Literadura nr. 11 (6)

Teo Cabel

Povești de viață cu George Stoian.
Să ne amintim de Sorin Șaguna…

M-am dus la un prieten, și rudă, la
spital. Mi-a spus la telefon că este
vecin cu mine și am priceput că
este peste drum (raportat la adresa mea de
domiciliu) cu probleme medicale. De la o
vreme hardware-ul ne lasă. Reparațiile sunt
mai costisitoare și uneori mai greu de
remediat. George Stoian, despre el este vorba,
cine nu îl știe pe ardeleanul din satul Richiș,
comuna Biertan, județul Sibiu, plecat pentru
școala profesională la Brașov și ajungând la
Câmpia Turzii unde căutătorii de comori i-au
descoperit filonul de artist. Din 1976 este
printre noi, buzoienii, mulți ar trebui să și-l
amintească de la Casa de Cultură a
Sindicatelor; el era cu discoteca. George
Stoian este un tip plin de umor, nu este egoist,
și îl împarte cu dărnicie. În loc să se vaite de
boala lui a început să povestească zâmbind de
un cetățean, care a venit la el când o făcea pe
moșul în Piața Daciei și i-a cerut imperativ, o
bormașină. Ar fi râs „moșul” nostru, dar cel
din fața sa era handicapat și în disperarea sa
credea în moșul copilăriei. Deodată s-a
schimbat la față a devenit grav. Uite ce mi s-a
întâmplat cu un copil de opt ani. Intră în cort
și eu îl iau la întrebări ca de obicei: Puștiule,
ai fost cuminte? A venit la tine moșul acasă?
Puștiul s-a uitat la mine cu ochi triști: Nu, nu
a venit. Ei, lasă, îi zic eu, uite îți dau eu o
jucărie, dulciuri. Ioc, mă! Se uită la mine fix.
Da, ce ai fi vrut tu de la moșul, îl întreb. El se
uită la mine cu ochii umezi: un tractor, spune
cu glas hotărât. Tractor? Îl întreb eu gândind
de ce nu vrea un autoturism de jucărie, ci un
tractor. Un tractor, să merg cu tata la câmp
să avem și noi bani. Și mai vreau o vacă, să
beau și eu lapte.
Măi, îmi venea să dau barba jos și să plec de
acolo. Copilul acela la opt ani voia o vacă să
bea lapte. Și un tractor pentru taică-su să
muncească. Doamne ce experiențe poți avea
acolo!
Îi jucau ochii actorului, George, zis „Henț”
poreclă primită în urma unui rol la Câmpia
Turzii.
Nu suferința lui conta acolo în spital, ci
dominau acele fapte la care a participat. Și
dintr-o dată s-a uitat la mine cu un licăr de
bucurie: Hai să îți spun ceva! Eu am luat un
premiu cu Sorin Șaguna acum câțiva ani. În
2007 la „Podul minciunilor” Sibiu.
Spectacolul „Covrigi de Buzău” locul I. El și
Ionuț Ghinea, actorul din „După dealuri”. Și
tot în același an, Sorin Șaguna a câștigat la
Festivalul „Rapsodii de toamnă” de la
Câmpulung Muscel locul II cu poezii din
creația sa proprie.
Îi luceau ochii de bucurie, dar și de tristețe
pentru că tânărul actor ne-a lăsat să mai
respirăm în această lume, el s-a dus prea
devreme în alta. Anul acesta pe 23 februarie
Sorin Șaguna ar fi împlinit 30 de ani.
Mă uitam la el și parcă aveam plumb în
picioare. Nu îmi mai veneam să mă scol.
Bolnavul eram eu? Nu el, trecut de șaptezeci,
ca vârstă? Sufletul cred că îl are foarte tânăr.
Mereu te întâmpină cu o glumă bună și te
introduce imediat apoi, dacă te prinde pe
teritoriul său în lumea oamenilor sensibili,
actori, cântăreți, scriitori. Oamenii de lângă
noi. Nu se știe când avem de învățat și de la
cine!?


