Literadura nr. 11 (7)

Daniel LUCA

Bărbatul din vis

Nina Gonța, născută în satul Pănășești,
raionul Strășeni din Republica
Moldova, susține, în cel de-al treilea
volum al său de versuri, Nostalgii, vise,
insomnii (Editura Studis, Iași, 2017), că se
adresează cititorului simplu: „…dar eu nu
scriu pentru cititorul de elită, ci pentru cel
simplu. Vreau să fiu pe înțelesul lui”.
Aceasta nu înseamnă că este adepta
poeziei simpliste, ci a celei scrise din suflet
pentru suflet. Ceea ce nu o împiedică să fie
neglijentă cu finalul unor poeme (Zbor ori
Moartea) sau să nu se aplece cu mai multă
atenție asupra altora (Te rog să nu mă
părăsești ori Aș vrea să opresc timpul în
loc…).
Anotimpurile de altădată, locuri
cunoscute ori orașul în care autoarea locuiește
îi provoacă nostalgii, dar și bucuria aducerilor
aminte („Apoi vara, /când înfloresc teii… /și,
/în Copou, /aerul amețitor te face să-ți dorești
/să… trăiești!”).
Visul împinge realul în imaginar
[bărbatul înșelat e același cu cel visat: „Acel
bărbat din vis… / Erai… tot tu! (…) // …Team
înșelat?”] sau e un mijloc de împlinire a
năzuințelor, precum zborul („Și așa, ușoară, /
învăluită, /din cap până în picioare, /într-un
giulgiu – alb / …am zburat!”), care însă ridică
și întrebarea: „cum va fi în momentul marii
treceri?” („Un zbor, un zbor, /un fermecat și
divin zbor! /Oare așa o fi și-atunci când… /
chemați vom fi la el, / la… Creator?”).
Accentul cade, însă, pe tema vieții și a
morții, dar și pe cea a iubirii, cauzatoare de
neliniști și… insomnii. Este și firesc, pentru
că între viață și iubire există semnul egalității
(„Viața / e o încercare continuă / de a iubi!”),
ambele trebuie trăite atât de intens încât să
poată opri timpul în loc („Aș vrea să opresc
timpul în loc, /atunci când vrei să facem
amor”).
De unde și încercarea de a păcăli
moartea, cu atât mai mult cu cât prezența-i
nevăzută în apropiere poate fi simțită („Poate
te rătăcești, /te poticnești pe undeva și…
dispari, /în labirintul vieții și al iubirii”).
Moarte care, în același timp, e și o
apropiere a omului de Dumnezeu („…În
cimitirul de vizavi: /locul meu de veci – /
mormântul meu, /acum… și măslinul meu! /
Azi simt… /sunt mult mai aproape de
Dumnezeu”).
Uneori gravă, alteori jucăușă, poezia
Ninei Gonța atrage cititorul prin sinceritate și
prin căldura ce o emană, chiar și atunci când,
afară ori înăuntru, este… rece („Afară e frig /
și sufletu-i rece”).


Prof. Valy Lorela BUȚA

Dorina Stoica: „Timpul ce
îmbătrânește în mine”

(Editura Grinta, Cluj-Napoca,2018)

