Literadura nr. 10 (8)

Emil NICULESCU

Fără afectări larmoiante

(Nicolai Tăicuțu, Poema râmniceană (uvertură
și cinci suspine), Buzău, Editura Editgraph,
2012)

O explicație geologică a naturii locului
(însemnul sfânt) și al alegerii acestuia
ca habitat de viețuire și dăinuire are
toate datele unei „întemeieri”, după canonul
„vechi”: cu preot și cu aed/ poet, după care, în
decurgere (la început, ceremonioasă) se
determină noimele după care această așezare,
Râmnicu Sărat, trebuia să existe și să poarte
un nume, nu altul decât cel pe care îl
cunoaștem – apa, „principiul vital”, în jurul
căreia viețuitoarele își află temeinică așezare
și poetul își află o primă rațiune în a aduna
ecourile/ cu o plasă de prins fluturi, pe care,
apoi, între filele unei cărți le presează.
Erele, rocile specifice, după ce
Dumnezeu a frământat pământul și/ a lăsat
semnul divin peste el în covată, au însemnat
mai puțin parcă decât decizia râului, care zisa:
aici/ la ieșirea-n câmpie/ popas pentru om
să se facă (drumul spre cetate). O vorbă
descrie o mutare de sat (natal) de pe o terasă
pe alta, superioară, a râului, împreună cu ceea
ce s-ar numi arhiva acelui sâmbure de
oameni: ultimele însemne aduse/ purtate în
ceremonial de/ bărbați pe umăr au fost/ pietre
mari de cruce spartă/ și depuse pe dreapta la
intrarea în cimitir (axis mundi).
Există o distribuție „pe două voci”
(inegale ca emisiune) a discursului poetic: una
cumva aulică, cu amplificare, în tradiția
legendizantă a nașterii unei „vetre de istorie”,
cum i se mai spunea, cealaltă (precumpănitoare
ca întindere) desobrizată, detașată,
relativizantă, mult mai proprie unui spațiu
care, în limbaj administrativ tehnicizat, s-ar
apela „zonă defavorizată”.
Piatra melcului piatra scoicii sunt
jaloanele și runele unei arhaități, dar nu cu
totul hieratice, întrucât ele au presărat curatul
timp al mersului cu bicicleta de la fleva la
râmnic (matca) și în care râul, ajuns în
contemporaneitate: iată puntea suspinelor/
marcată parcă pe fiecare blană de lemn/
prinsă-n șuruburi pe șufa de sârmă oțeloasă/
lemn venit din înălțimea dragă furului și dus/
până-n câmpia nămăloasă a siretului
(matca). Legenda ciclopului – munte, Furu, îl
aduce pe Nicolai Tăicuțu în vecinătatea
„realismului magic”, explicitator al lui Ion
Gheorghe, cel din „Megalitice”. Scriu versuri
cu dâră de apă sărată, ne confiază autorul, în
pretins vanitoasa speranță că litera de salină,
în cutuma „sării în bucate”, să fie recitată de
omul liric al comunității/ pre limbă curată
(despre transpunere).
Următoarea secțiune, „întemeiere”,
este tot o „recuperare”, a diferitelor ipostaze
evocând oșteanul ridicat pe umbra calului
(animal totemic, intrat în heraldica Slam
Râmnicului – potcoava de aur a calului de
bărăgan), ce-și leapădă nomadismul erotic
(dezmierdarea nopții cu vorbe de hangiță) și
de brigand – din valea coțofâștea (loc de hoție
de cai) -, pentru a dura cetate și timp, uneori,
efectul acestuia din urmă, dezeroizant,
laicizant în marea lui trecere: îi privesc cum
casca de oțel/ li se subțiază și li se scurge pe
umerii înguști/ cum arma în prelungirea
mâinii/ se pierde în lanul de grâu galben/ sau
în galbenul loess al gropii ce ne desparte
(camarazii). Este aici o trimitere á rébours la
pierderea atributului marțial al urbei, în
perioada antedecembristă, garnizoană (unde și
eu am răspuns o vreme la apel, pe când exista
și festivalul „Cântecul orașului” și concursul
„trec plutoanele cântând”).
