Literadura nr. 11 (2)

Dumitru PANĂ

S-a născut la 15 mai 1960, în Chiojdu, județul
Buzău.
Studii: Facultatea de filosofie absolvită la Iași
în 1984.
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania,
filiala Iași, din 2004.
Volume publicate:
Didactica Frustra, Editura Calende, Pitești, 1999
(Premiul ,,Miron Cordun” la ,,Zilele Calende”,
ediția I, Pitești, 1999; Premiul ,,Horațiu Ioan
Lașcu” al Asociației Scriitorilor din Iași, 2000;
nominalizat la Premiul Național ,,Mihai
Eminescu” pentru debut, 2000); Ilion, Editura Ex
Ponto, Constanța, 2001; Cerul în ecou, Editura
Timpul, Iași, 2003; Luna în plină zi, Editura
Omega, Buzău, 2007. Măsluitorii de cuburi,
Editura Tipo Moldova, Iași, 2012; Lakonika,
Editura Conta, Piatra Neamț, 2015 (Premiul
național ,,Vasile Voiculescu”).
Referințe critice: Daniel Dimitriu, Nicolae
Oprea, Cristian Simionescu, Gheorghe Istrate,
Marian Dopcea, Dan Bogdan Hanu, Ana Dobre,
Vlad Sorianu, Adrian Alui Gheorghe, Florentin
Popescu, George Vulturescu, Emil Niculescu,
Nicolae Motoc, Dorin Ploscaru, Valeria Manta
Tăicuțu, Lucian Mănăilescu, Dumitru Ion Dincă,
Marin Ifrim ș.a.

De acum

tatăl meu a murit
la anii mei de acum.

de acum încep să fiu
mai bătrân decât el


Fereastră

casa pustie ─
fereastra s-a deschis
de prea multă singurătate


Alb

mi-e dor de tine ca de un poem
în vers alb ─ privirea ta
nu rimează cu nimic ─ trupul
tău gol
: poezie concretă


Să citești un poem

să citești un poem până
crezi că l-ai înțeles.

să citești același poem
până chiar l-ai înțeles.

și să-l recitești
încă și încă
până nu-l mai înțelegi


Atâtea poezii

am citit atâtea poezii
proaste încât
îți mulțumesc Doamne pentru
câtă poezie bună am citit


Chitară

cum își poartă
băiatul meu chitara
în spate ca pe o cruce
și fără să știe e fericit


Anii când

anii când
alergam și toate-mi cădeau înainte.

acum m-am oprit
și toate îmi cad în urmă.

atunci oglinda era un răspuns.
acum e numai întrebare


Augustin MOCANU

S-a născut la 12 sept. 1932 în
localitatea Boju, judeţul Cluj. Profesor de
limba şi literatura română în oraşul Cehu
Silvaniei din judeţul Sălaj, între anii 1957 –
1997. După pensionare se mută la Slobozia.
A cercetat creaţia orală din Sălaj şi
Maramureş. În perioada 1999 – 2018 a scris şi
publicat 35 de cărţi conţinând: colecţii de
poezie orală, articole şi studii de folclor
literar, monografiile satelor Boju din jud. Cluj
şi Nadiş din jud. Sălaj, un glosar de
regionalisme din Ardeal, poezii originale,
proză scurtă şi un roman autobiografic.
Reţinem titlurile: Colinda „Fata de maior”-
monografie – Slobozia, 2007; Boju – 800 de
ani (1214 – 2014). Monografie, Cluj –
Napoca, 2011; Între sat şi oraş. Vreme de
război, vreme de pace, Slobozia, 2014; În
curgerea vremii, proză scurtă, Slobozia, 2017
şi Versuri risipite, Slobozia, 2018.
A editat o însemnată parte a scrierilor lui
Mico-May, buzoianul M. Blumenfeld: Mico-
May, Cronici rimate şi alte scrieri în versuri
şi proză, Slobozia, 2017.
A colaborat la revistele: Memoria
ethnologica, Baia Mare; Caiete Silvane,
Zalău; Helis, Slobozia, Răstimp, Drobeta –
Turnu Severin, Fereastra, Mizil.

