Literadura nr. 11 (5)

Florentin POPESCU

Oameni şi locuri din Buzăul de altădată
(VII)
Profesorii de la Liceul „B.P. Hasdeu” (II)

Rememorarea anilor de şcoală are
întotdeauna (şi la toţi cei care o fac)
un greu de descris parfum de
nostalgie. Nostalgie după anii tinereţii, dar şi
nostalgie după un anume fel de a fi ca elev:
puţin nonconformist, puţin inconştient de
marile probleme care îţi stăteau în faţă, însă
nicicum speriat sau îngândurat de multele
necunoscute care te aşteptau.
Şi felul în care îţi revin în memorie figurile de
profesori, de foşti colegi, întâmplările de
atunci îl priveşti, după amarul de ani care a
trecut, altfel: mai înţelegător, mai lucid, mai
critic sau, dimpotrivă, cu mai multă
îngăduinţă, fiind gata să acorzi circumstanţe
atenuante chiar şi celor mai puţin plăcute
„evenimente” din acei ani…
„Decupez” de astă dată, din galeria de portrete
a profesorilor mei din anii liceului, figura
profesoarei Maria Onofrei, care în clasa a XI-a
(atunci ultima) venea la catedră să ne
vorbească despre Eugen Jebeleanu, despre
Mihai Beniuc, ori despre Dan Deşliu – poeţi
mai mult sau mai puţin proletcultişti, care
încă mai rezistau în manualele şcolare, pe
când ecourile târzii ale deceniului pe care mai
apoi analiştii aveau să-l numească „obsedant”
încă nu se stinseseră – ceea ce avea să se
întâmple doi-trei ani mai târziu, când deja
eram student şi-n amfiteatrul Odobescu al
Facultăţii aveau să ni se deschidă şi altfel de
ferestre către literatura română contemporană.
Discret nemulţumită de ceea ce trebuia să
predea (şi, desigur, necrezând în valoarea
scriitorilor comentaţi de nevoie), d-na Maria
Onofrei, o femeie distinsă, trecută de prima
tinereţe, aflată, cred, în prag de pensionare,
apucase şi altfel de vremuri, citise şi altfel de
autori, dintre care unii (ca V. Voiculescu,
Nichifor Crainic sau Radu Gyr de pildă) nu
numai că nu erau nici măcar amintiţi la vreun
capitol din manual, ci, mai mult, se aflau în
închisorile comuniste. Din Eminescu se preda
puţin (poezie de dragoste şi un fragment din
Scrisoarea a III-a), din Goga şi Bacovia la
fel, doar câte o poezie-două. Doamna
profesoară era în deplină cunoştinţă de cauză
cu numele scriitorilor ţinuţi sub obroc şi cum
ştia că orice încălcare a „regulilor”, ori
depăşire a „Programei şcolare” ar fi putut-o
costa (omniprezenta Securitate veghea peste
tot!), era de o discreţie desăvârşită, chiar şi
faţă de cei câţiva elevi în care ar fi putut avea
încredere şi printre care mă număram şi eu.
Mi-am dat seama de asta de îndată ce, către
sfârşitul anului i-am mărturisit hotărât că voi
merge la Filologie şi nu în altă parte. Atunci
m-a invitat la dânsa acasă, mi-a dat Istoria
literaturii române de la origini până în
prezent a lui G. Călinescu, o raritate bibliofilă
în Buzău, mi-a spus că mi-o lasă toată vara şi
că trebuie s-o citesc cu mare atenţie, fiindu-mi
de un nebănuit folos la examenul de admitere.
Aşa se face că în vara lui ’64 până la început
