Literadura nr. 13 (5)

Titi DAMIAN

Născut pe 5 august 1945 în satul Muscelu-
Cărămănești, com. Colți, Jud. Buzău
Cetățean de onoare al municipiului Buzău;
Este membru titular al Uniunii Scriitorilor
din România.
Cărți publicate:
Fagul, roman, 2005 – Premiul special al
juriului la a XXV-a ediție a Concursului de
creație „Liviu Rebreanu”, Bistrița, 2005;
Umbra, roman, 2008 – Premiul Uniunii
Scriitorilor, filiala Galați – Brăila, 2009;
Fascinația fascinației, eseuri, 2009;
Norul, roman, 2011;
Fidelitatea lecturii, cronici de întâmpinare,
2011;
Scriitori din zodia helis, antologie, 2013;
Cronicile MUSCELENILOR, 2013;
Muscelenii, trilogie, 2013 – Premiul pentru
proză la Festivalul internațional
„ANTARES”, Galați, 2014; Marele Premiu
la Concursul Național de Literatură „Vasile
Voiculescu”, Buzău, 2014;
Dialogul vârstelor, monografie (Passionaria
Stoicescu), 2014;
Tablouri în oglinda sufletului, pagini
jurnalistice, 2015;
Interioare de conștiință, cronici de
întâmpinare, 2015;
Judecătorul de suflete, nuvele și povestiri,
2015 – Premiul „Mircea Horia Simionescu”
al Societății Scriitorilor Târgovișteni;
Sens giratoriu (pamflete cu ticăloșii), 2016
Muscelenii, vol. IV Ruina, roman, 2016
Fidelitatea memoriei colective, eseuri, 2017,
colectiv (coordonator).
Sisif coborând muntele, roman 2017.