Din copilărie
– frânturi de pe la 1940 –

1
IARNĂ

Când era frig şi nu prea ieşeam afară,
mama, până se fierbea fasolea ori altă
mâncare pusă la foc pe cuptor, nouă ne
dădea de lucru să ne jucăm. Mie îmi făcea o
ceteră cu arcuş din tuleu de cucuruz, pe care-l
udam plimbându-mi limba de-a lungul lui să-l
ung ca să zică mai frumos; fratelui mai mic,
lui Todor, îi întidea jos o bucată de ţol gros şi-i
punea dinainte o grămadă de coceni de
porumb să-şi clădească o casă faină ca a
popii, da’ ieşea un amărât de coteţ care mereu
se hâia, deoarece cocenii, rotunzi şi mai
subţiri la un capăt, se durăiau la pământ şi
Manole al nostru se supăra pe ei, îi ocăra şi-i
bătea de-olaltă să se potolească, apoi zidea o
biserică ţigănească, zicea el, da’ iară se
năcăjea, căci nu ştia unde să atârne clopotele
ca să poată fi trase c-o funie din maţe de oaie,
uscate, care să cheme şi adune iute pe
credincioşi la rugăciune creştinească. Mai la
urmă, mama o lua pe soruca noastră, Măriuţa,
o punea în pat, o împrejmuia cu nişte perini
mari ca să nu se răstoarne, îi da în gură o
motroaşcă din miez de pită şi miere să sugă şi
înainte îi aşeza o păpuşă grasă făcută din
cârpe de pânză, bine înfundată cu tărâţe de
grâu, pe care fătuţa o muşca, o lingea şi o
flocăia râzând cu lacrimi în ochii ei mici şi
rotunzi ca de pasăre rară.
Mama torcea, mai punea câte un lemn
pe foc, iară torcea, se uita la noi, învârtea în
fasole să vadă de-i fiartă ori ba; răşchira un
fus plin cu tort, iară se uita la foc, la fasole şi
la noi; lua de pe stălaj o bucată de mămăligă
întărită, rămasă din seara trecută, căci în
fiecare seară de cină mâncam mămăligă cu ce
se nimerea: lapte, brânză, zamă ce rămânea de
la amiaz, ratută, fasole frecată şi altele ca să
ne umplem foalele şi să putem dormi; tăia
mămăliga cea tare în strujele subţiri să poţi
vedea soarele prin ele – aşa ar fi zis tata, de
vedea ce sichişă-i mama – le punea pe
ploactăn, le prăjea pe amândouă părţile, ni le
da de le mâncam calde, apoi ne umflam cu
apă, ne ştergeam cu dosu’ pălmii la gură şi
gata. La Măriuţa îi da să beie o ţâră de lapte
călduţ dintr-o ulcică cu ţâţă pe toartă, o
ştergea la gură şi-o săruta zgomotos dup-aia o
răsturna între perini să doarmă de-amiaz’.
Todor se aşeza la picioarele fetiţei şi Moş Ene
iute îl ducea în altă ţară.
Când toate erau aşezate, mama mă
sfătuia să fiu cuminte, că io-s băiat mare, să-i
las pe copii să doarmă şi eu să mă joc mai
departe cum oi vrea. Ea se duce în poiată la
bivoliţe să le deie mâncare şi să rânească subt
ele apoi vine să vadă ce mai facem noi, mai
stă o ţârucă şi mere să le deie apă, să vadă ce
fac oile, să ducă apă călduţă la găini şi la raţe
şi iară vine în casă, încălzeşte mâncarea pe
când soseşte tata de la ştrec, alb de bură pe la
musteţe şi sprâncene şi tot îngheţat de frig.
Tot lingând arcuşul ceterii, mă tai
puţin la o buză care se roşeşte şi începe să mă
usture; iau apă şi-mi ud buzele da de nu m-or
mai ustura aşa de tare; părăsesc instrumentul
de zis şi mă aşez pe un scăuneş lângă pat; mă
uit prin casă de gândeşti că acuma sunt prima
dată aici, că totul îmi pare tare frumos. În colţ
pe păretele de după masă e „Bunicul”, adică
un tablou vechi cu ramă lată de brad, aurită,
care arată cum era soldatul Mokan Agoston
din armata împăratului austro-ungar prin
1910. Mă apropii de masă, pun coatele pe ea
şi-mi reazem faţa în pălmi să pot vedea mai
bine. În mijlocul tabloului, stă ca în poziţie de
drepţi un bărbat subţire, bine legat şi vânjos,
având înfăţişarea pe care o are tata acuma, la
treizeci de ani, în zilele de duminică după ce
se pune la rând şi e gata să meargă la biserică:
are părul castaniu, tăiat scurt, fruntea largă şi
netedă, doi ochi căprii licărind sub
sprâncenele negre şi stufoase, nasul drept şi
fără nicio sminteală care ar putea naşte
zâmbete; sub el, o musteaţă măricică de
culoarea frunzelor ruginii ale toamnei, gura
potrivită, obrajii rumeni şi puţin alungiţi, care
se rotunjesc într-o bărbie cu gropiţă abia
perceptibilă; mâna stângă i-i lăsată în jos iar
dreapta şi-o ţine pe-o măsuţă în mijlocul
căreia se vede clar o sticlă cu şampanie sau cu
bere, nu ştiu sigur, că niciodată n-am avut în