Caii mai apar ca o nălucire de noapte,
când de meterezele „cetății” (poate ale
mânăstirii fortificate ctitorită de Brâncoveanu
și spătarul Toma Cantacuzino), se apropie
sfioși/ își ridică privirea în fața zidului/ ne
zăresc sau nu/ dau din cap/ totuși/ aprobator/
lovesc cu potcoava din fașă pământul/ și într-un
nechezat prelung/ cale-ntoarsă fac în
câmpie (noi și caii); o delicată elegie
animalieră reflectând efectele perverse ale
tehnologizării.
Pe malul apei tutelare are loc o predare
de ștafetă, o netezire de cale venind din
funduri de vreme: umbra râului/ se resoarbe
abstract în faptul zilei// nu înainte să văd cum
copilăria mea/ sărea pe râu la vale/ din
piatră în piatră/ și scrutând priveliștea să
zăresc/ într-o pâclă de ceață arhaică/ pe
moșii mei în trecere/ cu câte o piatră în brațe/
marcându-mi saltul/ în timp ce umbra
curgătoare a râului/ încearcă să le-o ia
înainte (cerere și ofertă). Ca și pentru
personajul copil din Siliștea Gumești, al lui
Marin Preda, orice drum este o inițiere, iar
fântâna, această fata morgana a câmpiei, este
un loc memorabil, cu virtuți sacralizatoare:
beau apă din freaticele despletite/ în brazdele
arhaice/ adânci/ ale moșiei orzăneasca/ cea
cu norocul în bobul de orz/ și-aștept ecoul://
coboară nicule din căruță/ și dezmorțește-ți
osicioarele/ și dă cu apă pe față/ și bea/ căntr-
un ceas suntem la oraș… (despre
tatonarea drumului). O anume previzibilitate
a destinului este dată de locuri și „vămi” ce
este bine să le poți trece în cunoștință de
cauză și tărie de caracter: la ieșirea din
câmpie/ se deschide râpa luminoasă/ în care
oricând/ te poți prăvăli cu capul în jos/
(niciodată cu picioarele înainte)// în
burdihanul înmiresmat al orașului/ te poți
prăvăli dacă ziua/ este chiar cea orbitoare// și
nu mergi cu luminile aprise/ (cele de poziție
socială aici)/ pentru a-ți semnaliza prezența/
pe partea dreaptă/ poziția ta de țăran
încăpățânat/ cu virajele/ eventualele tale
schimbări de viteză/ neclaxonate/ mai bine
zis/ netrâmbițate/ negrăite/ ci subînțelese
(despre o anumită intrare).
„Rememorări” este un capitol marcând
o altă arheologie, sumersiunea în copilărie, ad
afective urcând din altcând câte un document,
am putea spune, iconografic: stau în fața
casei pe două scaune/ cu spetează dreaptă din
lemn de brad geluit/ țanțoși stau el și ea/
bunicul și bunica/ cu picioarele bine fixate în
pământ/ (unghi drept fac la-ndoitură
genunchii)/ de parcă mâine ar urca pământul
în ei/ nicicând coborârea lor în pământ// în
spatele primului rând/ în picioare/ ca și când
ar fi în continuarea spetezei -/ nora în dreptul
tatălui-socru/ fiul în dreapta mamei -/ – tatăl
meu și mama mea -/ toți îmbrăcați în costume
naționale/ din lână in și cânepă/ și cu
privirile ațintite asupra aparatului/ ca nu
cumva fotograful/ să-i scape-n altă eră
(fotografie).