de septembrie (pe vremea aceea examenele de
admitere în facultăţi se dădeau toamna)
impresionantul tom călinescian a fost citit şi
răscitit în locuinţa mea din strada Oltului. Mai
mult decât atât, mi-am conceput singur
bileţele de examen spre a-mi verifica cele
învăţate, aşa încât la admitere m-am putut
duce cu citate întregi din Călinescu.
Examinatorii se mirau: „Dar de unde ai avut
dumneata cartea lui Călinescu?”, iar eu le
răspundeam: „La noi în Buzău nu era în
bibliotecă, dar mi-a împrumutat-o profesoara
noastră de română!…”; „Bravo! ziceau ei, se
vede că d-ta ai chemare către Filologie!…”.
Cu o siluetă subţire şi cu un cap plăcut,
dominat de nişte ochelari care o trădau de la
distanţă pe intelectuala care era, d-na Maria
Onofrei venea întotdeauna în clasă îmbrăcată
în negru, într-o rochie bine strânsă pe corp –
ceea ce îi sublinia formele. Şi se vedea că
fusese (şi în bună parte încă mai era) o femeie
frumoasă la tinereţe.
Nu-i cunoşteam nicicum biografia şi văzând-o
mereu în negru nu ştiam dacă a ales această
culoare pentru a-şi pune în evidenţă
seriozitatea şi sobrietatea, ori poartă doliu
după cineva apropiat. Mai târziu, mult mai
târziu, peste ani am aflat că negrul acela era
într-adevăr un doliu – după soţul d-sale.
Nu ştiu nici până azi dacă numele de Croitoru,
cu care o apelau colegii în ultimii ani de
profesorat, provenea de la o a doua căsătorie,
contractată pentru a fugi de singurătate şi
pentru a avea un tovarăş de viaţă la senectute,
ori era chiar numele său de familie, la care a
revenit când a ajuns văduvă…
Până la urmă nici nu mai contează starea
civilă a omului câtă vreme comportamentul
lui lasă pretutindeni impresii frumoase şi face
gesturi aparte, pe martorii sau beneficiarii lor
nu le mai pot uita toată viaţa.
Ultima oară mi-a fost dat s-o văd pe iubita
noastră profesoară de limba şi literatura
română la Examenul de Maturitate
(Bacalaureatul de azi), în amfiteatrul de la
etajul întâi al şcolii. Preşedintele comisiei de
examinare nu era altul decât renumitul
eminescolog Augustin Z.N. Pop, profesor la
Institutul pedagogic din Piteşti, om
extraordinar, cu care aveam să-mi întretai
paşii mai târziu, eu ca editor, d-sa ca autor.
Când, în mod firesc profesorul Augustin Z.N.
Pop m-a întrebat spre ce facultate doresc să
mă îndrept, profesoara mea mi-a făcut
numaidecât un foarte scurt portret, spunându-i
că scriu şi poezii, că redactez o revistă a şcolii
şi altele. Cinci-şase ani mai târziu,
reîntâlnindu-ne în biroul unei edituri şi mai
apoi mergând împreună să-şi lanseze o carte
la Ploieşti, preşedintele comisiei de la
„Maturitate” şi-a amintit de secvenţa
examenului de la „Hasdeu” şi s-a simţit dator
să îndrepte, încă o dată, un gând de
recunoştinţă faţă de profesoara Maria
Onofrei…
Aşa erau profesorii „Hasdeului” de atunci:
când descopereau la unul sau mai mulţi elevi
mugurul unei posibile împliniri într-un
domeniu, făceau totul să-l/să-i sprijine. Astăzi
cum o mai fi?
25 ianuarie 2019