CHEMAREA CLOPOTELOR…

Chemarea clopotelor… Pentru mine, nu
mai este de mult timp o simplă
metaforă. O port în suflet, în
străfundurile ființei mele, probabil din ziua
când Clopotul cel Mare și Clopotul cel Mic
anunțau, într-o zi de august, momentul agitat
al botezului meu, forțat de ivirea prea
devreme pe lume. Ivirea neașteptată n-a fost,
cum s-ar fi cuvenit, un moment de bucurie
pentru cei din jur. A fost să mă arăt lunii sub
zodia bocetului. Nimeni nu se putea bucura
de o prea mică minune care nici să
scâncească nu avea putere, dar nici de
sfârșeala mamei pentru care femeile din jur
nu aveau la îndemână decât vorbe de
îmbărbătare și rugăciuni. Cineva strecurase
vestea că mama și copilul s-au dus la cele
veșnice și s-a grăbit să urce Coasta Bisericii,
spre clopotniță. Povesteau cei din jur că, în
momentul când s-a auzit tânguitul clopotelor,
țipătul meu a făcut să se stingă candela
aprinsă deja pentru întâmpinarea sufletului.
Cu vocea lui calmă, prelungă, Clopotul cel
Mare anunța grav sorirea mea, încă sub zodia
incertitudinii, trimițând-o peste văi, peste
munții dimprejur, peste dealuri, odată cu
ecourile ce se stingeau în depărtări, dincolo
de Vârful Vătraiului, de Vârful Goșii, de
Vârful Boșoveiului, de Vârful Ceciliei și de
Vârful Goților, preluate și amplificate de
miile de glasuri ale Pădurii Samarului,
înfundându-se în maiestoasa coroană a
Fagului cel Mare. La intervale rare, când
Clopotul cel Mare obosea, intra în dialog cu
satul de sub deal, Clopotul cel Mic, mai
agitat, mai nerăbdător, al cărui bronz trimitea
sunete către înalt, spre bucuria părinților și a
lui Dumnezeu că am scăpat din acea mare
cumpănă a venirii mele pe lume.
De atunci, fie că băteau a mort ori a
sărbătoare, când m-am făcut ceva mai
mărișor, ceva mă încremenea, iar vraja lor
mă copleșea. Trăiam cu aceeași intensitate,
de fiecare dată, momentul când conștientizam
că eu ascult altfel decât alți copii glasul
clopotelor din Muscel. În copilărie se
întâmplase să moară un flăcău de-al lui
Colgiu și tânguielile clopotelor parcă mă
înfiorau și mă asurzeau, deși mă aflam
undeva departe, pe Marne, sub pădurea de pe
Ruptură. Copiii ceilalți prindeau firave
sunete, mirându-se când eu le spuneam că pe
mine mă asurzesc și, ca dovadă, îmi astupam
urechile cu ambele degete. Atunci parcă
veneau niște tânguiri de undeva, din
adâncuri, odată cu chemarea clopotelor care
nu mai contenea. Erau glasuri numai de mine
înțelese, vorbeau inimii mele totdeauna a
chemare neînțeleasă și încă nedeslușită.
De multe ori, chiar aflat departe de locurile
copilăriei, de adolescență, în singurătatea
nopților, ecourile lor încă îmi mai răscoleau
străfundurile, solidare cu frământările și cu
zbaterile inerente ale vieții. Sunetele lor ieșite
din cel mai curat bronz, deveneau voci
interioare a căror vrajă numai eu o puteam
descifra. Ori de câte ori, în drumurile mele
prin viață, auzind clopotele unei biserici, mă
opream instinctiv în loc, comparam sunetele,
dar nu erau ca ale mele, acelea pe care le
știam și le duceam cu mine. Sunau dogit, ale
mele erau de cleștar, aveau vibrația lor, aveau
melodia și fiorul lor.
Și-apoi m-au însoțit nopți întregi, în camera
mea de lucru atunci când stăteam de vorbă cu
muscelenii mei, scriind, ani le rând,
împreună, MUSCELENII. Odată cu defilarea
lor pe ecranul memoriei mele, sunetele
clopotelor băteau în surdină ritmul scrierii.
De nenumărate ori mă opream din scris,
lăsam ca melodia lor să mă învăluie,
aducându-mi mai aproape, în vârful peniței,
evenimentele de atunci, înșirându-le în
povestirea de peste o mie șase sute de pagini
a muscelenilor și a Fagului cel Mare, copacul
lor totemic…
Aveam uneori impresia că, odată cu
finalizarea tetralogiei MUSCELENII
(„Fagul”, „Umbra”, „Norul”, „Ruina”),
Clopotele, cel Mare și cel Mic ale bisericii
din Muscel obosiseră. Nici astăzi nu-mi dau
seama cum chemarea lăuntrică a clopotelor a
izbucnit pe neașteptate, în octombrie 2014, în
momentul când, la Pârscov, mi se înmâna
Marele Premiu Național „Vasile Voiculescu”
pentru „Muscelenii.” Cu o voce gâtuită de
emoție, o ascultam și parcă nu o mai
recunoșteam că-i a mea, începusem să-mi
exprim emoționat câteva gânduri de mulțumire,
într-un asemenea eveniment unic
pentru mine, când, deodată, în adâncul ființei
mele, le aud tânguirile amplificate în sute de
exemplare, coborând spre mine, de peste
dealuri, odată cu bocetele înfundate ale
mamelor, soțiilor, fraților, surorilor pentru
feciorii satului morți în Război, chemându-le
sufletele risipite pe toată întinderea Rusiei.
Am simțit atunci că toată tragedia satului s-a
comprimat în sufletul meu. Tânguirile
mamelor și ale clopotelor s-au împreunat și sau
înfipt în inima mea. Atunci m-am auzit
vorbind, surprinzându-i pe toți participanții,
dar mai ales pe mine: „Suma aceasta nu va
intra în buzunarul meu, ci, într-un an, adică
de Înălțarea Domnului, anul viitor, vom
inaugura un monument în Muscelu-
Cărămănești, în memoria muscelenilor,
mățăranilor și camborenilor căzuți în al
Doilea Război Mondial!”
Desigur că surprinderea a fost mare, iar
neîncrederea pe care o citeam pe fața lor a
fost pe măsură. În asemenea împrejurări
simțeam nevoia unui sprijin moral. Ridic
ochii spre soția mea și am găsit-o senină,
aprobatoare, semn că-mi va fi solidară.
Citeam pe chipurile mirate ale celor din jur –
la unii indiferență, la unii scepticism, chiar pe
buzele multora o ușoară ironie -, și o umbră
de îndoială mi s-a strecurat și mie în
adâncuri. „Ce-am făcut? La ce m-am
înhămat?”
Toată toamna, toată iarna și începutul
primăverii timpurii, nopți întregi m-am
frământat. Nu știam cum și cu cine să încep.
Tatonez încoace și încolo meșteri, cercetez
fel și fel de schițe, compar mărimi și prețuri
din Buzău, de la Măgura, de prin Ialomița.
Ceva nu prea se lega. Dacă realizez
monumentul, cum îl transport până la
Muscel? Dar pe Coasta Bisericii în sus?
Unde îl amplasez? Voi avea bani suficienți?