De la stânga Sorin Șaguna, George Stoian și Ionuț Ghinea


Lansare de carte

„nicolai t. poet serios, după cum îl știți”

O lansare de carte este, pentru un autor,
un moment al eliberării de povara
creației. Detașarea de aburii
tipăriturii, cât este posibilă, este o ușurare, un
sentiment al împlinirii sau vine ca un moment
de luciditate, cu întrebarea se putea mai bine?
O zi aniversară este un prilej de bucurie
pentru cel care mai adaugă un an pe la
tâmplele albe trecute prin bune și mai puțin
bune, impuse de multe ori de mersul
lucrurilor, al vieții, nu de alegerea sa.
Când aceste două bucurii se împletesc,
serbarea aniversării și bucuria literaturii, într-un
singur eveniment, fericit este cel care are
alături de el prieteni, cititori. Voi așeza acest
eveniment, derulat la Muzeul județean în
amfiteatru, pe 5 februarie, anul acesta, sub
titlul Vitregii suportabile semnat, Nicolai
Tăicuțu, carte publicată la editura Editgraph,
2019.
La mulți ani! „Tânărul” poet debutat în anii
2000, se bucură acum de cele 15 volume,
după 19 ani de literatură.
Da, din viață treci în poezie și din poezie în
viață dacă vitregiile sunt suportabile. Dacă nu
sunt, le faci; în poezie pentru viață sau din
viață pentru poezie.
Se formează o legătură cu locul de unde ți se
trage energia, pe care o porți peste tot în lume
cu tine.
Temă, laitmotiv, câmpia lui Nicolai Tăicuțu
scoate poezia în locul veșniciei, lumea
satului.
O readuce la fântână să se răcorească și să
redescopere boarea dimineții câmpului,
dincolo de tenebrele orașului unde anxietatea
și depresia ar trebui să clocească în ființa
omului să nu își mai aducă unii aminte de
unde au plecat.
Revelația auctorială își trage seva din a fi
prezent, a simți momentul trăit. Da, poetul stă
la pândă. Pândește dimineața cum vine, dacă
se schimbă ceva, se pândește pe sine în
momentul când poemul îl bate pe umăr ca
energie creatoare și el se uită în jur să-l
repereze de la distanță pentru a-l traduce în
cuvânt; îi pândește pe ceilalți să vadă dacă se
prind că el îi pândește cu arsenalul de trăiri,
gata să le surprindă acele momente când dau
jos masca socială, acel moment de un sfert de
secundă când doar un ochi ager, al sufletului,
te vede, nu cel tulburat de culori.
Scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu a moderat
evenimentul.
Au vorbit despre carte și despre eveniment
Sorin Burlacu, directorul Bibliotecii județene
„V. Voiculescu”, directorul instituției gazdă,
Daniel Costache, Silvia Ioana Sofineti, Tudor
Cicu, Manuela Camelia Sava, Gina Zaharia,
Stan Brebenel, Petrache Plopeanu, profesorul
Maican.


Alături de autor au fost familia, literară,
prieteni, Dumitru Pană, Lucian Mănăilescu,
Emil Niculescu, Marcela Chiriță, Laurențiu
Belizan, Nicolae Pogonaru, Gheorghe Onea,
Mircea Costache, Simona Tăicuțu, Nina Elena
Plopeanu, Milică Ene, Teo Cabel, foști colegi
de serviciu de la Direcția apelor, public.


