Literadura nr. 14 (6)

Marcel VIȘA

S-a născut în orașul Abrud pe data de 19.12.1983
2017 – a debutat cu volumul de poeme
Dumnelike, la editura Cartea Românească.
Premiul pentru debut al filialei Alba-Hunedoara a
Uniunii Scriitorilor din România.

Treja

Stătea pe prispa casei, sprijinindu-și
mâinile zbârcite în toiagul noduros
meșterit din lemn de alun. Razele
soarelui îi mângâiau obrazul uscat ca un
pergament, acoperit parțial cu baticul înflorat
cumpărat din bâlci într-o toamnă îndepărtată.
Baticul de sărbătoare pe care îl purta în zilele
de duminică, sau atunci când mergea la
cumpărături în satul vecin unde existau câteva
magazine sătești, așa numitele „Bolte”.
Îmbrăca de ceva vreme aceleași haine
ponosite, dar curate: o bluză verde de lână, iar
pe deasupra un cojocel plin de petice. În
picioare purta galoși de gumă, sparți în
preajma călcâielor, plini de noroi din curtea
încă jilavă după topirea zăpezii.
A trecut încă o iarnă teribilă în care era
cât pe ce să dea ortul popii, iar acum se simțea
neputincioasă și singură. Tot ce avea era căsuța
din lemn de brad, în care își ducea zilele din ce
în ce mai greu. Nefiind angajată vreodată,
deoarece poseda apucăturile unui copil, avea o
pensie modestă, un fel de ajutor de la stat în
baza căruia supraviețuia cum-necum.
Trăind singură din momentul în care părinții au
plecat la cele sfinte, nu avea copii. Unicul
sprijin i-a venit de-a lungul timpului de la
fratele ei, Grigore, care, cât a trăit, o vizita în
fiecare vară și îi aducea câte una-alta din cele
trebuincioase. Fiind în vârstă și foarte bolnav,
murise și el de câțiva ani, iar cumnata Lidia
ajungea din ce în ce mai rar pe la ea.
Treja, căci astfel o porecliseră oamenii,
oarecum în batjocură, numele ei real fiind
Terezia, era cunoscută gospodarilor din sătucul
de munte, ca fiind prima care afla veștile. În
fiecare zi se plimba din casă în casă răspândind
știrile noi, bârfele satului. Cu toate astea,
lumea o simpatiza și o poftea la masă atunci
când familiile se așezau să ia prânzul, ba
uneori, văzând că e bine tratată, Treja întârzia
în mod intenționat în preajma lor ca să ia și cina
tot „în familie”. În acest mod făcea economii
importante, fără de care nu s-ar fi descurcat.
Odată cu trecerea anilor, se deplasa tot mai
greu, casele fiind răsfirate, cum sunt peste tot
în satele moțești, astfel încât îi lua jumătate de
zi să ajungă la o vecină mai apropiată, unde
stătea cât stătea, nevoită fiind să plece mai
devreme pentru a nu fi surprinsă de întuneric
pe cărările întortocheate ce duceau la căsuța
construită de părinți, în timpul tinereții, pe un
deal înconjurat de păduri de fag și alun. În
imediata vecinătate a casei se întindea o livadă
cu pruni, peri și câțiva cireși care rodeau
devreme, iar copiii, lacomi cum îi știm, veneau
să fure fructele delicioase. În perioada coacerii
lor, Treja își făcea de lucru în jurul casei, lumea
nu o mai vedea prin sat. Stătea cât e ziulica de
lungă la pândă, iar atunci când cineva se
apropia de pomi, începea să profereze blesteme
cu o voce răgușită și atât de îngrozitoare încât
îl făcea pe „inamic” să bată în retragere.
Aceasta era îndeletnicirea de bază a bătrânei,
„serviciul” ei de vară-toamnă.
În perioada culesului, veneau fratele și
cumnata, adunau tot, iar ei nu-i lăsau aproape
nimic, doar fructele care nu arătau foarte bine,
cele „bătucite” în cădere, cu risc de putrezire
prematur, doar pe acelea i le lăsau într-o
cămară mică, de unde, Treja mai lua câte unul,
îl curăța de coajă cu un cuțitoi cât toate zilele,
deoarece dinții nu o prea mai ajutau să
mestece, și astfel meniul ei de iarnă devenea un
pic mai diversificat.
Când simțea că se apropie frigul, Treja