mână un astfel de obiect. În unghiurile de sus
ale tabloului, înclinate către interior, atârnă
drapele reprezentând ţările aflate sub
stăpânirea Casei de Habsburg; un steag e
negru ca iadul şi acela nu-mi place; tot sus, la
mijloc e o serie de chipuri de împăraţi cărunţi
şi bărboşi, având piepturile încărcate cu
decoraţii strălucind în toate culorile. Fundalul
tabloului arată imaginea întinsă a unei aşezări
orăşeneşti: vegetaţie sugerând existenţa unei
păduri sau a unui mare parc ale cărui margini
lovesc în orizont şi, într-un plan mai apropiat,
se observă un turn ţuguiat, ca de biserică, dar
fără cruce creştinească cum ştiam eu că se
cuvine. În cele două colţuri din partea de jos a
tabloului, stăteau ţanţoşi cu armele în mânuri
trei jândari ungureşti de-ăia făloşi cu pene
verzi de cocoşi la pălării şi trei poliţai
austrieci la fel de băţoşi, de mie mi s-a părut
că şmecherii aceia se tem ca nu care cumva
valahul care privea spre dreapta s-o ia la fugă
şi, sărind repede peste cele două tunuri de
pază, să intre în desişul pădurii şi să nu mai
dea nimeni niciodată de urma lui.
Măriuţa noastră a tuşit şi s-a mişcat în
somn. M-am dus şi l-am tras pe Todor mai la
margine, fiindcă îşi întinsese un picior peste
fătucă. Acolo, deasupra patului, unde erau
copiii, atârna o icoană de modă nouă care-l
reprezenta pe Iisus Hristos înconjurat de
copii. Erau mărişori, poate să fi fost chiar
şcolari, băieţi şi fete de peste zece ani.
Datorită coloritului ei viu, dar neagresiv,
icoana părea frumoasă şi plăcea. Şi copiii şi
Domnul Hristos erau frumoşi, liniştiţi, priveau
unii la alţii invadaţi, de iubire şi, parcă, de
lumina cea vie trimisă de Însuşi Bunul
Dumnezeu. M-am uitat bine la copiii din
icoană şi apoi la mine zgâindu-mă într-o
oglindă rotundă cât un tier, în care se privea
tata când se rădea cu briciul şi se găta de mers
la sfânta liturghie şi mama se căuta uneori în
oglindă să vadă de-i stă bine năframa pe cap.
Eu până azi nu m-am văzut în oglindă, numai
în vadra cu apă mă uitam des şi râdeam de
chipul meu care se clătina şi juca în apă ca o
frunză de curechi stropită cu cine ştie ce
mizerii urâte. Am dat oglinda aproape de
icoană să văd cum arăt eu pe lângă acei copii
ocrotiţi de Domnul. Am început să-i invidiez,
deoarece ei nu erau copii de-aici ca mine, erau
prea frumoşi, prea senini, aveau haine prea
alese şi prea noi. Poate că ei erau din poveşti
şi numai o ţâră i-a văzut cineva de i-a desenat,
colorat şi i-a pus în icoană. De asemenea se
prea poate că aceia nici nu erau copii
adevăraţi, ci nişte îngeri aflaţi în slujba lui
Hristos.
M-am frecat puţin la ochi, că mă
usturau. M-am dus la fereastră să mă uit afară
s-o văd pe mama şi să ştiu dacă mai ninge ori
ba, însă nu m-am putut lămuri cu nimic,
fiindcă fereştile erau îngheţate, de puteai rade
omăt de pe ele. Îmi învârtesc iară privirea prin
casă. La capătul patului unde dorm copiii e
blidarul şi pe părete, lângă el, spânzură un
blid de porţelan alb ca omătul cel curat când
ninge. De jur-împrejur, marginea farfuriei e
împodobită cu un chenar de trandafiri
mărunţei de un roz fin abia vizibil,
contrastând cu coloritul de un roşu intens al
unui fălos cocoş împestriţat cu pene negre,
albastre şi verzi în coada lui ţeapănă ca un
mănunchi de seceri de oţel.
Deasupra celuilalt pat, cam la mijloc şi
chiar sus sub o grindă, se vede înclinată o
icoană întunecată de fum şi de vreme. Într-o
ramă neagră şi foarte îngustă e un pat mare
îmbrăcat în covoare scumpe de culori
indefinite acuma; cu capul pe o perină care a
fost roşie şi azi e aproape neagră, având în
dreapta un sfeşnic auriu cu trei braţe şi lumini
aprinse, stă moartă Sf. Ana cea care a
zămislit-o pe Sfânta Fecioară Maria, Maica
Domnului Nostru Iisus Hristos şi ocrotitoarea
noastră a tuturora.
Pe păretele opus, nu departe de
fereastă, încununată de un ştergar de casă
ornat cu modele ţesute din arnici negru şi roşu
şi cu ciucuri albi înnodaţi la capete, se află o
icoană pe sticlă zugrăvită de vreun călugăr de
la Nicula. E o creaţie simplă, naivă, în care
adevărurile realităţii sunt sugerate simbolic
prin schiţe ale obiectelor şi figurilor umane şi
prin două, trei culori ferme, limpezi, fără