Nicolai Tăicuțu, stânga – Sorin Burlacu,
dreapta


Ion ROȘIORU

O voce de mare acuratețe

Noua apariţie editorială, inspirat
intitulată De-a v-aţi ascunselea cu
singurătatea (Editura SemnE,
Bucureşti, 2018), a extrem de talentatei poete
Maria Cernegura, e precedată de un Cuvânt
înainte în care doctorul de suflete, cum îi
place să se recomande, scrie despre
psihoterapia prin poezia pe care o concepe ca
eliberând sufletul din constrângerile lui, ca şi
de o notă la fel de avântată prin care le
mulţumeşte călduros celor ce au încurajat-o în
demersul poetic, mentorul unanim recunoscut
fiind scriitorul Coman Şova. Despre placheta
de debut a Mariei Cernegura, Pasăre în
devenire (2014) au scris entuziast
Ermil Bucureşteanu, Mihai
Merticaru, Florin Costinescu,
Florentin Popescu, Dumitru Hurubă
şi Ion Roşioru, referinţele critice
respective încheind generos această
bijuterie editorială de excepţie sub
toate aspectele. Nu sunt uitaţi nici
cei care i-au tradus unele poeme în
franceză (Elisabeta Isanos şi Ion
Roşioru) şi în catalană (Pere Besso),
poeme inserate parţial în cartea
asupra căreia vom zăbovi în
rândurile de faţă.
Poeta dă expresie lirică singurătăţii
creatorului autentic şi mai ales condiţiei sale
dramatice în faţa foii albe sau îngălbenite de
hârtie şi o face într-un mod prin excelenţă cel
mai adesea ludic, precum odinioară Arghezi
sau, de ce nu, Marin Sorescu, poemul-prag,
Depresie, fiind edificator în acest sens. Unele
poeme sunt adevărate reportaje culturale, de
călătorie pe meleaguri europene, încărcate de
lirism spre a concluziona că inima poetei
tânjeşte după libertatea pe care n-o găseşte
decât în copilăria sa rustică, la umbra nucului
din ograda părintească (Pasăre zidită). Tema
evadării din constrângerile de orice natură,
îndeosebi din timp, este, de altfel, una de
primă importanţă în poezia Mariei Cernegura
(Ceas elveţian).
Totul este efemer, exceptând ecoul iubirii
ca antidot împotriva însingurării şi a spleenului
existenţial: „Cândva în ungherul acesta al
nostru/ se auzeau valurile/ păsări se pluteau în
văzduh/ răşina pinilor curgea ca mierea din
faguri/ greierii răspândeau simfonii/ iar noi
umpleam singurătatea// acum e doar un loc
pustiu/ nu se simte nicio adiere/ doar numele
meu îmi pare că-l aud/ şoptit de tine”
(Cândva). Însă evadarea, chiar şi din eden,
nu-i niciodată una satisfăcătoare întrucât
amintirile terestrităţii o umbresc şi-i sugerează
evadatei perspectiva eternei reîntoarceri (Cu
iubirea mea). Există mereu, consistentă și
biruitoare, o nostalgie a țărmului de la care
corăbiile vieții au plecat în larg și
multe dintre ele s-au scufundat (În
mâinile tale). În iubire, poeta nu
acceptă sferturi sau jumătăţi de
măsură, ci doar contopirea
paroxistică necondiţionată cu
aceasta (Poem). Şi tot aşa există un
ars amandi călăuzitor: „Să ştii să
taci, când e despre tăcere/ şi să
vorbeşti, când ai ceva de spus/ să
poţi simţi şi curajos a-i cere/ şi
celuilalt să simtă îndeajuns// Să
ocroteşti un suflet care geme/ fără
să simţi că smulgi din tine-un braţ/
să ştii iubi când inima ţi-o cere/ şi să răspunzi
prezent cuprins în laţ.// Şi să iubeşti orice, dar
să iubeşti întruna/ ca singur scop al tău pe-acest
pământ/ şi-ndrăgostit de lună şi de
stele/ să faci cu cerul tainic legământ/ Şi de
vei fi dezamăgit de clipa care frânge/ te-nalţă
din aripi, coloana-n brâu ţi-o-ncinge/ priveşte
drept, şi nu te da bătut/ strigă din toţi