Același regim de porto-franco al
diverselor ancorări afective îi este acordat
orașului (închipuit) interbelic, cu flașnetarul
lui provincial, coborât nu din Adam, nici din
maimuță, ci dintr-un pod de casă/
naționalizată la jumătatea veacului trecut, cu
un hipodrom imaginar pe care aleargă toată
populația de pe arca lui Noe, câtă vreme, la
ore caniculare mortul târăște după dric/ o
gloată inertă de oameni, când se năzăresc
oameni de-ai locului sau musafiri (Octavian
Moșescu și Florentin Popescu, majusculele
mele), atelaje poetice (caleașca lui carabelea)
și promenada pe Strada Mare e cronometrată
de consumul a două șiruri de covrigi calzi de
buzău (înșirați, atenție, pe sârmă de buzău –
se sugerează un prezent epigonic, amputat de
farmecul discret al „bucuriilor simple”).
Privilegiul de „loc în care nu se
întâmplă nimic” este statutat de o sculptură
specială, de care trei generații s-au bucurat
două zile și două nopți/ iar în cea dea treia zi
și a treia noapte/ s-a mai bucurat numai
generația tânără/ cea care avea tot dreptul să
creadă/ că va prinde și a doua minune când/
din oul de piatră va ieși un pui de piatră
(nimeni nu știa că sculptorul nu a putut să
rotunjească partea înfiptă în nisip).
„Infuzii lirice”, o altă „felie” a
sumarului, cultivă un șir de ubicuități, de
relații cu mediul înconjurător faună, floră – o
vorbă a unui boem la moartea unui poet
[Ioan], și el oaspete, în urmă cu o oarecare
vreme, al Râmnicului: „Bă, de când a murit
Flora ați rămas numai cu fauna!”).
Automatismele de mecanism cu cheie
(în care intră și experiența de navetist – către
municipiul reședință de județ – a autorului, cu
trenul regio 5065/ din direcția mărășești),
cireșele legate la coada unei căni de vin
(moșii de vară?), ce nu se lasă niciodată
inventariate cu exactitate (dar e vorba de
cireșe și asta contează/ nu numărul lor), de o
apariție feminină tulburătoare, misterioasă pe
peronul gării râmnicene – care poate să fie o
sosie a lui Godot -, cu aerul că există
intercomunicări,, relaționări din cele mai
subtile și reciproc avantajoase, chiar într-o
lume care și-a mai pierdut din țâțâni: apa
spală pietrele/ și pietrele limpezesc apa
(răcoritor și benefic).
Este, până la urmă, o cedare a celui
mai înțelept, a celui singur, a celui care prin
decizia sa nu va produce vacarm în populația
unei urbe, care nu poate fi decât un personaj
colectiv și contradictoriu: mă retrag în vârstă
și privesc orașul ca și când/ mă privesc pe
mine însumi/ cu înțelegerea că exist/ că
existăm/ dar și cu reproșurile pe care/ ni le
aruncăm unul altuia fără să luăm în seamă/
de fapt prietenia ce mă poartă precum roua/
necesara și înșelătoarea rouă// (…) se retrag
apele râmnicului/ se retrag în oamenii
orașului/ ca mâine să se adauge peisajului/
rouă și sare (rouă și sare).
În atari condiții, nu pare deloc
surprinzătoare un bruion de scrisoare către
Matei Vișniec: domnule matei vișniec la noi e
cald/ călduț/ și-aș vrea să te întreb/ cam pe
nepusă masă/ nu?/ cât de cultural este exilul
dumneavoastră la paris/ cât de pariziană mai
este și sena și/ și cât de limitrof îi mai este
senei parisul (vă rog/ nu geografic/ pe harta
lumii/ mă descurc destul de bine/ ca și pe
harta inimii…)/ câți români de acolo mai
gândesc la românia și câte românii mai sunt
la paris/ cum se vede bucovina de acolo/ că
de la râmnicu sărat nu se vede prea bine/ prin
ceața asta rece de toamnă târzie…
(corespondență).