Mihai SĂLCUȚAN

Biblioteca Basarabia –
Un sfert de veac de existenţă

Înainte de Sărbătoarea Naşterii Domnului
Iisus Hristos, maica tuturor sărbătorilor,
aniversarea Bibliotecii „Basarabia” din
Soroca la împlinirea unui sfert de veac de la
fondare a avut loc în zilele de 13-14
decembrie 2018. Fără Naştere nu ar fi Înviere
şi totdeauna sunt celebrate pentru a înţelege şi
aprofunda semnificaţia lor.
Reamintim că Protocolul de constituire
a importantei instituţii bibliotecare de la malul
Nistrului, ca filială a Bibliotecii „V.
Voiculescu” din Buzău, a fost semnat la 1
iulie 1993 şi că în ziua de 16 noiembrie a
aceluiaşi an a fost inaugurată ca prima
bibliotecă de carte cu grafie latină din
teritoriul Republicii Moldova înfiinţată după
redobândirea independenţei.
Memoria vrednicului de pomenire
Alexandru Oproescu, ctitor al bibliotecii, a
fost cinstită de vorbitorii care au făcut referire
la istoria acesteia. Adresând celui plecat în
veşnicie supremum vale, în calitate de
semnatar al actului de întemeiere şi de
susţinător permanent al instituţiei, am adresat
cititorilor şi slujitorilor ei gânduri de aleasă
apreciere şi gratitudine pentru toţi cei care, în
decursul anilor, au avut grijă ca flacăra
aprinsă în candela spiritualităţii neamului să
nu se stingă.
Buzăul a fost prezent la importanta
sărbătoare cu o delegaţie numeroasă şi
semnificativă condusă de primarul Constantin
Toma, care a făcut o donaţie de carte şi a
împărţit daruri, formată dintr-un grup de
consilieri locali, de profesori ai gimnaziului
„Mircea T. Bădulescu” şi de la gimnaziile
comunelor Merei şi Ţinteşti.
Partea soroceană a fost reprezentată de
Vladimir Nicuţa, vicepreşedinte al Consiliului
Raional, de primarul Victor Său, care a
înmânat plachete şi diplome aniversare, de
Grigore Bucătaru, șeful Secției de Cultură și
Turism.
Programul manifestărilor a inclus
lansarea volumului „Poduri de Prut”, pe care
l-am pregătit pentru marcarea evenimentului,
ce cuprinde cronici, eseuri şi articole despre
relaţiile de colaborare multidisciplinară
petrecute în cei 25 de ani. Cu alte cuvinte, o
carte despre neamul şi sufletul românesc,
despre poduri ce unesc două ţări despărţind o
Ţară.
Un popor are propriul cod genetic care
îl particularizează, care-i stabileşte caracterul
fondului său moral, valoarea, mândria
naţională, legătura sufletească dintre membrii
săi, care formează tradiţiile transmise peste
veacuri spre a contopi trecutul cu prezentul şi
a face ca timpul şi spaţiul să dispară.
Biblioteca este păstrătoarea moştenirii
neamului, a tezaurului cultural naţional, a
patrimoniului spiritual, a izvoarelor acestora,
a simbolurilor de nepreţuit ale înaintemergătorilor
lăsate din generaţie în generaţie
cu putere de legat testamentar. Literatura
sănătoasă este, după Nicolae Iorga, „element
esenţial al şcolii, o hrană de fiecare zi a
societăţii şi o armă de stat”.
Fără cultură nu se poate trăi, ea
întăreşte şi înalţă conştiinţa, dezvoltă cultul
propriei creaţiuni, e adevărata carte de
identitate a societăţii. Lumina popoarelor nu
vine de aiurea, de la „răsărit”, cum se spunea
obsesiv în anii de îndoctrinare comunistă, ci
din învăţătură, din cărţi, din lectură, din
cultură.
Comoara sufletească a poporului e
însăşi limba lui. Graiul românesc e unul
bogat, capabil să îmbrace orice idee, oricare
dintre sentimente, este variat şi armonios.
Preotul-poet Alexe Mateevici a scris: „Limba
noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/
Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată” şi,
printre alte comparaţii şi elogii asemănătoare,
că „Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba
vechilor cazanii,/ Care-o plâng şi care-o
cântă/ Pe la vatra lor ţăranii”. Înainte de el
Mihai Eminescu a susţinut, cu deplin temei,
că „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e
stăpâna noastră”.
Grigore Vieru, cel mai mare poet al
Basarabiei din toate timpurile, care aparţine
Limbii Române, a fost un energic şi aprig
apărător al graiului matern, nimeni neavând
dreptul să aducă atingere acestui dar primit de
la Dumnezeu: „Aş putea să îndur toate
nenorocirile revărsate asupra ţării mele, afară
de una singură – asuprirea limbii strămoşeşti.
Celui care ridică mâna asupra acestei minuni
se cuvine să-i zdrobeşti capul ca unui şarpe”.
Când era întrebat de unde vine marele scriitor
răspundea cu simplitate şi profunzime: „din
Limba Română”. Mai susţinea că „două
lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu
adevărat până la capăt: Biblia şi Limba
Română”. Tot el observa că „Limba Română
nu a dispărut din spaţiul basarabean în timpul
Imperiului Sovietic. Dar ea fusese cu totul
vlăguită, iar zborul ei era împiedicat de tot
felul de lanţuri care, la un moment dat,
deveniseră invizibile pentru ochiul nostru”.
Iubirea poetului pentru neam şi limbă a fost
totală, necondiţionată şi udată cu lacrimi:
„Dumnezeu prima oară/ Când a plâns printre
astre,/ El a plâns peste Ţară/ Cu lacrima limbii
noastre”. La conferirea titlului de doctor
honoris causa al Academiei de Ştiinţe a
Moldovei, Grigore Vieru şi-a intitulat
cuvântul de mulţumire, un adevărat testament
transmis tuturor românilor, „Limba Română
– oastea noastră naţională”.
Cititorilor publicaţiei „Literadura”,
cărora le adresez prezentele rânduri, le doresc
ca Noul An 2019 să le aducă depline
satisfacţii şi numeroase bucurii. La mulţi ani!