rărunchii –Amin, de la-nceput!” (Să ştii).
Manifestă o dorinţă acerbă de statornicie în
tot şi în toate, respectiv o spaimă de surpare,
de întunecare şi de revărsare peste limitele
firii (Rugă). Dragostea asigură coeziunea
universului şi funcţionarea armonioasă a
acestuia (Patru chemări). Portretul celui ales
e unul superlativ: „iubirea-i în el mereu
neuitare// fire de om tăcut, dornic de alb, de
viscol şi risc// împodobit ca un cireş amar în
floare/ liber să-şi caute o eliberare/ îşi toarnă
în alte trupuri chipul/ cu umerii crescuţi cât
toamna/ împodobită cu ghirlande/ sfios ca o
pasăre, retras în cetină şi iarbă/ neoprit la
vămi, răbdător ca pământul/ iubind pe de rost
femeia, ascuns în sângele ei/ cu rădăcinile lui
miraculoase undeva într-un umăr de pasăre se
zbate// zilele lui şi cuvintele sunt una/ iarna e
haina lui de duminică// ploile – sângele lui
liber// şi totuşi de nimeni ştiut// El” (Omul
acela). Poeta înalţă rugi fierbinţi pentru ca
acest iubit s-o asimileze cu totul în fiinţa lui
statornică (Rugă fierbinte). Tema contopirii
paroxistice revine obsesiv în discursul erotic
al poetei (Îndrăgostire). Timpul iubirii nu
trebuie lăsat să se irosească în zadar, fuga sa
fiind, aşa cum se ştie, una ireparabilă: „Stăm
pe-un apus de frunze verzi/ eu nu te văd, tu nu
mă vezi/ eu te întreb, tu nu-mi răspunzi, îţi
spun cuvinte, nu le-auzi/ tu chiar nu vezi că
mă iubeşti/ de ce te faci că nu mai eşti/ şi-n
piatră rece te zideşti/ îţi cer să vii din piatră
seacă/ tu chiar nu vezi: iubirea pleacă/! Şi-o
iarnă gri îşi face croi/ cu geruri grele între
noi” (Iubirea pleacă). Motivul carpe diem e
aici cât se poate de evident. Lirica
matrimonială a Mariei Cernegura o aminteşte
pe cea în care a excelat inegalabila Magda
Isanos (Crez). Dragostea statornică e mereu
imaginată într-o casă rurală, cuib al căldurii
familiale şi ea nu poate exista întregitor în
afara icoanei Sfintei Fecioare Maria (Rugă
Mariei). Poeta nu se concepe pe sine în afara
celui iubit, asemenea vâscului care nu poate
fiinţa fără stejarul care-i asigură seva
hrănitoare şi-i împrumută ceva in vigoarea lui
consacrată: „Ca pământul neîncălzit de soare/
ca sămânţa fără apă/ ca mine fără de mine/ ca
nimeni// ca nimic// fără puls sunt/ când sunt
eu fără tine” (Unul fără altul). Alte motive
poetice dragi şi care ar merita fiecare măcar
câte un paragraf special sunt al lunii, al inimii,
al nucului etc. Iată un catren care are ca punct
de plecare o legendă cosmică: „Lună albă
plutitoare/ soarele-i în urma ta/ tu te vindeci
de iubire/ eu mă-mpovărez cu ea” (Catren).
Precum şi un altul având în centrul lui inima:
„Cineva îmi confundă inima cu o amforă/ în
fiecare zi mi-o smulge din piept spunându-mi/
cu ce vrei să cărăm apa aceasta femeie/ nu
vezi că ne inundă pe toţi”? (Amfora). Cei doi
îndrăgostiţi ajung să fie una şi aceeaşi fiinţă,
inimile lor bătând la unison până se identifică:
„Închide ochii/ ascultă-ţi inima/ în miezul
inimii mele// O auzi?” (Îndemn). Nuca este,
aşa cum observa Coşbuc într-un eseu al său,
fructul prin excelenţă al dragostei
indestructibile. Poate de aceea poeta îi acordă
nucului, pe care, cu alt prilej, îl numeam
totemic, un interes motivic special: „ Nor pe
cer purtat de vânt/ bob de aur, strop de gând/
albă floare sub zăpadă/ iarbă amară în livadă/
nuc tăcut, umbros cărunt/ sau orice din câte
sunt// numai om eu n-aş fi vrut/ să mă nasc