nuanţe şi fără efectele umbrei şi penumbrei,
căci lumina cade uniform atât peste părţi cât şi
peste întreg. Elementele aşezate în spaţiul
desenat sunt conturate prin diferite linii
drepte, frânte şi curbate de culoare neagră.
Tabloul înfăţişează două chipuri de sfinţi
purtând pe braţe macheta unui lăcaş de cult,
cu un turn ţuguiat în vârful căruia se află o
cruce simplă cu braţe egale. Culorile roşu,
negru, albastru şi alb, toate clare şi bine
definite, acoperă spaţii relativ egale şi conferă
icoanei eleganţă, echilibru şi frumuseţe……
Iarna, când ninge apoi ninge, frate, nuşi
bate joc. Într-o seară de iarnă, când tata a
intrat în casă alb ca o oaie, avea musteţăle
făcute sloi de gheaţă şi ne-a spus că afară
ninge de se prăpădeşte pământul, m-am
înfricoşat foarte tare şi zadarnic m-au pus în
pat că n-am putut adormi nicicum. Când am
simţit că toţi dorm ca leşinaţi, că suflă tare ca
la comandă, în-ce-tuc m-am ridicat din pat şi
m-am aşezat în genunchi pe un scaun,
lipindu-mi faţa de oiaga udă a fereştii ca să
văd cum e afară noaptea când ninge. Fereastra
noastră, cu un singur rând de geamuri, era
îngheţată şi încărcată de o groasă bură albă.
Cu unghiile şi cu vârfurile degetelor mele
slăbănoage n-am putut să dau jos niciun pic
de bură. Am început să suflu pe sticlă şi, după
ce mi-am făcut pumnul mânii drepte un fel de
ţeavă şi am suflat mult prin ea, bura s-a dus în
lături, locul s-a întunecat puţin şi-am dat cu
degetul de sticla udă. Am şters-o de mai multe
ori cu poala cămeşii, nelăsând-o să se
micească, până am reuşit să pot vedea ce-i
afară şi cum ninge. Parcă nu ningea de sus,
gândeai că tot cuprinsul a fost invadat de
mulţimi nenumărate de fluturaşi albi, vioi ca
muştele nervoase când vine ploaia, care se
învârteau ca înnebuniţi lovindu-se mereu unii
de alţii. Când mi-am ridicat puţin ochii să văd
ce se întâmplă sus, o rază puternică de lumină
a ţâşnit din fereasta vecinei noastre, saboiţa
Maria Câmpian, ceea ce m-a ajutat să văd mai
limpede ce se petrece afară. Ningea puternic
şi neostoit, cu fulgi mărunţi, dar aşa de mulţi
încât credeam că acolo în cer Dumnezeu face
rânduială în cămările sale cu fărină şi acuma
slujbaşii scutură sacii să fie curaţi pe când sor
duce la moară, că-i aci iarna, vine
Crăciunul şi trebuie un nou măciniş.
Dup-o vreme, nu ştiu eu cât a fost de
lungă, ninsoarea s-a oprit şi de colo de departe
de peste dealul Bătăi s-a ridicat luna şi a
îmbrăţişat cu privirile ei blânde satul curat
acuma ca sufletul unui prunc, în clipita asta
botezat. Era şi nu era satul nostru. Luna albă
ca argintul lumina totul şi, sub razele ei,
lumea învălită în omăt părea când albă ca
spuma laptelui, când aurie cu sclipiri de foc,
când vineţie cu străluciri de steluţe albastre ca
floarea cea curată de cicoare.
Pentru câteva clipe, cine poate şti câte
or fi fost, am aţipit şi am dormit de-a binelea
cu nasul rezemat de oiaga fereştii. Când mi-am
revenit, luna urcase mult, trecuse de Bătăi
şi se oprise, parcă, tocmai sus, sus de tot, atâta
de sus în mijlocul cerului, de mai sus nu avea
cum să se mai suie. Razele ei roz-albe, ochii
cei veşnici ai cerului, coborau sub forma unui
clopot enorm şi cuprindeau sub puterea lor
toată întinderea pământului câtă putea fi
gândită şi închipuită de mintea mea cea
zburdalnică de atunci. Jos pe omăt chiar sub
mijlocul clopotului, unde se ghicea limba lui
cea născătoare de cântece, doi îngeri se jucau
în omăt ca doi copii cum eram şi eu, dar ceva
mai curaţi şi mai frumoşi, pentru că aşa i-a
lăsat bunul Dumnezeu pe ei. Orice s-ar zice,
îngerii seamănă mult cu copiii. Le place şi lor
să fie ninşi, să se joace în zăpadă, să se bată
cu bulgări de-ăia neîndesaţi, să se împingă şi
să se trântească unde-i omătul mai mare şi
mai curat, lăsând acolo urma formei lor ca să
vadă copiii de treabă cum sunt îngerii, că
altfel nu-i vede nimeni şi eu nu ştiu de unde i-au
prins călugării de la Nicula în ochi şi i-au
pus pe icoane, de se roagă cine se roagă la ei,
că se zice c-ar fi tare buni…
De la o vreme m-a prins iară somnul,
m-am dus în pat, că-mi era şi frig, şi-am
dormit bine până dimineaţa când m-a strigat
mama să-mi beau laptele să nu se răcească din
nou.

