Literadura nr. 14 (8)

Raluca FARAON

Despre contrarii care se atrag

Darie Lăzărescu este un poet seducător,
dar incomod. Seducător pentru că nu
poți să nu intri în jocul său subtil în
care te atrage prin versul tăios (dantelat, în
același timp), prin senzația de poveste inedită,
pregnant nostalgică și amăgitor verosimilă, pe
care o rostește cu satisfacția vârstei și a
experienței culturale, cu oarece tonalități
sapiențiale, însă incomod întrucât viziunea sa
de ansamblu este amară, ușor revoltată, cu
năduf și iritări personale date de neputința
fizică, de agresivitatea insidioasă a
cotidianului repetitiv și monoton, de eșecuri
oarecare, dar, mai ales, de bănuiala că lumea în
care trăiește este condamnată la decrepitudine,
singurătate, lume în care Dumnezeu uită să
trimită măcar „un pui de înger”.
Volumul de versuri Polul magnetic al florii de
gențiană/ Pôle magnétique de la fleur de
gentiane (ediție bilingvă, română-franceză,
beneficiind de retroversiunea lui Cindrel
Lupe), apărut la Editura Pim, în 2017, se
remarcă prin unitate stilistică admirabilă, prin
care se transmite o tristețe greu de suportat,
sentiment cu atât mai credibil cu cât Darie
Lăzărescu evită mărturisirile sentimentale,
preferând nervul monologului adresat, dar
configurând, în pofida acestuia, un teritoriu al
absenței. Tristețea provine din bănuiala că
vocea mărturisitoare (elevată, ironică,
neîncrezătoare) – pe care aproape poți să o
auzi, atât de complexă este personalitatea care
o divulgă – se lovește de pereții unui edificiu
claustrat care e memoria poetului – afectivă,
plauzibilă și trucată în ceea ce privește
reconstituirea așa-zisului trecut și a unei
companii iluzorii. Pe ici, pe colo, s-ar putea
spune că revolta este a unui Iov lipsit de
dimensiunea verticală a suferinței, năzuros că
nu mai este tânăr și că lumea în care este nevoit
să trăiască e îngustă și nedreaptă (a se vedea
aluziile la sărăcie, la promiscuitatea Gării de
Nord, la tragedia de la Colectiv), dar, în genere,
amintirea divinității este demitizată, pretext
pentru satira socială: „auziți cum cad cu
zgomot frunzele în paradis?/ cum merge la
culcare/ Dumnezeu în mașina lui de firmă?”
(Sigur că aveți voie să-mi pansați).
Ceea ce mi se pare o notă specifică în lirica lui
Darie Lăzărescu este atmosfera vintage, pe
care o susține abil de-a lungul volumului acesta
prin construirea unui „decor” țintit (așezarea
pedantă a cărților vechi, „zdrențuite/ de cititul/
până la demență, alături de apariții viu
colorate,/ în colecția Femei celebre” – La
întâmplare; „batista dăruită/ cândva/ de
Doamna Colonel la Punta Alegre/ acompaniată
de prea criminalul ei tangou” – Pe strada
Regală murim diferit; telescopul Huble (sic!),
gramofoane, filmele lui Lumière și Chaplin,
„batista cu monogramă”, „pagina 1900 cu
femei cu bustiere și crinoline, cu șeminee și
grele draperii”, „lucarna de la demisol”,
„sertarele retro ale dragostei”, „saloanele de
coafură din ʼ43 și părul făcut permanent”,
„șefii de haltă”, „statuete de alabastru de pe
vremea când o iubeai clandestin pe Lenore”,
un domn „cu barbete, ochi albi și monoclu;
însuși poetul poartă un ceasornic de buzunar,
„rămas cam cu un secol/ în urmă” (Vintage).
De asemenea, originale sunt evitarea
citadinului (deși nu lipsesc evocări concrete:
Cenaclul 9, Clubul Colectiv, Gara de Nord, un
bloc cu liftul care nu îndrăznește să urce la
etajul al cincilea, tomberonul din fața casei,
Strada Regală etc.) și crearea unei atmosfere de
realism magic, prin deraieri bruște de la sensul
denotativ la cel conotativ al cuvintelor, prin
amestecul de sugestii biblice/ mitice –
atemporale – în plin discurs prozaic.
În ansamblu, toposul creionat în volum și
„materialele” utilizate în această „construcție”
sunt personalizate într-atât încât devin de
nerecunoscut (se amestecă straniu „nămolul
fosforescent al infernului” cu „pământul
tuturor, luat pe tălpi, ignorat”, iar „căsuța de
turtă dulce” în care se scriu poeme „despre
urâții lumii ăsteia parșive” coexistă cu spațiul
rustic și cel urban). Granițele dintre lumi devin
volatile („dacă treci pragul zilei de azi/ către
mâine,/ privește peste umăr/ lumina roșcată ce
se stinge/ în paharul cu băutura zeilor” –