pe-acest pământ// pasăre m-aş fi făcut/ dacă
cerul m-ar fi vrut” (Cântec). O barcă de
gabaritul unei coji de nucă îi salvează pe
îndrăgostiţi, precum altădată Arca lui Noe
(Joc).
Omul e din păcate efemer în raport cu
natura care e veşnică şi în faţa căreia îşi
trăieşte cu disperare senzaţia de târziu (Se
făcea că…). Ca şi: „târziu era, de tot târziu/
chiar de nu vrei e tot târziu/ dacă iubeşti, dacă
eşti viu/ e prea târziu, târziu, târziu…”
(Catren). Emoţionant până la lacrimi e, în
acest sens, poemul Scrisoare către tata, în
care poeta stă de vorbă cu cel plecat prea de
timpuriu într-o lume din care nimeni nu se
mai întoarce şi unde, de bună seamă, cei doi
se vor întâlni într-o inevitabilă zi.
Există în discursul liric al Mariei
Cernegura şi o temă a scrisului, a poetului
care imploră muzele să-l inspire şi să-i
sporească puterea de muncă. Existenţa
poetului ţine de domeniul miracolului atunci
când vine vorba de nemuritorul bardul
naţional al românilor: „şi s-a născut la tulpina
teiului/ şi s-a hrănit cu luceferi/ şi s-a răstignit
pentru iubire/ şi-a înviat în cuvânt/ pentru
iertarea păcatului nostru de a fi poeţi//
Eminescu” (Crez). Poezia joacă şi ea rolul de
liant sau de catalizator al iubirii, îndrăgostita
imaginându-se carte pe care cel drag o
răsfoieşte febril şi o citeşte cu ardoare
(Destăinuire). Sau: „iubite/ îţi scriu poemul
acesta/ fără virgule/ fără pauze/ fără litere
mari/ fără puncte puncte/ fără paranteze/ şi
mai ales fără punct şi de la capăt// n-ai vrea
să-l scriem/ mai departe/ fără nici un punct//
împreună” (Fără punct). Sau: „Frunte
brăzdată de gânduri/ ce faci tu acolo?/ caut
cuvinte care se iubesc/ pentru un poem despre
el” (Dedicaţie). A scrie poeme e pentru Maria
Cernegura un fapt la fel de bine văzut de
Dumnezeu cu a construi o casă sau a sădi un
copac (Trei vămi).
Doina e un tulburător testament în
decinde mioritico-eminesciană, poeta sperând
să-şi afle repaosul suprem în natura cu care se
va contopi. În aceeaşi ordine de idei se face
un elogiu pădurii ca loc geometric al fiinţei
poetei ce aspiră, romantică, la plenitudinea
trăirii. Pădurea este cel mai adesea gazdă
primitoare a omului basmic care este Făt
Frumos (Pădurea, Gazdă bună pădurea,
Una cu pădurea). E aici şi o pledoarie
implicită pentru ca omul modern să nu se lase
înfrânt în încercările iovice la care este supus
de către Divinitate (Iov). Cât despre moarte,
aceasta rimează mereu cu un alt început: „Şi
m-am trezit dis-de-dimineaţă/ înveşmântată în
alb/ pădurile se albiseră de aşteptare/ valurile
albe ale mării tăceau/ printre nourii albi/
căutam înţelesuri/ pasul meu nu lăsa urme/
eram înveşmântată-n albul renunţării/ nicio
batistă nu flutura-n urmă/ şi-atunci/ am prins
zborul păsării străvezii” (Alb). Pe Iov, din
poemul deja amintit, mai mult decât moartea
îl sperie viaţa aşa cum este ea. Plecarea finală
poate fi minimalizată sau bagatelizată, dacă
nu de-a dreptul umilită, ca în acest crochiu
întru totul feeric: „Călătoresc pe o libelulă
albastră/ în voia zborului/ deasupra unui câmp
de maci/ în echilibru” (Plecare).
Poetă de real talent şi de mare
sensibilitate, Maria Cernegura, o voce de
mare acurateţe lirică, e, printre altele, şi
autoarea unor incantaţii memorabile: „şi m-aş
duce/ m-aş tot duce/ pân’ la troiţă/ în răscruce/
să mă-nchin iubirii mele/ să mă apere de rele/
şi să fac o sfântă cruce/ pentru vremea ce mă
curge” (Alt cântec).