Oamenii își lasă amprenta peste timp
prin copiii lor, scriitorii prin cărțile
lor, simbolic tot un soi de copii, care
umblă prin lume pentru a scoate din sufletele
înghețate, o fărâmă de sentiment.
Nimic nu este inutil, iar scrisul cu atât mai
puțin. Scrisul este, de fapt, o terapie prin noi
și pentru noi, dar în același timp pentru alții.
Volumul de poezii al Dorinei Stoica ”Timpul
ce îmbătrânește în mine” vine din trăiri
anterioare dar și din cotidian, după o
acumulare bogată de experiențe trăite sau pur
și simplu observate.
Viața este privită cu sarcasm și
autoironie „printr-o gaură de covrig”,
și surprinsă în ipostaze inedite, între
trecut și prezent cu anii ce „strigă
după ajutor și timpul ce „curge
găunos și nătâng”.
Realitatea, așa cum este creionată
liric de Dorina Stoica, nu e una a
singurătății, a izolării de ceilalți, ci
se intersectează cu lumea, iar lumea
este populată uneori de „bărbații ce
pleacă spre biserică și ajung/ la cârciumă”
(Duminica), ori de …o mulțime de tinere” ce
„stă să nască niște copii ai fricii ce vor plânge/
până vor primi o nouă șansă, ori până ce vor/
găsi o țară normală și o casă a speranței
(Tertipuri cotidiene) alteori de o femeie ce
locuiește în lumea sa, dar nu departe de
poezie „Femeia cenușie”, care ”în fiecare
seară, la oră târzie/ prin parcul Eminescu
neobservată trece… /”.
Secvențial bucăți din cotidian sunt
transformate în poezie. De la lumea casnică,
de la alegătorii derutați, la faptul divers
relatat în Buletinul de neștiri, poeta descoperă
muza poeziei sale, încercând să nu deranjeze
lumea așa cum a creat-o Dumnezeu, ci doar să
ne-o arate și nouă așa cum o vede ea: „Sunt
unele probleme/ cu fondul de pensii./ Niște
„bătrâni„ fac greva foamei/ împotriva unei
ordonanțe de urgență/ prin care fiecărui
pensionar trecut/ de șaptezeci de ani/ i se dă
gratuit câte o pastilă ce/ conține o substanță
letală”)
Poeta este martor cheie al întâmplărilor din
jurul său, ”odată cu timpul ce îmbătrânește”,
ceilalți devin portrete într-un tablou al lumii.
Nimic nu e amărăciune, ci simple constatări
în această lume pestriță în care din când în
când apare și câte o persoană dedicată binelui,
semenilor: „Cunosc o femeie/ cu mâinile
foarte lungi/ îndreptate spre semeni/ Trupul ei
pare crescut/ pe o inimă atât de mare/ în care
încap toți sărmanii/ pământului, toți orfanii/
toți copiii fără sărbători,/fără onomastici toate
mamele/ care și-au îngropat pruncii.” (Cunosc
o femeie).
Am surprins în versurile Dorinei Stoica o
tehnică predilectă, care-i definește stilul.
Acesta derivă din creionarea peisagisticii ce
se găsește în corelare cu starea sa sufletească.
Calitatea colajelor de viață,
surprinse, detașarea față de realitatea
cotidiană, ca o analiză metaforizată a
vremurilor în care trăim, fac din
poezia sa una de actualitate. „Se lasă
vinerea peste foame,/ tropăind orele
obosite trec./ Gânduri strivite, flori
uscate,/ risipire./…Neputincios mă
târăsc pe pietrele planetei Tale./ Lupt
zilnic pentru ceva,/ pentru cineva/
într-o nemulțumire deplină./”
(Risipire). Ne deșteptăm în aceeași lume,
unde fiecare își duce traiul cum poate de luni
până duminică (Jurnal provizoriu) atunci când
„poftită la masa Domnului” se hrănește cu
„mirosul de miere al lumânărilor” și devine
extrem de insistentă în relația sa cu
Dumnezeu.
Timpul, măsurat în șifoniere cu haine,
niciodată suficiente, este un pretext, un
laitmotiv, care siderează viața, îmbătrânind în
noi ca orice muritor, fără să se poată face
ceva. Și cum în privința timpului nu prea
putem face nimic ca să-l oprim, nu ne rămâne
decât să căutăm scopul vieții – scop pe care
Dorina Stoica afirmă (Libertate) tranșant că l-ar
fi găsit: „În fond, scopul vieții nu este să
fii/‚ fata babii sau a moșneagului,/ nici să
găsești, punguța cu doi bani’,/ ci, libertatea
dinlăuntrul tău”


Lansare de carte

Sorin Călin-Mușuroaie

Sfârșitul lui Făurar nu a trecut
strecurându-se prin banalul zilei, la
Rîmnicu Sărat. Ca pe o hartă omul își
pune repere în timp pentru a marca
evenimente, trăiri, realizări. Sorin Călin a
înfipt și el un steguleț pe această hartă,
confirmat de prezența prietenilor, scriitorilor,
foști colegi de școală, familia, la lansarea
volumului său de poezie Mușuroaie, editura
Editgraph 2018, la Centrul Cultural „Florica
Cristoforeanu”
După Ora de muzică, Muzicanții din
Rîmnic, De Rîmnic, de bine, Cartea cu
prieteni, Zăngănele, autorul a simțit
presiunea cuvintelor; de la o zi la alta a
conștientizat că această tensiune emoțională
se cristalizează în vers. Uite așa, versurile sau
compactat într-un volum.
Au vorbit despre carte: Valeria Manta
Tăicuțu, Tudor Cicu, Nicolai Tăicuțu, Ștefan
Andrei Costache, Viorel Genovel Frățilă, Teo
Cabel.
Autorul a dorit ca lansarea să fie dedicată
aniversării Ziarului de Rîmnic, de aceea a
ales ziua de 22 februarie.
Mușuroaie trebuie privit ca un volum de
debut în poezie al autorului. Furnica literară,
autorul, a strâns câte ceva între copertele
cărții.
La eveniment a fost prezent cantautorul Dan
Manciulea, colegul de formație al lui Sorin
Călin. Cei doi formează trupa Forțele de
muncă din 2005. Cei prezenți au primit câte
un albumul „Țara hârtiilor” pe ritm de rock.
Sunt melodii mai vechi, cu registru schimbat,
Țara hârtiilor sau Hoții de cai (ultima pe
versuri de Paul Spirescu) etc.
Manea Agheană a cântat Iubire bibelou de
porțelan. Din program nu a lipsit cel bogat de
senectute Matincă Costea. Punctând ca de
obicei pe ritm de epigramă și-au spus
cuvântul Mihai și Nicușor Constantinescu.
Deși afară iarna ataca cu fulguieli și vânt,
rămânea neputincioasă la geam, privind la
atmosfera de la evenimentul literar, care s-a
terminat cu plăcinte delicioase, fără egal, de
Rîmnicu Sărat, suc, cafea și un strop de vin
alb, pentru decor.