De la stânga M.Sălcuțan, Constantin Toma
primar mun. Buzău. Victor Său, primar Soroca.


Elisabeta BOȚAN

S-a născut la data de 18.05.1972 în localitatea
Rebrișoara, județul Bistrița-Năsăud.
Poetă, prozatoare și traducătoare.
Cărți publicate: Dimensiones, Editura Seleer,
2012; Egometrie/ Egometría Editura Limes, 2016;
și diverse antologii de poezie și proză scurtă.
Referințe critice: José Antonio Olmedo López-
Amor, Gregorio Muelas Bermúdez, Daniel
Montoly, Mircea Petean, Virgil Diaconu, Jesús de
Matías Batalla.

Hoața de vise

Oare există vreo fetiță care să nu-și fi
dorit vreodată să aibă o păpușă?
Elisa împlinea zilele acestea 12 ani și
își dorea cu ardoare o păpusă mare, o păpușă
din acelea pe care le poți pieptăna. Era mezina
unei familii de țărani muncitori; mai avea 5
frați mai mari și, aproape întotdeauna, se
îmbrăca cu ceea ce-i rămânea de la cele două
surori ale ei.
Acum și-o dorea mai mult ca oricând, pentru
că vărul său, Nelu, care venise de la
București, o întrebase ce i-ar plăcea să
primească în dar de ziua ei. După o oarecare
fâstâceală, dat fiind că niciodată nu primise
nimic de ziua ei, Elisa răspunse ezitând:
− O… păpușă… o păpușă mare…
Vărul său i-a răspuns că s-ar putea să o
primească, și-i făcu un semn complice cu
ochiul, fapt care i-a dat speranțe Elisei.
După câteva zile, părinții săi i-au dat o sută de
lei și au trimis-o la bufetul satului, să cumpere
zece beri, pentru că aveau musafiri. Elisei nu-i
plăcea să meargă acolo. Era o clădire foarte
veche și mohorâtă, bețivii o priveau cu ochi
mari, ieșiți din orbite, și făceau o gălăgie
îngrozitoare, iar fetiței i se părea că pășește pe
tărâmul balaurilor, din poveștile spuse de tatăl
său. Era un loc înspăimântător, mai ales
atunci când se întrerupea curentul electric, un
loc care, în imaginația ei de copil, semăna cu
iadul.
În seara aceea, bufetul era cufundat în
întuneric, o lampă pâlpâia anemic pe un raft,
alături de sticlele cu alcool, și nu avea alți
clienți decât pe vărul de la București și fratele
cel mai mare al fetiței. Cei doi stăteau la
taclale și beau, iar vânzătoarea corpolentă, cu
aspect impunător care îi amintea fetiței de
căpcăunii din basme, îi observa pe toți cu o
falsă amabilitate. Nelu o salută și o întrebă ce
face, iar ea a răspuns că au trimis-o părinții să
cumpere bere. Acesta, printre aburii băuturii,
i-a spus:
− Verișoară dragă, lasă că plătesc eu.
− Nu e nevoie, răspunse fetița fâstâcită.
− Cumpără-ți o păpușă din banii aceștia că
plătesc eu berea!
Erau șaptezeci de lei, erau mulți bani, fetița nu
știa cât costă o păpușă, dar niciodată nu
primise atâția bani de la nimeni.
Vânzătoatea de la bufet, care asistase ca un
animal de pradă la toată scena, îi dă repede
cele zece beri fetiței și îi zice pe un ton răstit:
− Dă banii-ncoace, șaptezeci de lei!
Fetița, intimidată, îi întinde bancnota de o sută
de lei și primește restul de la vânzătoarea care
mai adăugă, la fel de răstit:
− Acum du-te fuguța acasă, că te așteaptă cu
berea!
Vărul său, amețit de băutură, care mai și