Pragul), generate ca o reacție în lanț. Spre
exemplu, în Beat génération, se începe cu
evocarea călătoriei lui Bob în America prin
ploaia rece (drumul real prin viață), se trece la
o călătorie ideatică, a bărbatului spre femeie –
iubirea ca temă recurentă în poezie („-mi vine
să trec toți/ munții/ din lume pentru a ajunge la
tine”), pentru ca, în final, să se invoce călătoria
în moarte: „îl ascult pe Bob,/ și-mi vine,
prieteni, să-mi fac bagajul meu/ de om sărac și
să plec/ unde voi sunteți și/ eu nu sunt încă”.
Uneori, granițele dintre lumi se personalizează
straniu: „doar o/ iute aruncătură de ochi către
prăpastia/ care și ea privește foarte atentă la
tine./ Și treci” – Pragul.
Aparentul paradox al titlului își găsește
justificarea prin cele două tendințe majore ale
discursului poetic, la suprafață doar în
contradicție: duioșia involuntară, ca efect al
rememorării sau al invocării unor repere
ideatice, și aciditatea tonului în deconspirarea
realității incomode. Duioșia este generată de
amintirea/ invocarea femeii iubite și de elogiul
femeii, în general, cu accent vădit pe
corporalitatea înnebunitoare a acesteia și pe
depărtarea inerentă dată de trecerea timpului
sau de rutina zilnică (sunt diferențe vizibile
între imaginea idealizată a femeii-muză și
imaginea descumpănitoare a femeii cu care se
trăiește zi de zi). Iubita perpetuă (cea care
miroase a mirt și a tămâie, ca Sulamita,
frumoasa pierdută de care bărbatul îndrăgostit
își amintește „în aceeași secundă cu sexul de
duzină al curvei ieftine de pe Strada Neagră” –
La întâmplare), femeile care „nu te trădează
niciodată”, în ochii cărora se vede lumea și de
care te poți îndrăgosti pe veci și elogiul
trupului feminin („frumoasa gambă/ unde-ți stă
scris destinul/ cu litere de iarbă sălbatică. Cu
oscioare de flutur. Cu/ ultimul vers nescris/ din
viața pământească/ a lui Enghidu” – Lasă
Dunărea, îmi scrie un prieten, ea curge
oricum,), „femeile superbisime” „respirarea
turcoaz a femeii Solweig” contrabalansează
aciditatea rostirii, o fac suportabilă. Adresarea
este a unui îndrăgostit iremediabil („frumoasa
și prea depărtata mea,/ iubită azi doar de cârtițe
și de limacși,/ vei ști că te îmbrățișez la rându-mi/
cu ninsori, cu ploi nesfârșite” – Ardere de
tot), dar duioșia aceasta este tulburată din când
în când de satisfacții gregare, cum ar fi amintiri
ale sexului primar, plătit, și ale plăcerilor
vizuale: „frunzăresc paginile asexuate/ cu
femei frumoase – carcase tip/ sex on the beach/
care […] îmi sporesc până la sânge/ starea de
bine – Supărat fiind. Discursul erotic este
nuanțat și prin semantica florală, delicată:
„înțelepciunea florii de gențiană”, „ultimul tău
cuvânt scris pe foaia de tei”; „floarea de tei
care te adoarme fără vise”, așa încât „doamna
curățată de crengile uscate peste iarnă” ar mai
putea înflori „o dată și încă o dată/ chiar dacă
ar fi cam ultima ocazie/ de a schimba/ moartea
cu viața,/ sexul pământesc/ cu nerușinarea
îngerilor” (Pe surse).
Aciditatea tonului îi vizează pe „prietenii cu
biblia lor apocrifă”; adresarea este către
ceilalți-infernul (acuzându-se autosuficiența
lor și graba de a judeca – „voi care știți totul/
despre descompunerea în clorofilă a sufletului/
la batracieni, învățați-mă barem/ să practic
amorul pe bani”. De asemenea, se acuză
calmul provincial și monoton al ritmului
cotidian – „plictisul gri-foncé / al duminicilor
mele provinciale” –, falsitatea, patetismul
sforăitor, suspecte ideologii de gen: „doar
regrete eterne, lacrimi în falset/ și o ceată
amorfă de indivizi/ cu sex indecis/ atinși mortal
de răul secolului” – Bilanț). Această aciditate
este atenuată de amărăciunea conștientizării
bătrâneții („ridurile mele ca niște crevase”,
„pașii de felină ai senectuții”), dar și a
inevitabilului morții, dar augmentată de
observațiile critice asupra inegalității sociale, a
lehamitei existențiale, a universului îngust în
care omenirea trăiește fără să bănuiască
transcendența sau farmecul vieții. Cumva, s-ar
putea afirma că polul magnetic al florii de
gențiană atrage toate amărăciunile
deconspirate prin forța cuvântului creator și le
transfigurează inefabil și pe termen lung în
poezie.


