu pereții absorbiți în decorațiuni florale
podeaua ascunsă-n gresie de ardezie
tavanul în stucatura lemnului de nuc
când ivorul ușii mereu deschise
seamănă cu o cârje de arhiereu în miniatură
Uneori te întrebi cum se poate găsi zidul de
scăpare
când ți se ia totul și totul este de parte ta
iar miracolele îți lasă un gust amar
Păsări uriașe vor să înțeleagă în locul nostru
privind dâra patinatorilor peste gheața
aburindă
a lacului din grădină
unde nu rămâne doar uitarea


Liliana POPA

întâlnire
hai să ne întâlnim printre nori
nu e nevoie de bagaj
vom fi axul stelelor căzătoare

nu trebuie să te mai uiți în jos
n-ai grijă, n-o să te împiedici

uite de când vorbim
norul meu și-a schimbat forma
iar norul tău se odihnește
pe fruntea unui munte

aici gândurile nu mai pun întrebări
și nu se mai întorc pe pământ

uitarea scrijelește piatra
piatra timpului
vom străluci în timp
în întuneric
23 martie 2020


exercițiu cu mine însămi

nu pot respira înlăuntru
mai bine afară, cu tâmplele
atinse de vânt
drumul se îngustează
mărginit de prăpăstii.
pe zidurile stâncoase
flori de colț
fluturi amăgiți
caută soarele
printre culorile sfâșiate
de umbrele ascuțite ale piscurilor
mirările mele muritoare
dau examen
sar din piatră în piatră
și curg pe unde ivorii
departe, în pădure
mirările mele nemistificate
vor trăi
până la moartea mea


secol de singurătate

mantia fumegândă a vântului
aripă prinsă pe umărul serii
adună frunzele ce albesc
cu timpul,
cu secolul de singurătate,
cu moartea,
cu viața.
peregrinul anonim
are mereu rezervat ultimul vals
și umbra străvezie a ceții.
trei frunze mi s-au prins în păr
două mi s-au așezat în palme
și sub petecul meu de cer
vom depăna fiecare poveste
pe care o voi scrie cu degetul
pe geamul ferestrei,
pentru alt veac.


tremur de seară

aseară drumul fără întoarcere
stătea rezemat de un copac
cu auzul încordat.
știa când voi veni.

eu am trecut
cu tremur de seară
și nu m-am oprit

copacul acela,
jefuit de anotimpuri
între vis și somn
păstrează zâmbetul unui copil
făclie
în palmele sufletului

îmi curge timpul povestit.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share