vorbea cu fratele fetiței, nu observase când
aceasta plătise, a scos banii din buzunar ca să
mai plătească încă o dată cele zece beri.
Fetiței îi venea să plângă, dar și-a adunat toată
bruma de curaj și a zis cât a putut ea de tare:
− Dar am plătit eu, nu e nevoie, uite mi-a dat
și restul… și întinse mâna cu restul de treizeci
de lei, pentru a argumenta.
Dar lacoma vânzătoare a zis din nou pe
același ton:
− Nu, n-a plătit nimic, dă-mi banii!
Nelu îi întinse o mână de bancnote
vânzătoarei, care a luat cât a vrut ea, și i-a
spus fetiței:
− Ți-am spus că plătesc eu, tu, cumpără-ți
păpusă de banii aceia! Banii aceia sunt ai tăi…
− Dar am plătit deja, spuse fetița printre
lacrimi… Uite, mi-ați dat și restul, i se adresă
ea vânzătoarei, care, cu un aer inchizitorial
dictă:
− Mie nu mi-ai dat nimic, pleacă acasă!
Fetița, învinsă, ieși pe ușă plângând cu
speranța că părinții ei vor îndrepta
fărădelegea. Fusese jefuită, i se furase un vis
și încrederea în cei mari.


Tudor CICU

La margine de curcubeu

Camelia Ardelean (din Deva) își scrie
poezia cu acea plăcere de a trăi printre
întrebări, fără a avea nevoie să capete
răspunsuri. Lumea radicalizată de poetă este o
lume ridicată până la condiția misterului și
orice poem al ei este o stare a trăirilor, ca
semnificație a bucuriei de a versifica în stil
clasic, în rondel, sonet, ronset, pantum,
schaltinienă, fabulă, parodie ori haiku, iar
realizarea acestei perspective e ținta oricărui
contact cu lumea de „dincoace” ori de
„dincolo”. În volumul intitulat „La margine
de curcubeu” (2018), se arată cititorului în
cheia unui orizont cu suișuri și coborâșuri, dar
împăcată cu tristeţele zilei care tocmai a
trecut.
De o sensibilitate lirică uneori incandescentă,
ea face parte din categoria poeţilor
care scrie o poezie anticonvenţională şi neosuprarealistă
la nivelul imaginarului, punând
accente pe reconstituirea pseudo-epică a unor
stări intime proiectate într-un tablou cotidian.
În sonete, îi simțim parfumul din „floarea de
gutui”, unde iubirile ei sub patimi „zdrobite”,
ca un torent în cascadă, au „gustul amărui” al
nenorocului: „Şi domolind silabe-n călimară,/
Am cutezat, în vise albăstrui,/Să îmi agăţ
iubirile în cui,/ Ca pe-o ebóșă palidă, neclară./
Când degustăm himerele în doi,/ Precum o
pâine coaptă-ncet pe vatră,/ Sau înotăm prin
lanuri de trifoi,/ Sărind pe nenoroc, din piatră-n
piatră…”. În „pantum”, povestea ei are
tandrețea unei ființe hipersensibile în poezie:
„Cade iarna peste vie,/ Ca un voal de pânză
gri;/ Sub a nopţii draperie/ Zboară gânduri în
fâşii./…/ (Din tenebre s-a ivit/ Şi în suflet îmi
rescrie/Buzele ce le-am iubit.)/ Cade iarna
peste vie…” Savurând sonoritatea și
cantabilitatea versurilor, cititorul nu știe ce
poate admira mai întâi: sentimentul unei
libertăți în a scrie despre tot ce se întâmplă în
Edenul de dinaintea păcatului, sau e doar
participant la dialogul cu natura a omului
bântuit de resentimente. În poezia de iubire,
poeta se simte răsfățată („regină într-o
seară”), acolo unde „tropotesc visările în doi”.