Daniel LUCA

A aduna întru iertare stele căzute

Volumul de versuri Sub aripi de fluturi
de Vicu Cojocaru (Editura
InfoRapArt, Galați, 2019) stă sub
semnul teluricului.
Nimic nu viețuiește, nimic nu există
fără a avea o strânsă legătură cu tina, nici
măcar timpul ori rugăciunea („La fel ca și tina
din clipă / Mai ferecă-n mine curgând / Și
ascunde-mi în rugă, / Ascunde femeie, și vin…
și pământ!”).
Pământul, totodată, leagă viața de
moarte, realul de oniric („Târziu sub cruci de
lemn de nuc / Prin frunze lacrime de om /
Plângeam năuc… / Plângeam
pădurea-n somn”), dar și cerul de
pământ, viața trăită în minciună de
cea promisă în înalturi („În locul
acela a fost casa lui, Acolo unde au
rămas… numai treptele / Pe care
stătea el și nu-i privea Pe cei care lau
mințit că-i dau pământ / Pentru că
a luptat pe front. / Pe locul acela / A
rămas numai pragul / Că restul casei
Au împărțit-o cei fără nume. / I-au
dărâmat și fântâna / După ce i-au
aruncat fierul plugului în ea, / Pe
locul acela / Au rămas numai treptele / Pe care
s-a urcat el mai târziu la Dumnezeu / Să îl
întrebe… / – Tu… Doamne, nu ai vreo bucată de
pământ, / Aici sus la tine? / Să ți-o ar… că nu-ți
cer nimic” – Tablou de iarnă). Iubirea de
pământ, plăcerea de a-l lucra nu se sfârșesc
odată cu moartea, ci vor continua să existe și
dincolo de ea, dincolo de timp ori vremuri.
Cărarea unește sinele cu pământul,
căutarea propriului drum, chiar dacă e
imaterială, e și, paradoxal, tangibilă, vrând-nevrând
[„Prin zile cu miros de tine / toți
menestrelii (licență poetică – n.n.) toamnei / Să-mi
toarne în urcioare / licori de cavatine sub
vechea mea cărare”].
Chiar și zborul este un vis pământesc,
ce nu are însă neapărată nevoie de aripi spre a
se împlini („Atunci… bătrânii copiii și femeile
din sat / Au început să facă păsări din lut / Să
ni le dăruiască / În cele patru puncte
cardinale”).
Iubirea face posibilă o punte între cer și pământ
(„Să ne facă drum / Și drum și cărare / Prin
Calea Lactee / Bărbat și femeie”), iar
senzualitatea vine ca o completare așteptată
(„Prin coapsele ei / Curgea cerul, / Curgea
pământul / Curgeam eu… și câteodată ea”).
Se poate vorbi aici de o încercare de a găsi
puritatea, albul, prin mijlocirea fluturilor, dar
numai poetul va fi demn de o asemenea
strădanie („Că el o să tragă fluturii / Către altă
dimensiune / Din mijlocul ochiului, / Dar din
mijlocul ochiului”; „Am adunat / Toate
amintirile celor de la mine din alb, / Am alergat
cu ele înlăuntrul meu / Și am făcut un sat în
inima mea”).
Puritatea dăinuie chiar și în cele mai crunte
războaie, pitită în ascunzișuri bine mascate
(„Și-am așezat ultimul plumb / Scos
de ultimul solomonar / Din ultimul
pământ, / Poate vor veni ultimii
oameni / Să recite revolverul acela /
Contemporan cu ei”).
Pierderea celor dragi, a oricărei
ființe, este doar un alt început,
nicidecum un final [„L-a luat la El
(pe tata – n.n.) / Pentru că nu mai
avea țărână / Să facă alți oameni”).
Nu poate fi trecut cu vedere nici
patriotismul, pământul stând
mărturie a locuirii de veacuri,
neîntrerupte, a acestor ținuturi („Hai râzi către
neam și-l adună! / Și pune-i pe rană baladă de
humă”).
Și totuși, din lut fiind, oamenii greșesc, cu voie
ori fără voie, iar iertarea lor nu poate fi obținută
ușor, ci doar prin adunarea stelelor căzute („De
mâine începi de la poarta lui Horus / Și până
deasupra ta / Să aduni toate stelele care au
căzut! / Le agăți de coloana infinitului / Și
roagă un Orfeu să le cânte din liră / Poate ne
vor ierta”).
Vicu Cojocaru scrie cu o sensibilitate
aparte, ce nu poate lăsa cititorul indiferent în
fața versurilor sale de o simplitate căutată.