La Râmnic, în schimb, dacă un astfel
de troc ar fi posibil, aflăm un soi de
particulară Terasă Oteteleșeanu (celebră
cafenea literară bucureșteană, dinaintea
construirii Palatului Telefoanelor), unde, la o
masă prelungă, lirică în esență/ din brad
negeluit dar pe picioare de salcâm/ numai
bună de închinat pentru cei duși/ literei, sunt
rostuiți/rostiți colaboratorii unei reviste ce a
depășit condiția de efemeridă, cu câte un
atribut identificatoriu, nu fără o duioasă/
amicală ironie, ca într-un tablou de familie,
protejat astfel de rigide și, uneori, perisabile
titluri de almanah Gotha, nu fără a rămâne,
totuși, fără ceva garanți de nobilitate: din
amonte/ de la dealul pardoșilor – radu
cârneci/ de pe dealul pleșeștilor – al.
săndulescu/ ne privesc și confirmă istoria și
valoarea ei… (noi, cei atinși de umbra
măslinului în spații culturale).
Spre conciliere, am pomeni cazul unui
alt poet dispărut (nu de tot) Ion Nicolescu: eu
am iubit marea/ marea și mareea/ m-am ales
cu sarea/ și cu de aceea…
„Poema râmniceană” este o carte care,
fără a-și propune de a-i fi de cea mai fidelă
„identitate”, îi creionează lui Nicolai Tăicuțu
un „portret-robot” (la maturitate) lipsit de
afectări larmoiante, cum ironic/ amăgitor se
sugerează în subtitlu, conturând, în marginea
unei visări cenzurate, un profil bine racordat
la „tensiunile” unde rostirea firească a poetului
au luciditate și, corolar camilpetrescian,
dramatism.


Ionel BOTA

Dansând cu Yeti pe acoperișul Lumii.
Poezia Luminiței Zaharia

Un eu sangvinizant, mai degrabă decât
jucăuș, dansează conga și rumba,
dacă nu cumva chiar și geamparalele,
în remarcabilele poeme ale indeterminării din
cartea Luminiței Zaharia, Yeti într-un bloc de
gheață (București, Editura Astralis, 2017, 150
p.), o veritabilă expediție a eului într-o
reconquista a orgoliului sinelui. Citești și te
minunezi cât de autentic a reușit autoarea
aceasta o situare a sufletului, măcar o clipă, pe
policioara destinului pradă tuturor
prejudecăților, acolo unde supraviețuirile
noastre prin întâmplările mărunte ale
cotidianului sunt orchestrate cu ambiția
tuturor supraviețuirilor, fiindcă, nu-i așa, se
poate trăi în mai multe feluri dar numai prin
poezie răzbați, rămâi, matrimoniul cu
conceptul perenului e garantat.
Cartea Luminiței Zaharia, excepțională
dresoare de cuvinte, e o disjuncție a
clamărilor. Monstrul conștiință nu e comod
totdeauna, incomod e în sensul fiziologic al
termenului („în următoarea noapte, sub clar
de lună/te-am sacrificat cu greu/trebuia, nu-i
așa, să-mi colorez și următorul vis/în roșu
violaceu/condiție necesară la intrarea/în club
Paradis”), indignarea eului că memoria se
destramă tot din prea multă visare e
justificată. Cel puțin în textul poemelor până
și ecoului îi sunt ridicate statui iar visul
denominează perspectiva, sensul viziunilor,
implantul confesiv. Joaca jocului e aici, în
migrația semnelor, ordinea cade în transă dar
nu-i urmează hazardului sterp, nuanțele de
lirism deretorizat nu trebuie să poarte o mască
de frumusețe tocmai fiindcă ele, textele cărții,
sunt atrăgătoare, stilistic-estetic vorbind.
