Literadura nr. 16 (3)

Corneliu DRĂGAN

Volumul de debut „Mușcătura Fluturelui
Japonez,” 2016 la editura JUNIMEA, IAȘI.
Pentru acest volum a primit premiul Uniunii
Scriitorilor din Republica Moldova, respectiv
premiul USR filiala Iași.
Are poezii publicate în Convorbiri literare,
Vatra, Scriptor, Hyperion, Timpul, Conta,
Baaadul literar, Revista Noua, Urmuz, New
York Magazin Cultural, Tribuna, Ramuri
etc

###
cineva va fi trist
i se va zice
om trist
mor cânii de drum lung
liniile alb negru strivesc
percepția
ritmul
un gând ciudat
un ultim soare pe pământul sterp
tu
singura
legătură cu libertatea
apoi
m-am întors în trupul mamei
și m-am pregătit de somn
omul trist auzeam prin
vis
tu alergai
somnul meu alerga


###

axul de cer devine trecut
femeile stau lipite de
peretele rece

tată ieși afară!

țin strâns în mână poemul
care se naște

prin transfer de energie
caii vorbesc

aici e locul nostru
și atât

Duminica patimilor nu știe
de milă


###

nicio tăcere la masa tăcerii
niciun infinit în coloana infinitului
puiul de prepeliță agonizează
la vederea zborului fraților săi
niciun sentiment kafkian
nicio urmă de rânjet pe fața
lupului care atinge prada
niciun joc absurd
nicio conotație sexuală
suntem exact ce trebuie
să fim
suntem exact unde trebuie
să fim
ne atingem papilele lobul urechii
limbile gura
totul la locul lui
fix acolo
timpul izolează mersul
zborul
dragostea ta
&
moartea

 

singurulgândpecareastăziîlam

șarpele verde vânează cu
sălbatică grija super eroi
familia numeroasă de șobolani
mănâncă în sufragerie tartă
cu mere TV- ul deschis îmi
reduce timpul și așa anost

soluția simplă super pisici

reflectorul pe omul care
locuiește cu mama sa

 

zâmbește și arată că ești fericit
spectacol să fie

am un bocanc de
clovn pe care îl curat ca pe o armă
buuum
sceneta în care toți cad

următorul cadru oameni goi
care-și împreunează mâinile vocile
fetuși umani ce respiră aer
bolnav din spitale

 

clădirile acelea
îngrozitoare nu-i așa puiul mamii?

dragostea e un ban rece de argint

poștașul care aduce scrisori de
treizeci de ani iese la pensie o
glumă amară șterge muncitorule
podeaua pe care au călcat-o șobolanii
super pisicile au avortat jazzul
îmi pălmuiește auzul ntz ntz

scoate gluga învață să mergi
învață să vorbești în noul trend
profesore vreau să absolv cursul
despre bolile lumii

râsul e o forțare ceilalți se așteaptă
ca eu să fiu altcineva
tu nu?

sub aripa-mi
nimic nu se întâmplă

ești o femeie la fel
ca oricare alta

un călător solitar ce
dispare în soare


###

zi în care nu plouă
soarele nu e bipolar ci pur și simplu inert
același ciclu
aprind febril o țigară dimineața devreme
oasele dor urmăresc fumul albicios aproape
fantomatic cum se disipă-n
materie neagră
pun întrebări filosofice
de ce cum unde când
apoi uit

cântăresc gurile de cafea cu grijă
asemenea unui budist tibetan
ridul de pe sticlă
ochiul vede ce i se oferă

cei ce se adună să se adune
legați cu o sfoară roșie de mijloc

așa a fost ordinul
cei care l-au executat s-au evaporat

am trecut împreună prin mantrele cerului
am fugit și ne-am îndreptat

într-una din joi l-au găsit
i-au ars mâinile
l-au plivit
s-au uitat la el cum se strânge
și moare

pe partea stânga micul prinț
sângera cum sângerează
un pește


###

nu ezita să iubești
la sfârșit rămâi cu ura lăuntrică
boala și
telecomanda unsuroasă a
televizorului

fii tu

nimeni nu-ți spune adevărul
adevăratele păsări își găsesc singure
zborul

atinge-te mângâie-te

pe peretele lăptos
aproape masticabil
umbra ta ca o
Artă

&&&
instinctual am dus mâna la gură
ca și când ar fi fost sânul mamei

glasuri în podeaua bucătăriei
tăieturi emoționale prin creier

un om trist nu mai scrie doar moare
fărâme de pâine
se face


Florentin POPESCU

Oameni și locuri din Buzăul de altădată
(XII)