Manuela Camelia SAVA

Vampiri, vampiroaice și alții

Silvia-Ioana Sofineti nu este la prima
apariție editorială, ea are cronici literare
și colaborează cu revistele de acest gen,
cercetând domenii literare mai puțin abordate,
mai mult decât atât, în ultima vreme a debutat
și cu poezie, fiind un talent remarcat.
Secretar al revistei Spații Culturale, spirit
sensibil, artistic, trăind într-o familie de
scriitori consacrați, unde s-a format ca literat,
ea este autoarea unei cercetări extrem de
interesante, atât ca titlu (oximoronic) –
MORTUL VIU – cât și ca temă (vampirul ca
personaj literar și de film), cartea fiind
publicată recent la Editura Editgraph, Buzău,
2018.
Autoarea ne atrage atenția asupra imaginii
misterioase a „mortului viu”, care apare în
literatură și în cinematografie deopotrivă,
implicând imaginația, acolo unde logica sau
știința nu mai pot funcționa. Cititorul este
atras în această lume plină de suspans, vrajă,
moarte-nemoarte printr-un „cuvânt înainte”,
ca o anticameră a galeriei unde sunt expuși
nemorții, entități deosebite ca formă și
manisfestare, diferite de lumea oamenilor
(mortul viu are mai multe variante – zburător,
strigoi, vampir, vampiroaică, moroi, vrăjitoare
etc).
Captatio benevolentiae constă în faptul că
omul a încercat dintotdeauna să își explice
apariția/ dispariția unor fenomene, lucruri,
persoane, boli, ecuația necunoscutului fiind
cea care poate pune stăpânire pe mintea și pe
sufletul oricui: „Toată viața încercăm să
găsim explicații referitoare la lucruri pe care
nu le înțelegem”, în lipsa atestării științifice
sau a raționalului. Cititorul este familiarizat
cu acest aspect universal, cunoscut în toate
culturile și civilizațiile lumii – cu denumiri
variate, cu înfățișare diferită, întruchipând
demoniacul, răul, necunoscutul.
În literatura lumii au manifestat o atracție
semnificativă pentru acest „mort viu” foarte
mulți scriitori, din diferite epoci sau curente
literare, printre care se numără: Baudelaire,
Al. Dumas, John Keats, Gogol, Paul Feval, E.
A. Poe, Stephen King și alții.
Pe lângă vampiri, ca ființe ale nopții, Silvia-
Ioana Sofineti alege să trateze și motivul
Zburătorului, o figură emblematică a
folclorului românesc, un demon erotic,
frumos, cu un farmec aparte, misterios, întâlnit
la Dimitrie Cantemir în „Descrierea
Moldovei”, la poeții pașoptiști Ion Heliade
Rădulescu, Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac,
și sub forma eminesciană a omului de geniu
din poemul „Luceafărul ” sau din poemul cu
final fericit „Călin (file din poveste)”.
Strigoiul este pus în paralel cu Zburătorul,
nemortul pedepsit pentru cine știe ce a făcut
rău în timpul vieții. Nu este fermecător, dar
reușește să își păcălească victimele – așa cum
este cazul cu Lenore, personajul feminin din
balada lui Burger. Strigoiul este pomenit și în
versurile lui Vasile Alecsandri, ale
lui Mihai Eminescu sau în proza lui
Mircea Eliade („Domnișoara
Cristina”).
În centrul cărții se află cea mai
fascinantă entitate: Vampirul, un
demon fără farmece fizice, el se
poate deghiza, se hrănește cu sângele
victimelor sale, are doi colți albi, se
teme de soare fiindcă este mortal
pentru el. Evoluția lui în scrierile
literare este foarte interesantă, de la
Dracula lui Bram Stoker și până la
Damon al lui L.J. Smith. Multe romane au
devenit, în zilele noastre, celebre datorită
gustului cititorilor pentru acest gen literar, pe
care azi îl putem numi fantasy: Academia
Vampirilor, Cronicile Vampirilor, Jurnalele