se trezea tot mai devreme, pleca prin păduri să
caute vreascuri. Legate pieziș cu o sfoară le
purta în cârcă până sub acoperișul șopronului,
unde le depozita, iar în zilele ploioase și reci
care urmau, le tăia cu un fierăstrău manual,
șubred și ruginit.
Se chinuia teribil, nevoită fiind să facă singură
toată treaba aceasta demnă mai degrabă de un
bărbat zdravăn decât de o bătrânică gârbovită
de timp. Trebuia să muncească zilnic, astfel
încât, atunci când primii fulgi înghețați se
izbeau de geamuri, iar crivățul spulbera pe sub
ușă rafale de ger, ea să poată aprinde focul în
mica sobă de fontă. Zilele de iarnă le petrecea
la geam, de veghe, ore în șir, parcă ar fi așteptat
pe cineva, însă nu îi trecea nimeni pragul.
Din când în când, o vulpe străbătea livada
dintr-un capăt în altul în căutarea vreunui
șoarece care să-i potolească foamea. De câteva
ori, ieșind dimineața devreme după apă
proaspătă la fântână, Treja a văzut urme de
lupi, iar atunci au trecut-o fiori. Într-o noapte i
s-a părut că îl aude pe fratele ei mort cum o
strigă. S-a ridicat speriată și a dat perdeaua la
o parte. O nălucă îi făcea semn s-o urmeze în
viscolul de afară. Trosneau pereții de lemn ai
casei, duduia acoperișul ca o locomotivă sub
asaltul vântului, iar ea, căzută pe gânduri, a
rămas de veghe până dimineața.
Nopțile erau grele și pline de șoapte, dar zilele
îi treceau mai ușor, ascultând radioul vechi cu
baterii. Nu o interesa în mod deosebit vreo
emisiune, îi plăcea faptul că, atunci când
pornea aparatul, singurătatea era alungată.
Pentru scurt timp simțea că are pe cineva în
preajmă. Vocea caldă din difuzor o învăluia
într-un mod plăcut, începea să picotească, iar
în visele care urmau, pășea fericită în
primăveri de demult cu flori de cireș aduse de
adieri blânde la picioare.
Când se trezea era întuneric în camera strâmtă,
prin geamul orb al odăii pătrundeau razele reci
ale lunii care se înălța peste vârfurile ascuțite
ale brazilor. Se ridica grăbită și amesteca cu un
cârlig de fier jăraticul ce dădea să se stingă.
Mai punea în sobă câte un lemn, cu noduri, să
țină până dimineața, iar apoi aprindea lampa cu
petrol. Regla cu grijă feștila să nu ardă prea
tare. Nu prea se mai se găsea petrol lampant.
După „ritualul” acesta, își încălzea puțină
mămăligă pe plita călduță. Mânca cu poftă,
stingea lumina apoi, și se lăsa iar furată de
somn.
Astfel treceau zilele, dureros de identice, în
deplină singurătate.
Trecuse iarna, primăvara binevoise a poposi
într-un târziu și pe aceste meleaguri. În vale,
cătunul revenea la viață, copiii mânau vitele pe
pajiștile verzi din care un abur călduț se ridica
molcom spre cerul de un albastru vioi.
Gospodarii își arau micile grădini, toată
suflarea revenea la viață.
Serile erau încă destul de reci, fumul ieșea gros
pe coșurile caselor, iar liniștea se așternea de
îndată ce soarele apunea după dealuri. Câte un
câine mai tulbura cu lătratul lui pacea profundă
a cătunului, ecoul lui se izbea de dealuri
repetându-se tot mai stins prin văi.
Ghioceii înfloriseră, mirosul de frunze aprinse
persista deasupra satului, iar cerul își întindea
peste sufletul bătrânei culoarea, limpezindu-i
temerile Departe erau lunile cu viscol și ger
care o înspăimântaseră, zilele cenușii, nopțile
care veneau tot mai devreme.
În sfârșit va putea merge la magazinul din satul
vecin să-și cumpere pâine.
Avea poftă de o supă fierbinte de pui. Ideea că
se va hrăni bine și se va întrema, îi umplea
sufletul de bucurie.
Dar nu știa că-i ultima ei primăvară și că
singura ei rudă mai apropiată, cumnata, va fi
unealta nefericirii ei.
În dimineața fatidică s-a trezit cu noaptea în
cap, ieșise după apă proaspătă la fântână, cu
gândul ca mai târziu după ce vine de la