Poveștile fantastice din Tărâmul Copilăriei

După trilogia numită „Fantastia”, o
nouă carte de povești pentru cei mici,
ilustrată, a autoarei Ramona Neculae
Danciu, vine în întâmpinarea celor micuți:
„Poveștile fantastice din Tărâmul
Copilăriei” (Ed. Teocora, 2018). Spune
autoarea: „Personal mi-e greu să cred că
poveștile vor muri definitiv”. Dacă are cine să
le scrie și va intra cu ele în sufletul și
conștiința celor mici, lumea poveștilor va fi
salvată. A pornit pe drumul scrisului pentru a
invita copiii preșcolari, mici și mari, la o
înțelegere a ceea ce numim magia copilăriei,
pentru că într-o societate în care oamenii nu
mai scriu povești lumea copilăriei e tristă și
magia, cu adevărat, nu are la cine să vină. O
face instruit și educativ, prin intermediul
poveștilor închipuite dar și cu acele întâmplări
prin care își propune să amplifice
posibilitățile copilului de a intra în contact cu
regulile, normele și rosturile lumii prin
finaluri cu tâlc și morală. Grija și ardoarea cu
care se apleacă asupra sufletelor celor mici
iese în evidență prin ușurința și acuratețea
frazei scrise, prin firescul dialogului purtat
între eroii povestirilor, prin observația
autoarei dublată de sentimentul de iubire,
înțelegere și morala pilduitoare. Cei mici,
transmite autoarea, trebuie să știe că acolo
unde nu-i magie, autoarea inventează o lume
magică spre încântarea și bucuria lor. Astfel,
cele 9 povestiri au ceva din magia poveștilor
de odinioară, dar aici, simplitatea aparentă a
poveștii se bazează pe folosirea informațiilor
necesare percepției despre lumea
necunoscută, încă, celor mici. Câteva: Mica
vrăjitoare, Soarele și luna, Bostanul
buclucaș, Andaluzia, sunt acele povești unde
câștigul celor mici e singura speranță că tot ce
a gândit autoarea se poate înfăptui în izbânda
binelui. Pentru că atâta timp cât e povestea
biruitoare în viața noastră, este și speranța un
mare adevăr. Deoarece, spune ea: „Copiii au
nevoie de povești pentru o creștere
frumoasă!”.


