Literadura nr. 10 (7)

Tudor CICU

Cartea cu femei

Parcă vrând a da vuiet în cetate, Nicolae
Pogonaru scrie pătimaş poezia
radicalizată de social și se dovedește
(după criticul Ghe. Postelnicu) „exploratorul
realității nude și al provincialismului exotic”,
demolând printr-un lirism cu încărcătură
ironică trăirile avute într-un periplu zilnic prin
oraș. Aflat mai mereu în mijlocul
evenimentelor, preferând voluptatea vizuală și
senzorialul, poetul trubadur, pe deplin liber,
notează și trăiește din plin toate aceste „mici
delicii” oferite de semeni, la tot pasul.
Imagistica discursului său liric (subtil ironic
uneori) are pe alocuri o cruzime specifică,
expresionistă, onirică. Acum, în volumul
recent „Cartea cu femei” (apărut la editura
editgraph, 2017), în retorica discursului
parodic („în poezie totul e posibil”), Nicolae
Pogonaru pornește o călătorie lirică-nuanțată
în antologia care buzunărește lumea-spectacol
prin universul de taină al femeii
dinspre care începe poezia: prostituata,
fițoasa „plină de bijuuri”, frecventatoarea de
cluburi selecte, nehotărâta, voiagera,
malagambista, șarmanta, aroganta, regina
balului, femeia gazelă, centurista, femeia
casnică, afacerista, diva, femeia-scandal,
femeia de la țară și „rătăcită” la oraș,
femeia-vampir etc… căci „pe unde ea trece n-ai
cum să nu-ntorci capul”.
Oarecum distant de tot ce se petrece
dincolo de el, dar un poet prin excelență
citadin (iar după I. Roșioru: „un poeta-cives-mundi”),
ironic și visător, cu o notă distinctă a
concretului, Nicolae Pogonaru are umor,
frământări de iscoditor al vieții cotidiene și
chiar are tandrețea unui aristocrat
hipersensibil al poeziei. Poezia ca spectacol,
la N. Pogonaru, transmite cititorului acea
stare ironic-amară ce dimensionează oniric
universul cetăţii în care se simte receptor/
transmițător de fapte/ întâmplări stranii din
urbea natală.
Versul său e personal şi încărcat de
substanţă. Dicţiunea rostirii în frază e sigură
şi relevantă, şi versul ridică sentimentul la
proporţii de sfinţenie a rostirii, de aici o
posibilă interpretare a candorii și a lecturii
incitante.


Frumoasele poezii ale lui Dumitru

Iscoditorul poet Dumitru Istrate Rușețeanu,
scrie poezie cu acea intuiție soresciană în
„Frumoasele poezii ale lui Dumitru”,
ed. Editgraph, 2015, în fapt „antologia de
poezie scrisă până în 30 de ani”, încercând
să-și surprindă cititorul prin sinceritate și
încărcătura emoțională a gândurilor. Pătrunde
în esența vieții, a ființării individului cu
mijloace poetice trudind să devină creatorul
lumii din jurul său. Poet existențialist,
D.I. Rușețeanu se declară deschis („am și eu
asemenea vouă, un vis/pe care-l țin în
colivie/ca pe o pasăre rară/…/câtă vreme simt
o dorință nebună/de a da din aripi”. În poeme
aforistice, când parabolice, când
moralizatoare găsim texte concepute în haina
haikuului sub aria unui cântec metafizic
născut din dureri, tăceri, gânduri viscolite,
trăiri și moarte. Revolta sa pe o viață iluzorie
pare firească. Are furia celui îndreptățit să
cerceteze partea unde e ascuns sufletul și să
afle pricina de tulburare a revelației sale. Mai
ales când viața („am fost îmbrâncit în afara
ei”), îi descoperă atâtea „semne” și „elemente
de meditație”. Pe măsură ce înaintăm în
poezia şi subteranele poemelor lui, întrezărim
tot mai limpede, cum doar „cu-n zid de
cuvinte după mine”, devine creatorul unei
lumi în care a îngrămădit câte puțin din toate
ale vieții: fericirea „să otrăvești moartea cu
ea”; singurătatea: „mama nu mi-a născut/și
mormântul/ să-l fi târât după mine”;
zădărnicia „ca un păianjen/căruia/ i-a secat
substanța/ din care-și concepe firul”; ruga
interioară: „de-ar fi să te leg la ochi/ cu
gândurile mele/ai nimeri prăpastia”; rostul
poeziei: „la ce-i bună Poezia, dacă/nu se
rostogolește ca o roată/ sub cer”; femeia cu
„raiul ei/pe dinăuntru/ dar pe buze are
mușcătura iadului”; viața însăși, acest bulgăre
de zăpadă”; moartea chiar atunci când
amenință: „vine moartea, ei și!/n-oi pune-o în
jug” etc… Poetul acesta aleargă „pe acoperișul
stelelor” cu teama că, odată lăsat fără coala de
scris, totul e deșertăciune.