cumpărături să aibă în ce să fiarbă carnea
delicioasă la care visase o iarnă întreagă. Când
și-a ridicat privirea însă, a văzut-o pe cărare pe
cumnata ei, o femeie durdulie, elegantă, cu
părul făcut „permanent” ca la oraș, venind
veselă spre ea, cu două plase pline. Treja a lăsat
jos găleata lângă fântână și a grăbit pasul în
întâmpinarea singurei rude care o mai vizita. Sau
îmbrățișat vesele, apoi au întrat în curtea în
care mai dăinuiau prin colțuri umbroase,
grămezi de zăpadă înghețată, cu sloiuri înfipte
în ele.
-A fost o iarnă grea, draga mea, nu am putut să
ajung la tine, știi că sunt și eu bolnavă, iar
drumul până aici mă ucide nu alta…
-No, nu-i nimnic, spuse Treja, m-am descurcat
cum am putut șî io. Am mai avut mălai dîntr-acela
de care mni-ai adus astă tomnă și am mai
primit niște cartofi de la vecina dîn deal.
Cumva mi-or ajuns până acuș. Ș-așa mă
gândeam să mă duc mâine la Roșa (Roșia
Montană) să-mi fac cumpărături, că nu mai am
de nici de unele. Mi s-or terminat și „cribitele”,
am avut noroc că am găsît în șopron o cutiă
uitată dîn tomnă de când am aprins grămezile
de frunze sub părul bătrân.
-Of, draga mea, uite cum stă treaba, nu mai e
nevoie să mergi nicăieri, m-am sfătuit și cu
niște vecine și am luat o decizie, cred că așa
este cel mai bine pentru tine…
-Ce decizie, întrebă ea având un sentiment de
teamă?
-M-am gândit că ar fi mai bine pentru tine să te
internăm la un azil, acolo oamenii vor avea
grijă de tine și nu vei duce lipsă de nimic. Mie
tot mai greu să ajung până aici…
Treja rămase cu privirea în gol, ridurile frunții
deveneau tot mai proeminente, iar colțurile
ochilor ei semi opaci, de un albastru spălăcit,
scăpară două lacrimi mari cât boabele de rouă
prin care își spăla picioarele în copilăria uitată.
În sinea ei spera uneori că o va lua cumnata la
Alba Iulia, unde avea un apartament, ar fi stat
împreună și ar fi avut grijă una de alta, nu s-a
gândit niciodată că un azil va fi deznodământul
poveștii ei de viață, finalul …
Alba Iulia, visa uneori acest oraș imens după
spusele fratelui ei care îi povestea uneori cum
străzile lui mișună de oameni și mașini, cu
blocuri înalte până la cer, cu magazine la scară,
un loc al belșugului. Se vedea uneori
plimbându-se pe străzile lui, pierzându-se în
mulțimea de oameni. Chiar dacă era un om al
singurătății, ideea de a evada cândva din
monotonia locului acesta lipsit de noroc o
încânta, dar iată cum situația nu-i era nici de
data aceasta favorabilă.
-D-api nu știu ce să zîc, lasă că m-oi descurca
cum pot…
-Dar oamenii au început să bârfească cum că te
las singură aici și mori de foame…
-Eh, cum n-am murit până acuș nu mor nici de
acu’ înainte, lasă-i să vorbească.
-Nu pot, e vorba că ne facem de râs.
-Draga mea, eu așa’s învățată să stau aici, îi
lumea mea, nu știu alt fel de a trăi…
-N-avem încotro, am decis deja, să îți
pregătești bagajele căci mâine plecăm… Am
vorbit cu cineva să ne ducă cu mașina până la
Abrud, la oraș… Te voi vizita din când în când.
Acolo mi-e mai la îndemână.
Nu a mai avut niciun cuvânt de spus, văzând
cum stau lucrurile nu a insistat, a început,
spășită, să își adune lucrurile într-o bocceluță,
și-a petrecut restul zilei în tăcere, răspunzând
din când, în silă, întrebărilor cumnatei.
Spre seară, când doamna de la oraș adormise,
Treja se ridică încet din pat și ieși în curte, se
așeză pe banca de sub un paltin uriaș, mai
bătrân decât ea, își puse apoi capul în palme. A
stat o vreme așa fără să spună nimic, apoi,
începu să plângă încetișor. O greutate uriașă îi
apăsa pieptul.
Vântul rece al primăverii timpurii aduna frunze
la picioarele ei, îi răvășea părul albit de ani și
greutăți. Luna, de-un galben bolnav, se ridicase
