Literadura nr. 16 (10)

Sorin CĂLIN

Pe cuvânt de animal
X-XVIII.III.MMXX

Dintre toate păcatele, cel al scrijelirii
rămâne de neiertat. Ei i se pot imputa
toate fără drept de pocăință. Ce rămâne
doar de foc și uitare mai poate fi șters.
Și de-ar fi ca mâine universul să se-ntoarcă cu
susu-n jos ori s-ar restructura atomic, tot se vor
naște materii. Chiar moarte, inactive.
Cu mare părere de rău trebuie să înștiințez
lumea că toată străduința sa este programată. Mai
deșteaptă ca astăzi n-a fost niciodată, mai
inventivă de cât presupune că ar fi fost vreodată –
cunoașteți ultimele speculații în materie de
extratereștri – nu va putea fi. Iar înțelepciunea pe
care și-o atribuie nu depășește planul cadastral al
lipsei hranei și apei.
Ce înseamnă pentru fiecare școala? Locul
unde a înmagazinat o parte dintre misterioasele
taine. Misterioase prin simpla emitere și uzul
altora, funcție de numărul decodărilor sau de
presupunerile abstracte formulate în jurul lor.
Mențiune, premiu, mențiune, corijență. Un
parcurs în continuu declin, excepție la prima
etapă, un interes finalizat exact după ultima
sforțare de intrare la facultate în anii următori.
Cât despre literatură, nimic. Mărșăluiau alte
personaje prin minte, câteva iubite, bănci părăsite
în parc, muzici, măsuri fragmentare de folclor,
rockuri, clasicisme cu două clase peste
infantilism….
Gramatica – uitată; poezia – dezavuată; critica
și comentariul – repudiate și nicicând abordabile;
romanul – o lungă și chinuitoare obligație
promisă în sine, niciodată onorată până la capăt.
Un mariaj imposibil. Un șir de logici
impracticabile. De unde scoți personajele? De
unde atâtea cuvinte de înzestrare? Pentru care
rost? De unde metafore? Să închipui ce? Să
minți, să fabulezi, să aburești, să…. Zău, minți
bolnave.
Directețe. Ion a făcut, a dres, o iubește pe
Maria, o pândește pentru câteva minute de foc
lăuntric hormonal, merge la arat, la semănat, dă
cu capul de greutăți, se necăjește că n-are de-aia,
că-i mai iau și alții necuvenit. Dar Ion e mort, el
țăran, orășean, copil, tânăr, bătrân. N-a zidit mai
mult de-o bojdeucă, a rămas calic până-n clipa
din urmă, l-a călcat războiul, l-a betegit, i-a luat
feciorii, i-a necinstit femeia și fiicele…. A făcut
pușcărie.
Se dau mari tipii. Vor să-mi demonstreze că
vocabularul lor debordează. Că mintea lor are din
zeiesc o partală importantă. Și ce atâtea
mironosițe, domnișori, regi și prințese, intelectuali
și obidiți?
În ziua aceea, nefericită pot spune, nu ninsese
încă. Ianuarie da, dar slab înzestrat cu precipitații
solide. În schimb se căpătuise cu o sete de revoltă
bucureșteană ca în vremurile bune, când se lua
Iliescu la frecat și învinuit. Moșneagul ce
priviseră… era încă de tăbăcit și anima binișor
spiritele încinse la kilometrul lui Pațurcă. Un alt
nefericit…
Impresionat? De cine? Steagurile se învârteau
în aceeași circulară mișcare, trupele aplicau
tactici de încercuire și derută, ,,gărzile patriotice”
se împotriveau ca la 989, cu pietre, cu foc la
sticlă și încăpățânare stadionardă, tineretul se
delecta în aer liber înainte de întâia sesiune,
taximetriștii înjurau că-și pierd pâinea.
Coada dracului. Tabletă, televizor, curiozitate.
Ce-i omului un cuvânt depus pe… orice? O
bagatelă. Mai ales când nu rimează. Și-a-nceput.
Tarabe virtuale – piață, chiar fără zarzavat tot
piață rămâne; mașiniști viteji, ignorând evidența –
popor curajos până la încăpățânare, dârz până la
prostie, cetățean până la împotmolirea în noianele
uriașe de omăt; bani de colo până dincoace – din
mână în mână, de sus în jos; administrații și
politici pe plac personal – Antonești președinți,
Iohanniși premieri, Românii aliniate unor evoluții
Europene idealiste…; personificare alegorică
(dihotomie), elegie în proză – închipuiri puerile,
stări de beatitudine fără alcool, desprinderi de
realitate la cumpăna dintre un cap așezat pe pernă
și o încăpățânată minte de neadormit; dări de
seamă tardive – a prostului în fața relevanțelor, o
gură căscată a mirare; filozofări minimale,
rudimentare – descopeream precum Columb deja
descoperitele; strângeri de inimă și temeri – că se
moare, că se iubește, că se pierde, că se greșește;
banale zile – salutări, treceri, plimbări, observații
sub aceeași lupă a evidențelor necontabilizate
vreodată….
Nici primul, nici ultimul. Nici cel mai rău,
nici cel mai bun. Fiindcă s-a constatat și s-a
consemnat: se consfințește pentru un atare
specimen termenul ,,autor”. Ceilalți sunt fie
inventatori, fie inovatori, fie epigoni.


Picturi de Mihaela Roxana Boboc
dedicate zilei de 1 iunie


 

PREZENȚE ÎN AGORA LITERARĂ

 

 

 

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share