Șlefuitorii de cuvinte

Din dorința fermă de a-și invita
cititorul la lectură „pentru a
(re)descoperi frumusețile scoase la
iveală de șlefuitorii de cuvinte” (poeții- n.n.),
Stan Brebenel scoate primul vol. din
„Șlefuitorii de cuvinte” (apărut la ed.
Teocora, 2018) cu un optimism ce poate fi
considerat de critica actuală nu numai un act
de curaj dar și credința că apariția acestui
volum (o simbioză între dicționarul despre
scriitori și antologia de poezie) e necesară
celui doritor în a se documenta cu privire la
destinul, opera, stilul, căutările tematice ale
poeților îndrăgiți. Portretele poeților
(surprinse în adevărate tablouri de viață),
poveștile romanțate despre debutul unora,
publicistica în reviste, cărțile scrise, distincții
primite, școli urmate, considerații generale
asupra încadrării acestora în literatura zonală
ca și cele două poeme venite să le reprezinte
căutările poetice, sunt relatate cu grija de a fi
cât mai la obiect cu fenomenul literar actual.
Cartea e necesară celui doritor să afle cât mai
multe despre viața poeților preferați și prin
modul în care autorul buzunărește sufletele
poeților prin acele însemnări ce încadrează
succint evenimente ca: descoperirea unei cărţi
bune(asupra căreia face o dizertație
punctuală), o discuţie între prieteni, întâlniri
cu oameni deosebiţi sau mici întâmplări din
viaţa lor… Despre cei 75 de poeți prezentați
în acest prim volum, aproape jumătate (36)
sunt buzoieni, alții sunt din Slobozia, Bacău,
Brăila, Focșani, Brașov, București etc… Prin
acest mod de a îmbina informațiile despre un
poet (de evidența unui dicționar) cu poezia
specifică fiecărui autor, Stan Brebenel ne
oferă o imagine a vieţii și totodată o aventură
pe cont propriu, ca oricare alta – un risc
asumat. Poate ar mai fi de spus și despre o
anume poetică, a însemnărilor din acest
volum, dacă memorialistica din „Șlefuitori de
cuvinte” n-ar fi îmbrăcat „haina literară” a
genului, un fel de cronică a evenimentelor.