Profesorii de la Liceul „B.P. Hasdeu”
(VII)

Nu știu alții cum sunt (ca să folosesc o
zisă a lui Creangă), dar eu când mă
gândesc la anii petrecuți în Buzău,
mai întâi ca elev de școală elementară, la
„Pedagogică”, iar mai târziu la „Școala
medie B.P. Hasdeu” (pe atunci nu se folosea
termenul „Liceu” – pe șepci și pe ecusonul
cusut pe mâneca dreaptă a hainei de uniformă
se puteau citi doar „B.P. Hasdeu” și numărul
matricol), mă cuprinde un fel de nostalgie pe
care aș numi-o, cu un termen mai puțin
uzitat, indelebilă. O fi, poate, îmi zic
nostalgia după anii aceia de studiu, dar mai
ales după adolescența rămasă cu mult în
urmă. Fugit irreparabile tempus! (Timpul
fuge fără să se mai întoarcă!) mi-ar spune
acum, citând din Vergiliu, profesorul Ion
Moldoveanu (alias „Cacavela”) de la
„Hasdeul” de odinioară. Și probabil m-ar
întreba dacă mai știu și dacă am mai citit și
altceva din marele scriitor latin…
Fiindcă a venit vorba de acest profesor
despre care am mai scris în evocările mele și
care la nivel de oraș era, poate printre cei mai
cunoscuți, mi-au venit în minte, numaidecât
și unele obiceiuri ale noastre, ale elevilor de
acum mai bine de cincizeci de ani, între care
era și acela de a da (ori de a prelua de la
promoțiile anterioare) poreclele dascălilor.
Întrucât despre profesorul de latină Ion
Moldoveanu, poreclit nu se știe nici de ce și
nici de cine „Cacavela”, am mai scris și
altădată în mai multe locuri, zăbovesc puțin
asupra unei alte porecle, generalizată și ea –
cel puțin în mediul școlar buzoian:
„Depisto”. I se dăduse, fără să se știe de când
și de către cine (fiindcă nimeni nu-și asuma
paternitatea apelativului), directorului
Constantin Ghigulescu, un bărbat înalt și bine
făcut, prezentabil și cu prestanță atât printre
elevi, cât și printre colegii domniei sale din
cancelarie.
Nu era nici pe departe atât de dur și de
sever pe cât te-ai fi așteptat dacă n-ai fi știut
cine e și ce hram poartă în școală. Totuși,
când silueta lui apărea la câte un capăt de
coridor, în curtea școlii sau într-o clasă,
imediat se făcea liniște și așteptam să primim
eventualele observații. Observații care, la
rândul lor, nu erau dure și „completate” cu
eventuale sancțiuni, ci mai degrabă sfaturi
părintești.
Dl. Ghigulescu era interesat, ca și toți
ceilalți dascăli de altfel, ca lucrurile să se
desfășoare normal, fără incidente sau
accidente, fără conflicte ori neînțelegeri.
Nu se știa, cum am spus deja, nici când
a fost poreclit „Depisto” și nici de către cine.
Circula printre noi un soi de mică legendă:
aceea că i-ar fi plăcut cândva să uzeze în
vocabularul personal diverse forme ale
verbului „A depista” („Trebuie să-l depistăm
pe cel care a mâzgălit peretele de la WC cu
cretă!”, ori „Să depistăm cine este
indisciplinatul care…” etc. etc.).
Dar cum verbul cu pricina nu prea mai
era folosit și de alții, probabil unui elev i s-o
fi părut un cuvânt ciudat și l-a „lipit ca marca
pe scrisoare” de numele d-lui Constantin
Ghigulescu. E o presupunere. Că o fi fost așa
sau nu n-am aflat niciodată…
În ce mă privește, prin ultimul an de
liceu (clasa a XI-a) am avut toate motivele să
cred că mă aprecia mai mult decât pe alții.
Știa, ori intuia că voi avea un viitor literar
(redactam, împreună cu doi colegi revista
școlii, frecventam Cenaclul „Al. Sahia” de la
Casa de cultură a orașului și la începutul
anului școlar 1963-1964, ultimul pentru
mine, îmi apăruseră două poezii în
„Luceafărul”. Cu alte cuvinte debutasem