Sorin Călin (stânga) și Vasile Ghinea


Tudor Cicu și Valeria Manta Tăicuțu


De la stânga: Sorin Călin, Dan Manciulea,
Vasile Ghinea.


Activități de la Centrul Cultural
„ALEXANDRU MARGHILOMAN”

Noiembrie 5-7 – partener la Festivalul de
teatru (Teatru Național de la Chișinău).
12 noiembrie – Întâlnire literară cu scriitoarea
Lia Irina Maria Bighei.
13-14 – Semifinala concursului de istorie
dedicat Centenarului Marii Uniri „Buzăul și
Unirea”.
16 – Vernisaj expoziție fotografie, spectacol –
poezie patriotică în colaborare cu Centrul
Cultural Francofon.
19 – Seria de conferințe: „Personalități
buzoiene de ieri și de azi”.
20 – Concurs fabule, ediția a III-a.
23 – Vernisaj expoziție organizată de C. C.
„Alexandru Marghiloman” la galeriile de pe
Bulevardul Nicolae Bălcescu.
27 – Spectacol organizat de C. C. „Alexandru
Marghiloman” cu prilejul Centenarului Marii
Uniri.
27 – C. C. „Alex. Marghiloman” organizează
vernisajul expoziției de arta vizuala semnată
Monica TURCU.
Decembrie 4 – La C. C. „Alexandru
Marghiloman” a avut loc „Globul de Aur” –
întâlnirea cu voluntarii Asociației Alexandru
Marghiloman.
5 – „Vis de Crăciun”, eveniment caritabil
organizat de Asociația Crucea Portocalie la C.
C. „Alexandru Marghiloman”.
13 – C. C. „Alexandru Marghiloman” în
parteneriat cu Fundația pentru SMURD ,au
organizat o activitate de educație și prevenire
a măsurilor de prim ajutor în diferite situații
de urgență.
14 – C. C. „Alexandru Marghiloman” a
găzduit seria de conferințe: „Personalități
buzoiene de ieri și de azi” – „Fenomenul
PAMFIL ȘEICARU”, unde a conferențiat
domnul profesor Dan Solcan.
16 – C. C. „Alexandru Marghiloman”, cu
ocazia Centenarului Marii Uniri, a organizat
expoziția de fotografie „În tzara-n care m-am
născut”.
19 – ASCIOR împreună cu C. C. „Alexandru
Marghiloman” Buzău, Sărbătoarea
Crăciunului de Centenar cu lansarea cărților
„Chiojdu din Bâsca, comuna cu șapte munți”
autor prof. dr. Eugen Marius Constantinescu
și „Povestiri de seară”, autor scriitor Petre
Rotaru-Colți
20 – C. C. „Alexandru Marghiloman” a
participat la deschiderea Orășelului Copiilor.
Colindătorii Clubului de Folclor „Tradiții” au
încântat publicul cu urările lor.
21 – Apariția Revistei Culturale „ESENȚE” a
C. C. „Alexandru Marghiloman”;
27 – Concert susținut de Corul de camera
„Lyra”, în Biserica Sf. Nicolae -Vintilă Vodă,
jud. Buzău.
Ianuarie15 – Centrul Cultural „Alexandru
Marghiloman” a organizat o activitate
interactivă dedicată Zilei Culturii Naționale,
sărbătorită la 15 ianuarie, la aniversarea
marelui poet Mihai Eminescu;
22 – Eveniment cultural cu ocazia împlinirii a
160 de ani de la Unirea Principatelor Române,
și în semn de recunoștință memoriei
Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Invitați
de onoare Corul Bizantin al Seminarului
Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din
Buzău, dirijat de Pr. Prof. Constantin Iustin
Stoica și Corul de copii „Flori de liliac”
Cernătești, dirijat de Pr. Drăgan Costin.
28 – 28 februarie – expoziție de pictură
„EMOȚII” semnată de artistul plastic Marius
SLĂVOIU, absolvent al Facultății de Arte
Plastice din cadrul Universității de Vest,
Timișoara;
31- „La est de Ecuator”, volumul III al
autorului GRIGORE BUGA, lansat la Centrul
Cultural „Alexandru Marghiloman;
Februarie 6 – Centrul Cultural „Alexandru
Marghiloman” – semnarea Protocolului de
colaborare între Asociația „Alexandru
Marghiloman” Buzău (doamna Irina Vlăducă
– Marghiloman), Baroul Buzău (dl. decan al
Baroului Buzău, av. Adrian Mihail
Tudorancea) și Colegiul Național „B. P.
Hasdeu” (dl. dir. prof. Ionel Banu);
10 – elevii grupului „Moștenitorii Tradițiilor”
al Centrului Cultural „Alexandru
Marghiloman” au participat la festivalul
„Gala Muzicii Nicușor Ioniță Music” –
București, unde au obținut Trofeul
Festivalului;