Simțeam că, nici pe departe, nu-mi va ajunge
premiul obținut, cam 300 de euro. Încet-încet,
gândurile mi s-au dus către sculptorul
Titi Marin – Tizu, din Jilavele, îmi fusese
cândva elev, iar în 1993 mai fusese în
Muscel, știa cam despre ce este vorba,
ridicaserăm împreună o modestă cruce în
memoria mamei mele, fulgerător dispărută
după o cruntă și neiertătoare boală.
[…]
Dau o fugă la Muscel să stau de vorbă cu
preotul parohiei, Sebastian Drăgoescu, să
vedem unde amplasăm monumentul, cum
facem cu oaspeții, cu parastasul și convenim
că cel mai bine ar fi de Rusalii, căci pică
sărbătoare națională duminică și luni.
Cercetând cu privirile interiorul bisericii
construită la 1866, cu pictura foarte bine
păstrată, la intrare dau peste o altă listă
cuprinzând 32 de morți din Primul Război
Mondial, Războiul Reîntregirii. Mă taie un
fior și mă bate gândul: „Să-i las deoparte?”
[…]
Duminică, 31 mai 2015, ora 10,30. Biserica –
plină ochi de enoriași. I-am recunoscut pe
mulți dintre consătenii mei. Între ei, mă
spiona „personajul” Ion al lui Neculai al
Linii, protagonistul unuia dintre episoadele
primului meu roman, „Fagul.” Preotul
Sebastian Drăgoescu (Dumnezeu să-l odihnească,
a trecut de timpuriu la cele veșnice!),
emoționat, mă asigură că îi vor mai sosi încă
trei colegi: Stalian Moise, colegul meu de
clasă de la Bozioru, preotul Furtună…
Biserica se umple ochi cu invitați. Sosesc și
oficialitățile: prefectul județului, George
Sava, primarul Pavel Petrișor Rădulescu,
apoi Ilie Sava, Ilie Mândricel cu soția, tocmai
de la București. O surpriză mare mi-a făcut-o
notarul Ion Traian din Urziceni, sosit
împreună cu inginerul…, cu soțiile. Nimeni
nu poate descrie bucuria mea când i-am văzut
cuminți, în rând, așteptând începerea
ceremoniilor din curtea bisericii. Nu mai
pomenesc decât câțiva dintre fiii satului sosiți
de departe: Ionel Popa (Braica), Dumitru
Nica, Nina Bratosin, Ana Șelaru, Nicolae
Ghinea, nepoata Milica Enciu, cu fratele său
Nicu din Buzău, Neluș Anton din Buzău,
Grigore Rotaru din Ploiești. Finul meu Iliuță
Damian a ținut să participe, deși în acea
dimineață îi decedase socrul, tocmai la
Nehoiu… Gestul său nu are grad de
comparație în limba română și nu poate fi
răsplătit în vreun fel, după cum nu a avut nici
acela când, sosit în Muscel, cu vreo 10 ani în
urmă, fac instantaneu o febră de peste 40 de
grade. Dârdâiam de se scutura casa cu mine.
El l-a lăsat pe nea Sterie, taică-său, pe
catafalc, și m-a doftoricit pe mine o jumătate
de noapte… […]
Peste văi, peste crestele vârfurilor dimprejur,
odată cu glasurile și cu rugăciunile preoților,
glasul clopotelor, Cel Mic și Cel Mare, acum
împreună, într-o alternanță duioasă, de eternă
împăcare, duceau spre ceruri, cu bucurie,
vestea că sufletele celor plânși ani de zile de
mamele cu lacrimile secate își găsesc,
împreună, alinarea veșnică. Numele lor,
dăltuite în marmură, erau acum sinonime cu
neuitarea. Memoria colectivă reținuse și
multe episoade despre felul cum au murit pe
front. Cel mai bătrân dintre cei scăpați cu
viață, lucid până în ultima clipă, Toader
Dumitrescu, apucase să-mi povestească
multe episoade. Voiam să scriu o carte
despre ei, despre mulți dintre cei întorși din
prizonierat, dar destinul este uneori potrivnic.
Mă înarmasem cu un reportofon, cu răbdare,
cu un pahar de vin bun care știam că-i place
lui nea Toader Ovreice, așa-l cunoștea lumea,
cu gând ca timp de vreo săptămână să stăm
de vorbă. Când am ajuns, soția sa și vreo
câteva vecine îi țineau lumânarea. Măcar nu
a mai apucat să vadă ridicat monumentul!
La căminul cultural arhiplin le fac surpriza.
Lansez cartea „Judecătorul de suflete.” Mi se
alătură scriitorii buzoieni: Viorel Frâncu,
Marius Constantinescu, Nistor Tănăsescu,
Eugen Ciobanu, Ion Răduș. Cuvântări scurte,
dar emoționante, rostind încântarea pentru o
astfel de manifestare unică.
În acest timp, Iulian Nicoară, așa cum a
promis, își face datoria cu parastasul… O
ultimă surpriză, semn al extraordinarei
solidarități pe care am simțit-o din partea
tuturor, fie ei localnici, oficialități sau doar
invitați, familia profesorului universitar dr.
Nicolae Ghinea îi invită pe oaspeți la o cafea
(și nu numai!) la splendida lor vilă de la
Podu’ ăl Mare, așa cum îi spuneam noi pe
vremuri locului. Nu mai știu ce s-a întâmplat
acolo, căci am plecat, dar mi-au povestit că
nu prea le mai venea să plece, dar soarele de
după deal le-a amintit că au cale lungă de
străbătut până la Buzău, la Slobozia, la
Ploiești ori spre București…
Târziu, spre seară, și locuitorii satului încep
să se risipească, fiecare pe la treburile sale,
mulțumiți și purtând în adâncul ființei
liniștea și amintirea sufletelor celor dispăruți.
Pe drumul de întoarcere spre Urziceni, obosit
dar mulțumit, reflectez: „Dacă satul Muscel
se va pustii vreodată, va rămâne biserica.
Dacă biserica se va nărui, va rămâne
monumentul. Dacă marmura va deveni nisip,
va rămâne cartea MUSCELENII, să
povestească lumii viața satului acestuia dintre
Vârful Vătraiului, Vârful Goșii, Vârful
Boșoveiului, Vârful Ceciliei și Vârful
Goților, ființând de pe timpul lui Sava Gotu
și chiar mai de demult. Martori neclintiți
rămân însă Vârful Goșii, Podul Goșii, Malul
Goșii, Lacul Goșii, Pădurea Samarului și
Platoul Martire.” Muscelu-Cărămănești — un
sat care, împreună cu Mățara și Camboru,
păstrează de veacuri aceste nestemate
toponimice care vorbesc lumii despre
ființarea neamului acestuia.
La întoarcere, coborând împăcat coasta
Camborului, încântat de panorama Goșii, dar
mai ales de măreția Vârfului Ivoiu, mi-am
amintit una din replicile unui personaj de-al
meu din romanul „Fagul”: „Greu este să urce
omul un munte, dar mai greu este să-l
coboare!” Credeam că m-am eliberat, dar am
realizat că port în spate nu stânca lui Sisif, ci
greutatea amintirilor… Așa că a trebuit să dau
gata și romanul autobiografic „Sisif coborând
Muntele.”