Manuela Camelia Sava

O carte ca un film

Când am văzut titlul prima dată, m-am
gândit că e vorba despre copilărie și
jocurile ei nevinovate, căci și fetele
mele înalță zmeul colorat pe plajă, în concediu,
la mare, ajutate de tatăl lor, dar, spre
surprinderea mea, Vânătorii de zmeie nu e de
loc așa. Știam câte ceva despre Khaled
Hosseini – de prin massmedia, de pe internet,
așa că am fost atrasă de această carte-simbol
(citită în ediția Editura Niculescu, 2018,
traducere Mihaela S. Oprea-Aron, originalul
fiind The Kite Runner, 2003) și perspectiva sa
schimbat total – am trăit pagină cu pagină
totul, văzând cu ochii minții filmul unei lumi
dispărute: Afganistanul de altă dată
Khaled Hosseini redă povestea unui alter-ego:
AMIR, un băiețel afgan, rămas orfan de mama
(murise la nașterea lui). Crescut de tatăl
autoritar, rece, distant, care se ocupă mai mult
de afaceri, acel tip de Baba (în turcă și arabă
înseamnă tată) care are principii clare – de la
ele nu se abate, deși intră uneori în contradicție
cu religia și preoții (obiceiul e să nu se bea
alcool, dar el încalcă această interdicție din
când în când), Amir este un copil timid, lipsit
de abilități fizice, motrice, dar iubește foarte
mult cărțile. Este vorba despre relația tată- fiu,
despre familie, despre educație, despre viață și
moarte, despre destin.
Lângă Amir stă mereu un alt copil, un tovarăș
de joacă, un suflet pereche, HASSAN, varianta
săracă – el este copilul slujitorului Ali, crescut
și el tot fără mamă (îl părăsise la naștere
deoarece se născuse cu un defect fizic – gură
de lup). Cei doi prieteni trăiesc în Kabul în
armonie, se joacă împreună, hoinăresc, se
înțeleg: Amir merge la școală, îi citește cărți lui
Hassan (cel care nu știe să scrie și să citească,
deoarece este un hazar, o castă inferioară). Însă
Baba îl tratează și pe Hassan tot ca pe propriul
copil, îi face daruri de ziua lui, îl plimbă peste
tot, ceea ce îi stârnește gelozia lui Amir, ba mai
mult, Baba îi plătește operația chirurgicală de
reconstrucție facială și, astfel, Hassan are parte
de o nouă viață. Nimic nu poate fi mai frumos
ca o prietenie pe viață, sinceră, o legătură
tainică și trainică, iar cei doi băieți sunt legați
de fire invizibile ce vor ieși la iveală mai târziu.
Ruptura se produce la 13 ani, când, la
concursul de zmeie, Amir și Hassan câștigă,
spre bucuria lui Baba, numai că acest premiu
presupune sacrificiul lui Hassan – acesta este
bătut și violat de o gașcă de băieți mai mari, în
prezența lui Amir, care nu intervine să își
salveze prietenul. Lașitatea îl împinge mai
departe, remușcarea nu îi dă pace, așa că Amir
renunță la Hassan definitiv, neputând să îl
suporte prin preajma sa, căci însemna să vadă