Vampirilor, Saga Amurg, dar și Interviu cu un
vampir (Anne Rice) sau Evernight (Claudia
Gray).
Întâlnim aici o clasificare a celor care scriu
despre vampiri: „bărbații au un spirit mai
analitic și nu voalează o realitate înfricoșătoare”,
pe când „femeile sunt practice,
încercând să explice lucrurile așa cum par să
fie”, ele au „tendința să transforme ceva
grotesc în ceva frumos”.
O altă dihotomie este făcută între aspectele
mitologice universale și aspectele mitologice
românești – ceea ce au în comun este ideea
legată de întruchipări ale sexualității sau bolii,
având trăsături specifice: „mortul viu e o
creatură urâtă, hidoasă chiar, aflată în
putrefacție, care-și compunea o mască de
normalitate pentru a-și cuceri victima”. Din
punct de vedere lingvistic, denumirile sunt
diferite în funcție de civilizație, fonematic
sunt greu de redat sau de pronunțat/de reținut,
dar am fost surprinsă de asemănarea cu limba
albaneză (dhampir) sau croată (strigon).
Punctul de plecare în literatura vampirilor, așa
cum subliniază autoarea, este balada gotică
„Lenore” a lui Bürger, în a doua jumătate a
secolului al XVIII- lea, ca apoi Mortul viu sub
formă de strigoi/vampir/ moroi să fie întâlnit
la H. August Ossenfelder, Goethe, Coleridge,
Polidori, Teophile Gautier, James Maxwell,
Baudelaire, W. Gilbert, Paul Feval, Anne
Crawford, Felix Dahn, Rudyard Kipling, Sir
Arthur Conan Doyle, Stephen King.
Cel care se impune ca tipar este
Dracula, Contele sau Contele
Dracula, personajul lui Bram Stoker
și are legătură cu România,
Transilvania, fiind cunoscut ca
Vampirul din Carpați, cartea fiind
ecranizată – Nosferatu fiind creația
hollywoodiană celebră. Vânătorul de
vampiri, născut tot la Hollywood este
Van Helsing, apreciat pentru
calitățile sale de erou pozitiv.
Eroul negativ – Vampirul – are
trăsături clasice general-valabile: locuiește
într-un castel doarme în sicriu, poartă haine
negre, are unghii lungi, ochi fioroși, uneori
roșii, uneori are servitori sau poate fi însoțit
de vampirițe flămânde. Toți știm că se
hrănește cu sânge. Însă, așa cum se întâmplă
cu orice element care implică fantezia, se pare
că și Vampirul poate să se transforme în
Vampirul modern, când, în zilele noastre,
rezistă la soare, este telepat, are înfățișare
umană, cu piele strălucitoare, trăiește printre
oameni, poate zbura sau levita, procreează sau
se supune unor reguli, căci sunt vampiri buni
sau răi, vampiri decăzuți sau de cadenți, există
o ierarhie, unii sunt conducători, judecători
sau conduși, pot avea conștiință și tind spre
umanizare, de aceea nu toți se vor hrăni cu
sânge uman, alegând să fie altfel ca în
Interviu cu un vampir sau în Saga Amurg
(familia lui Eduard).
De la descrierea cărților care au ca subiect
lumea vampirilor sau a arătărilor
demoniacale, autoarea trece la prezentarea
unor filme, seriale cu aceeași tematică, foarte
răspândite, care au făcut deliciul publicului
(cinefililor sau telespectatorilor), incluzând și
desene animate sau chiar jocuri pe calculator.
Concluzia este pertinentă – cu 200 de ani în
urmă, vampirul era un demon urât, nemuritor,
sângeros, rece, vorace, azi, în literatură sau
film, el poate fi fermecător, umanizat, dar
letal. Indiferent ce chip ia, indiferent de
modul cum se hrănește sau ce dușmani are, el
este cel care ne face să tremurăm la auzul
numelui său, atmosfera fiind una de mister și
teroare, oamenii neputând uita ușor un film
sau o carte pe această temă.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share