Rugă

Rodica T. Soreanu nu este o poetă
mistică, deși volumul ei intitulat
„Rugă” (ed. PapiruS Media, 2018) iar
sugera cititorului că aceasta e calea către
lumina lui Dumnezeu. Când cuvântul devine
„suflet”, deasupra fiecărui gând arcuit ca o
punte, spre cer, ruga ei vine din „durerea de a
vedea/Lumina” și cuvintele acestui tăcut ritual
nu fac decât să „tune în măruntaiele
pământului”. Suntem înconjurați de tâlcuri și
mituri, dar le ucidem din grabă și nepăsare ori
ajungi să nu mai cauți decât valuri și ondulații
în acest ocean al sorții. Rugă e ca un evantai
„infinit de vieți secvențiale” care bat la poarta
„pleoapei” ca în ferestre magice. Floarea,
strigătul, pasărea, vântul, focul, apa, caii,
lumina, piatra, îngerul, cerul, luna, pădurea
etc., devin obsesii pentru poetă, ca niște
simboluri în poezie. În uimirea celor care au
îndrăzneala să-și arunce unele priviri fugare
„la malul visării”, ea scrie poezie ca poeta
desprinsă din „nesomnul florii”: „Suntem
izvorâtori de ape fantastice/ Pe care ca prin
fum călătorim./ Suntem slujitorii puterii
numită dor/ Dar și rod./ Timid ancorăm
uneori/ La malul visării”.
Ruga devine și o imensă cortină, așteptând
să cadă peste „negurile nopții”, să-i arate
scara cu care să urce cât mai sus și a trece de
dincoace/ dincolo, de a armoniza cu „lirism
vindecător” spaima plutirii noastre pe pământ:
„Strecoară Doamne, ale/ Nopții neguri mai
repede/ Căci trupul meu acesta/ Trecătorul ar
rodi/ Liniștea lui de fruct/ Mă împresoară/ Și
nu mai știu a urca”. Până și „iubirea” e doar o
iluzie târzie pe care, cu tristețe, o resimte
inima: „E târziu să ucizi pasărea cântătoare/
Ce ți-a robit inima/ E târziu să mai crezi/ Că
n-o poți auzi”. Recompusă din fragmente cu
valoare afectivă, viața poate deveni „o fântână
fără trepte” în care se va turna visător viitorul,
cu toate tristețile unor „însingurări crescute
din iubire”, de găsim un suflet captiv în viață,
moarte, iubire, cunoaștere, etc.


Rugăciuni din orașul cel orb

„Rugăciuni din orașul cel orb” (Editgraph,
2017) a poetei Valeria Manta Tăicuțu, îi va
prilejui cititorului un festin emisiv și un cadru
iluminat de corale poetice, care amintesc
de psalmii biblici, topindu-şi totodată
înţelesurile adânci atât în forma sonetului, cât
și în cea a versului alb. A scrie poezie
religioasă de calitate constituie o provocare
hermeneutică a codurilor de lectură, deloc
lesnicioasă, mai mult sau mai puțin
detectabilă unei temperaturi lirice obișnuite.
Astfel de incantații lirico-biblice au foarte
mult din inventivitatea imagistică a poeziei
postmoderniste, iar a o mai aşeza şi în forma
dificilă a sonetului presupune o experienţă
îndelungată într-ale poeziei. Cartea poate fi
decriptată asemenea unui tablou iluzoriu al
depresiei-revoltate pentru poeta împinsă fără
voie în lupta cu morile de vânt din oraș. În
cazul sonetelor psalmice, poezia devine un
„canticum” liric, în care rezonează imaginația
pendulară între credință și tăgadă, cum că
lumea va putea fi salvată, terapeutic, prin
poezie. Mai mult de jumătate din poezia cărții
la care facem referire este o poezie psalmică
de dragoste și purificare îngerească: „întru
suspin am ostenit și plânge/cămașa de pe
mine, Preaînalte,/ e pat de suferință orice
noapte/și par pictate zorile cu sânge;/dinspre
vrăjmaș vin des bârfeli și șoapte/și-n foc se
schimbă tot ce mă atinge”. Orașul e acel
teritoriu în care poeta deține și armura
salvatoare: „și-atunci fac să tremure cuvintele
într-o lesă,/ le fac să tremure și ele devin
corcituri sfrijite, cățele cu/burta lipită de șira
spinării, năpârlite,/nu mai fac nici măcar căței
otrăvitori de plumb./ Doamne, am devenit
mută, vreau să mă rog și nu pot…” Există o
dualitate a rostirii, un déjà-vu/déjà-senti al
unui „am uitat că trăiesc” mimat perfect,
tocmai pentru a pune în contrast normalul și
grotescul ori visele altor poeți „vorbitori,
crescuți de oraș prin canale”.
Volumul anunță neîndoielnic o schimbare în
sensul găsirii timbrului propriu.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share