Festivalul Internațional de Creație
Literară „Titel Constantinescu”-
Ediția a XII-a, 2019

-Marele premiu „Titel Constantinescu” –
Iubire și abjecție sub floarea de aur – Dan
Dinu;
-Premiul „Vintilă Horia”
Animalul din vest – Ovidiu Gligu;
-Premiul „Fănuș Neagu”
Dublă mare poartă-n casă – Marilena Trifan
-Premiul „Mircea Micu”
Cele mai bune sunt așteptările – Diana
Trandafir;
-Premiul „Dumitru Pricop”
Nuduri și semne – Ionuț Calotă;
-Premiul „Octavian Moșescu”
Sub genunchii mei se pierde lumina
Liana Stamin (premiu acordat de Oana Maria
Cajal, nepoata scriitorului, Canada);
-Premiul „Alexandru Sihleanu”
Libertatea lăcustei din paharul cu apă
Ellise Soltan (Valy Lorela Buță);
Premiul „Victor Frunză”
Urme de condei (II) – Camelia Ardelean;
Premiul „Florica Cristoforeanu”
Flash – Raluca Faraon;
-Premiul „Slam Râmnic”
Fețele preapocalipsei din noi – Traian
Gh. Cristea;
-Premiul „Alexandru Deșliu”
Poeme cu Filip – Mariana Dobrescu (Premiu
acordat de revista ProSaeculum, Focșani)
-Premiul „Editurii Rafet”
Pentru că existase cândva un om – Silvia
Bittere;

Juriul: Mioara BAHNA, membru al
Uniunii scriitorilor din România – Președinte;
Florin DOCHIA, membru al Uniunii
scriitorilor din România;
Dan ANGHELESCU, membru al Uniunii
scriitorilor din România;
Emilian MARCU, membru al Uniunii
scriitorilor din România;
Constantin MARAFET, coordonatorul și
organizatorul festivalului, membru al Uniunii
scriitorilor din România;

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share