vinovăția, să simtă durerea sufletească pentru
că nu-l putuse apăra. Face tot posibilul să îl
determine pe Ali să plece din casa lor,
împreună cu Hassan, fapt ce se întâmplă destul
de repede. Este vorba despre împlinirea
destinului.
Amir și Hassan vor porni pe drumuri diferite –
Afganistanul este ocupat de ruși prin 1983,
regale afgan este forțat să abdice și tatăl lui
Amir ia decizia să se mute în Pakistan,
asumându-și riscuri foarte mari; de aici vor
ajunge în America în cele din urmă, ca
refugiați. Amir merge la liceu, apoi la
facultate, Baba muncind din greu să-l întrețină.
Amir se îndrăgostește de Soraya, împărtășind
aceleași pasiuni – filosofia, lectura. Timizi și
sensibili, se căsătoresc după ritualul afgan, dar
Baba îi părăsește (moare de cancer).
Tristețea pierderii tatălui, neputința de avea
copii, distanța de țara natală accentuează
melancolii apăsătoare, până când „trecutul își
face drum spre lumină cu ghearele”…o
scrisoare de la Rahim Khan, din Pakistan, îl
readuce pe Amir la Kabul, în căutarea unui
copil – este băiatul lui Hassan, rămas orfan de
ambii părinți (Hassan și soția sa muriseră uciși
de talibani în Kabulul aflat sub teroare). Așa află
Amir că Hassan era fratele său, crescut de Ali cu
devotament. Amir are datoria să își salveze
nepotul – pe Sohrab și să răzbune trecutul.
În partea a doua a cărții se desfășoară Aventura
lui Amir care pornește în căutarea lui Sohrab.
Acesta era ținut prizonier de Assef, cel care îl
bătuse pe Hassan în copilărie – Sohrab duce la
îndeplinire gestul de răzbunare – îl lovește în
ochi cu praștia pe Assef și îl salvează pe Amir,
care se alesese cu răni grave din încleștarea cu
Assef.
Cine pe cine salvează? Devotamentul,
prietenia, familia, onoarea, glasul sângelui sunt
lucruri care transpar dincolo de paginile lui
Khaled Hosseini, cu toate că teoria dinte pentru
dinte și ochi pentru ochi este deja cunoscută în
literatura lumii.
Citești cu sufletul la gură și continuarea este
tensionantă – nu te poți relaxa, căci în lumea
aceasta nimic nu e sigur – Amir este spitalizat
și cu greu își revine, apoi îl scoate pe Sohrab
din Afganistanul deplorabil, decăzut și aflat
sub teroare. Cu mult efort și emoție, totul se
termină cu bine, deși Sohrab trece printr-o
tentativă de sinucidere, aflând că ar putea fi
lăsat la orfelinat. Cu ajutorul unor prieteni,
Soraya reușește să îi facă acte micuțului și să-l
aducă în America, bucurându-se că are, în
sfârșit, un copil al ei, chiar înfiat fiind.
Lecția de viață a romanului este tulburătoare –
există o cale de a fi bun, de a urma dreptatea,
de a îndeplini ceea ce este de îndeplinit, chiar
dacă cere un sacrificiu „de încă o mie de ori”!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share