IARNĂ
Glosar minimal
blidar, blidare, s. n. – mic raft de lemn
pentru vase, atârnat pe perete
ciucur, ciucuri, s.m. – franj, franjuri
foale, foale, s.n. – burtă, pântece
da de, expresie – redă ideea de
speranţă în realizarea unei dorinţe
hâí, hâiesc, vb. intr., reflex. – a se
dărâma
io, pron. pers. – eu
jândar, jândari, s. m. – jandarm
motroaşcă, motroaşte, s. f – puţin miez
de pâine cu miere, legat într-un colţ de
batistă sau în altă pânză curată, care se
dădea copiilor mici să o sugă
oiagă, oiegi, s. f. – 1.geam ; 2. flacon de
sticlă
oi, vb. – forma locala a aux. a voi = oi
mere < voi merge
ploactăn, ploactăne, var. ploactân, s.n. –
plita sobei de gătit
ratută, ratute, var. ratotă, s. f. – omletă,
papară
răşchira, vb., I, tranz. – a resfira firul
de tort de pe fus pe răşchitor
saboiţă, saboiţe, s.f. < sabou –
croitoreasă <croitor
stălaj, stălaje, s. n. – raft de bucătărie
sichiş, -i, sichişă, -e – econom, zgârcit
puţin
ştrec, ştrecuri?, s.n. – cale ferată
tier, tiere, s. n. – farfurie întinsă de
mărime obişnuită
tuleu, tulei, s. m. – tulpina de porumb
ajunsă la maturitate
ţanţoş, -i, ţanţoşă, -e – băţos, fălos,
îngâmfat
ţol, ţoale, s. n. – învelitoare (pătură)
groasă de lână lucrată în casă şi prelucrată
la piuă

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share