pe cerul palid al nopții și tremura în pârâul ce
străbătea capătul livezii. Undeva, în preajma
apei, un lup tânăr se așezase cu botul pe labe
privind-o pe această ființă gârbovită de tristețe
care scruta orizontul într-o muțenie totală. Un
lup tânăr și liber cum a fost și ea cândva,
demult.
Noaptea trecu greu, iar dimineața o surprinse
pe Treja tot acolo în curtea străjuită de paltini
bătrâni, cu capul în palme, ațipită, înfrigurată,
tremurând în vis ca o sălbăticiune hăituită.
Trezirea îi fuse mai dureroasă decât toate
greutățile prin care trecuse în viață, la un loc.
Își dădu seama că toate acestea n-au fost
coșmar ci crunta realitate, fapt confirmat
imediat de trezirea cumnatei care o striga din
hol să vină înăuntru că e târziu, trebuie să
plece.
Treja, supusă, intră în casă, îmbucară ceva,
cumnata cu poftă, ea abia atingându-se de
bucatele pregătite într-o farfurie de plastic.
Înghițea cu noduri.
Bagajele erau pregătite pe coridor, le așteptau,
astfel încât, de îndată ce masa fuse strânsă, au
fost scoase în curte, iar Treja învârti cheia în
broască, o ascunse într-un loc din șopron știut
doar de ele.
Spera să revină în curând, să o regăsească
acolo, să deschidă iar ușa care se închisese greu
în urma ei, să pășească în căsuța dragă, să
moară în liniște între patru pereți familiari de
care atârnau icoanele și ceasul vechi, să asculte
radioul, să simtă cum viața trece pe lângă ea ca
un șarpe de aer, bruiat de interferențe, i se
ascunde în sân și o îngheață cu sângele ei rece.
Au trecut de atunci câteva luni, iar Treja
murise. În azilul orășelului minier, printre
asistente ostile și colegi de cameră nebuni sau
senili, internați cu toții de-a valma, îngrămădiți
în camere insalubre cu pereți murdari, gândaci
mișunând, târându-se pe sub noptiere de fier cu
vopseaua decojită, prin farfuriile cu mâncare
fără gust, mirosind oribil. Unii o băteau, alții îi
furau pâinea, toți zbierau la ea, în special
asistentele care o jigneau în mod repetat.
-Nu mai mori mamaie, luate-ar dracu,
îi ziceau și o trânteau din calea lor, atunci când
ieșea pe holurile largi ale clădirii vechi,
comuniste, sau în curtea strâmtă ca de
închisoare, unde câte o rază de soare îi lumina
pentru câteva clipe chipul.
Murise într-o noapte agitată de octombrie, cu
ploaie și vânt puternic zgâlțâind ferestrele
salonului. Au găsit-o în pat, dormind parcă,
atât de liniștit îi era chipul, doar ochii
întredeschiși fixau un loc din tavan prin care
apa se infiltrase, desenând o pereche de aripi.
La munte venise toamna, cheia ruginise
în șopron sub picăturile ploii care trecea prin
acoperișul șubred. Nimeni nu deschisese ușile
casei de când plecase de acolo.
Nimeni nu mai aduna ciuperci sau vreascuri
prin păduri, iar fructele putrezeau, căzute la
pământ.
În scurt timp sosi și iarna cu viscolul ei
năprasnic. Șuiera vântul prin podul casei
părăsite, de parcă o legiune de spirite bântuiau
locul. Cei care treceau prin preajmă în drum
spre cătunul din vale, au început să
povestească cum vedeau la geam, uneori,
chipul bătrânei ascuns după perdelele. Simțeau
fiori reci și grăbeau pasul spre casă.


Ilona PÂRVAN

ROGVAIV

Afară plouă cu roșu,
Iar în casă cu galben din tavan.
Frunze verzi și fotolii negre.
Afară tună greu și rece,
În casă arde un foc gri,
Iar eu…
Eu sunt bleu și violet în același timp.
Afară e el, iar eu…
Eu sunt înăuntru.
Sunt gri, orice aș crede sunt încă gri,
El e singur, iar eu tânjesc după roșul de afară,
După frunze verzi și tunete reci.
Mă sufoc în galben,
Cerșesc roșu și verde și urlu
atât de tare după el,
Încât mă fac neagră.
Violetul dispare și bleu-ul dispare,
ROGVAIV devine doar un ideal, o
invenție din viitor.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share