Sorin CĂLIN

Din volumul ORA DE MUZICĂ

3

Bucuros nevoie mare, elevul de muzică zburdă nerăbdător să apuce tainele chitării pe care a
auzit-o sunând frumos la un coleg de clasă, înconjurat de câteva pipițe în devenire vrăjite
de….
De ce? De câteva armonii pe care voinicul pe care îl am în față speră să le înghită ca pe apă.
Facem cunoștință, încercăm o apropiere firească la prima vedere, îl întreb dacă îi place chitara în
mod special sau are predilecții pentru alte instrumente și-mi povestește ce vă spusesem la început. Îl
întreb dacă îi plac fetele și-mi destăinuie despre o colegă de întoarcere de la școală vecină. După un
preambul consistent de un sfert de oră încerc să prezint obiectul din dotare. Fac analogii, mai
sporovăiesc și despre muzicieni cunoscuți, chestionez despre gusturile și preferințe printre artiști,
cântece și altele.
Copilul pare docil, ascultă, pare să dea semne că îi place, însă privește așa fugitiv peste capul
meu la ceasul din perete. E clar. Trecem la fapte și-l momesc cu câteva mici trăsnăi făcute de mine
pe cele șase corzi. Din ,,uau” nu mă mai scoate și execută câteva aplauze mici. Așa-l conduc spre
primul chin: Mi minor. Arătătorul în spatele griff-ului, celelalte patru deasupra corzilor, două dintre
ele la atac. Uite-așa, nu așa, cât mai aproape de taste, mai apăsat, cotul dezlipit de corp, atenție la
corzile libere să nu le atingi! Uf! Pauză. Dor buricele degetelor. Așa se învață, cu durere! Îi simt
dezgustul și remușcarea de-a fi ales să cânte. Îl întreb de școală, de matematică, de română, strecor
un Sobieski, o ridicare la putere și-l distrag din gândurile de renunțare. Reluăm. Mai râdem, ne mai
văităm, mai scriem un detaliu tehnic pe o foiță despre acorduri, denumiri și degete. Ne despărțim
fiindcă ședința a luat sfârșit. Ne luăm la revedere. Pleacă.
Cei mai mulți dintre părinți transferă dragostea de muzică copiilor, neputința și oprimarea
învățării unui instrument în copilărie și rău fac. Psihologic vorbind, mulți nu-și dau seama că parte
dintre progeniturile lor o fac sau de frică, sau pentru a compensa neștiința la una sau mai multe
materii școlare. Încearcă să distragă atenția prin mici reușite la muzică, cu toate că minunea ține
exact până la momentul greutății de a se autodepăși. După aceea o să dea vina pe profesor, pe faptul
că nu are timp și pentru școală și așa mai departe.
Chiar nu e de glumă, iar cine a inventat mitul ușurinței muzicii a fost unul dintre cei care i-au
frunzărit câteva pagini la început. Nici atunci nu e ușor, doar că unii bagatelizează întregul edificiu
până la simplificarea totală, categorisesc muzica drept fleac. Am mai susținut punctul ăsta de
vedere: singurii practicanți care scapă mai ușor de analiza sumară populară sunt interpreții de cânt
clasic atât timp cât n-ajung să presteze la sat, comună și oraș mai mic de o sută de mii de locuitori.
Acolo laudele se pierd în bătăi pe umăr, în ,,măi nea…” și în ,,bre”-uri familiare. Să te ferească
sfântul să te așeze la propria masă poporul și să te mai și hrănească! Nu știu muzician român
cunoscut și dintre cei străini la sfârșit de carieră care n-au cântat la un eveniment intim, de familie.
Acolo ajung toți!
Indiferent cum vă închipuiți viitorul copilului-muzician, să știți că oricât de celebră va fi scena
pe care va urca, indiferent de câți lauri va fi încununat, odată și odată va intra într-un con de umbră
și durerea cea mai mare a unui artist vine atunci când nu mai este ascultat. Spuneți-i că nu va mai
urca pe scenă și i-ați luat totul!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share