literar pe plan național și asta însemna ceva,
mă diferenția de ceilalți colegi. A nu se
crede, însă, că ar fi existat, din acest motiv,
vreo prietenie între mine și director. Nici
vorbă.
Totuși, trebuie să recunosc, după ce am
susținut examenul de maturitate (azi se
numește bacalaureat) mi-a făcut o
recomandare călduroasă către Facultatea de
Limba și Literatura Română, unde a aflat că
voi da examen de admitere. Erau în acel text
aprecieri atât de măgulitoare încât, citindu-le,
m-am simțit ușor stânjenit. Poate că într-o
altă situație n-aș mai fi arătat-o nimănui. Dar
așa, când visam cu orice preț să ajung la
facultatea amintită, i-am dat curs: am așezat-o
frumușel în dosarul cu actele necesare
înscrierii la examenul de admitere și am luat-o
cu mine la București.
Tot dosarul era cât pe-aci să-l pierd
pentru totdeauna în chiar dimineața înscrierii,
când am mers cu tata și cu o rudă la care
eram găzduiți să vedem Expoziția
Realizărilor Naționale de la marele Pavilion
din Piața Scânteii (aveam răgaz de 2-3 ore
fiindcă înscrierile începeau la amiază) și
după vizită ne-am oprit să mâncăm crénvurști
și să bem o bere la o terasă, lăsând actele pe
suportul de sub tăblia mesei. Ne-am dat
seama de asta abia când am ajuns la
Universitate.
Goană înapoi, spaimă (un duplicat după
diplomă ar fi durat câteva zile și aș fi putut
pierde înscrierea, emoții de nedescris). Noroc
că s-a găsit cineva de bună credință și a dat
dosarul meu în păstrare la vânzătoarea de
acolo. Am mai povestit asta undeva.
Așadar, cu vise și speranțe mari cât
Munții Buzăului m-am prezentat la
Secretariatul facultății.
Din spatele ghișeului, secretara mi-a
luat documentele, le-a răsfoit cu multă atenție
și răbdare și, dând de recomandarea d-lui
Constantin Ghigulescu, a citit-o și a vrut să
mi-o restituie.
„De asta nu e nevoie!” a zis doamna.
„Totuși…” i-a replicat tatăl meu.
„Bine, o lăsăm atunci aici!” i s-a
răspuns.
Și acolo a rămas și a stat timp de cinci
ani până când am absolvit facultatea fiindcă,
în afara d-nei secretare nu s-a uitat nimeni pe
ea.
Mi-a fost restituită o dată cu Diploma
de licență…
La drept vorbind, am construit eu un
scenariu peste ani, dacă toți cei peste opt sute
de candidați de atunci sau măcar marea
majoritate a lor ar fi avut la dosar câte o
recomandare, cine ar fi stat (de bunăvoie și
nesilit de nimeni fiindcă nu-i intra în
atribuții) să-și irosească timpul citindu-le?!…
Oricum, prin gestul acela dl.
Constantin Ghigulescu și-a câștigat un loc
frumos în amintirile mele.
Într-o vreme, nu mult după ce am
plecat la București, acest dascăl a fost scos de
la Liceul „B.P. Hasdeu” (nu știu nici azi din
ce motive, probabil pentru că era doar
învățător și noile reglementări din învățământ
nu-i mai permiteau să rămână acolo) și a fost
numit președinte al Comitetului județean
pentru Cultură și Artă. Presupun că i s-a găsit
acest loc în primul rând pentru calitățile lui
de bun organizator.
L-am întâlnit în această postură prin
ultimii ani ai perioadei Ceaușescu, atunci
când am venit la Buzău cu o delegație a
Uniunii Scriitorilor la întâlniri cu cititorii.
În ciuda sărăciei și privațiunilor de tot
felul fostul nostru director a reușit, totuși, să
organizeze una sau două deplasări în județ și
să ne asigure cât de cât un protocol.
Firește, atât eu cât și colegii din acea
delegație am înțeles care erau situația și
momentul și n-am comentat în niciun fel
programul și toate celelalte…

1 mai 2020

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share