Ironia, autoironia, în acest caz, exprimă altfel
de jubilații, ființa vulnerabilă nu are nevoie de
decorul hedonist al scenei, strategiile eului
dezmint doar anturajul imaginarului nu
spectacolul vizibil. Proiectele sunt adeveriri
ale schimbării de roluri, în forum utopia poate
genera isteria. Dar poezia? E prima-ntâi, ar
zice mucalitul din noi: „mor și nu m-am
dezmeticit/de unde vine viața mea/de ce e ea
așa și nu altcumva/sau ce să fac, Doamne, cu
ea/de ce, la atîtea răscruci/am ales o cărăruie
de cuci/m-am însoțit cu poeți eunuci/sau, și
mai grav!, din catifea//ceasul se grăbește și,
uite, nu mă trezesc/din visatul unui vis
nebunesc/eu evă tu adam și un măr uriaș/și
niciun șarpe care sîsîie păcat/într-un edenic
habitat/unde-aș pleda mereu nevinovat/da, un
măr roșu, cerul albastru/și sufletul alb –
culorile mele de căpătîi/și crinul care strigă, o,
rămîi/și soarele – mai ales soarele! – /care-mi
arde tandru amîndouă picioarele/să nu mai pot
pleca, să nu plec…//și-acest ținut de basm prin
care trec/favor zeiesc fiindcă mi-am păstrat
ochii de copil/în secolul malefic și ductil/nu
m-am dezmeticit și uite, mor/regizorul strigă
subit motor/vin îngeri să mă scoată din decor”
(scoatere din decor, p. 116).
Arhitectura poemului se poate face și din
reziduuri, pare să conchidă autoarea. Cu
condiția ca fragmentele, fărâmele
decontaminate de calp să atragă așchiile
sufletului și împreună să conspire la luarea în
stăpânire a viziunii. Până și lacrimile, în
retroversiune, nu exprimă efectul plânsului ci
ele desfid aiuristica alcătuire a lumii, o
denunță. Prezentul delabrat nu mai e
sofisticărie și mondenitate perversă, e
ireverență. Forfecând mituri, poemul
Luminiței Zaharia deconstruiește în șart, eul e
bolnavul care se vindecă singur fiindcă nu
mai are încredere în medici, maladia seamănă
cu forfota păguboasă a agenților destructivi în
pântecele unei realități cadaverice. Detașarea
explorărilor eului auctorial o dă, însă,
neliniștea traversărilor „morbului” prin
recursul la romanța sarcasmului meliorist.
Cumva, dintr-un vitraliu optzecist, a descins,
am putea zice, un înger beat care și-a propus
drept proiect să constrângă entitatea Marelui
Arhitect la a recurge, maximal, la gestul
reîntemeierii ordinii lumii, lumea omului și
evenimentelor căderilor și înălțărilor. Deriva
nu e totuna cu divagarea scripturală, ne-ar
asigura, din nou ironic-sarcastic, ghidușul eu
al zicerilor și prezicerilor atemporalității:
„septolete pentru fete/metilen pentru
băieți/dau cu muza de perete/n-am, ca Brutus,
nouă vieți!//o aștept ca pe-o
prințesă/cuviincios, protocolar,/țin sarcasmele
în lesă – dar ea-mi vine tot mai rar! (…)” (dau
cu muza de perete, p. 98). Dezastrul, în cel
mai special jemanfișism, trebuie să fie, nu-i
așa, ultrafotogenic și cu tot dichisul, supărarea
nudă, speranța intactă: „și-i fudulă,
afectată/înțepată de-anofel/parcă are-n gură
vată/și-undeva un morcovel!//cine-i ea să mă
comande/vorbe să îmi pună-n pix/și apoi să se
dea grande/să-mi fie mereu sufix?!//pot și
singură să-mi caut/idei, rime și trăiri/cum ar
fi: mă doare-n flaut/de trecutele
iubiri!//cuuum? e fad și fără sare/nici piper,
nici turmeric?/scriu mai prost ca mama-mare/
și chiar nu transmit nimic?!// septolete
pentru fete/metilen pentru băieți/dau cu muza
de perete/și acum să mă vedeți!” (Ibidem).
E un adevărat prag valoric pe care-l
depășește cu brio Luminița Zaharia prin acest
volum. O explorare atentă poate găsi aici o
semiotică adecvată, mesaje și semnale că eul
auctorial a depășit falia de-structurărilor și
rețeta lirismului propus acum se pliază perfect
pe gustul cititorului de-acum. Să ai conștiința
acestei noi/obligatorii relaționări, iată încă o
victorie a carierei literare a Luminiței Zaharia.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share