După 50 de ani

Cu vol. „După 50 de ani”, 2018, Aneta
Pioară reînscrie romanul „feminin”, pe
linia picanteriei şi senzaţionalului, a
dramatismului desfășurat cinematografic în
viața unor destine feminine, începute în
literatura feminină cu Hortensia Papadat
Bengescu şi continuată cu Sanda Movilă.
Dacă la cele două precursoare romanul
întrecea senzaţionalul şi picanteria unei
realităţi a vremurilor descrise, romanul Anetei
Pioară tratează partitura nu lipsită de
romanţiozitate, în care dragostea sau mai
exact erotismul, sub forme neobişnuite,
ciudate, dacă nu de-a dreptul morbide, este
tema centrală, determinând desfăşurarea
epică, îndeobşte cu finaluri crâncene:
sinucideri, omoruri, nebunie, renunțare, vise
frânte, declasare etc. Romanul are în prim
plan povestea tulburătoare a Antoanetei,
copila firavă a unei familii de la țară, care
după o căsătorie „cât o joacă” este dată de
părinți unui tânăr ceva mai înstărit din sat. O
iubire frântă, urmată de fuga Antoanetei,
însărcinată deja, în lumea largă. Naște un
copil într-o mânăstire și acest copil ajunge pe
muntele Athos, călugăr și va afla de moartea
mamei și existența adevăratului tată, prea
târziu pentru a mai îndrepta ceva. Sub zodia
destinelor frânte şi a iubirilor spulberate se
desfăşoară în romanul Anetei Pioară, povestea
Antoanetei Petrescu, o copilă care „judeca
oamenii după ea, credea vicleniile că sunt
specifice animalelor de pradă”. Eroina
romanului face parte din rândul celor care
visează frumos şi caută norocul la prima
răspântie din viaţă, dar, din nefericire, visul ei
nu este decât o inutilă încercare de a-şi căuta
fericirea. Tehnica povestirii în povestire (ca în
Decameronul), pentru cititor, este o adresare
explicită a naratoarei în scopul atragerii lui în
poveste, dacă vreţi, este o vorbire către cineva
cu calitate de spectator, sau martor avizat la
drama care planează în acţiunea narată.
Dragostea ei sinceră şi pătimaşă, pentru cel pe
care îl credea demn de iubirea ei, perfidul
Nistor, se dovedeşte de consistenţa himerei.


Daniel LUCA

Laborator de lucru

Volumul de proză Copacul cu icoană
(Editura eCreator, colecția Proza,
Baia Mare, 2018) introduce cititorul
în laboratorul de lucru al lui Ion Toma
Ionescu, în intimitatea sa creatoare, lucru mai
puțin întâlnit.
Pentru că, pe lângă tablete și alte proze
scurte, se află aici și şase schițe, părţi ale unui
roman în devenire, nenumit, dar cu elemente
autobiografice, avându-l în centru pe Titi, un
personaj complex cu experienţe şi încercări
ale vieţii care păreau să-l piardă, dar din care
a ştiut să se ridice puternic şi mândru ca un
stejar. Doar moartea nepărtinitoare l-a
doborât.
Căsătorit de trei ori cu acte, dar având şi o a
patra tentativă anterioară în teritoriul inamic,
conform moralei personale şi legilor
creștinești, într-o ultimă încercare zadarnică
de a-și aduce iubita și fiica acasă, dincolo de
linia frontului, este declarat dezertor și cade în
prizonierat la ruși. Viaţa personajului s-ar
putea confunda uşor cu a unui aventurier
(punând în aplicare învățăturile dobândite la
Crucea de piatră), dar ar fi o greşeală.
Pendulând între Victo (cea de pe urmă soție)
și amanta Zinca, a căror dușmănie se va stinge
doar odată cu moartea acestuia, Titi se poartă
frumos cu amândouă în modul lui cinstit,
respectându-le şi iubindu-le în aceeaşi
măsură.
Schițele de roman se completează în
timp cu tabletele și prozele incluse în carte,
fiind surprinse paralel evenimente din al
doilea război mondial, perioada
comunismului dar și de după 1989, toate…
tulburi.
Desigur, o mai mare importanță se
acordă epocii comuniste, începând cu
colectivizarea (Oanța fiind un exemplu de
umanitate) în lumea satului. Este evidentă
experiența personală (autentică) a autorului în
cele (de)scrise. De unde și realismul,
palpabilitatea și exemplaritatea personajelor.
De pildă, Oanţa (din proza cu același nume) și
Ion Chioru (Stejarul cu icoană), răzvrătiți în
calea destinului necruțător ce poartă
denumirea de „colectivizare”; Dona (din
schițele de roman) refuză întâlnirea cu Gela,
mama sa naturală, considerând că o rochie nu
poate suplini anii în care nu s-au cunoscut.
Este prezent și un picur de aforism,
precum posibilitatea ca libertatea să fie un
cuvânt sinonim pentru moarte (Puiul de
veveriță), existența unei tendințe de a găsi
mereu un acar Păun (Tabletă 2), dar și a unei
strânse legături între viață și pictură (Vernisaj
la Mogoșoaia), iar soția întotdeauna este o
soție și nu o divă (Avocat de succes).
Autorul folosește ironia, sarcasmul și
umorul negru, izbutind să creeze imagini de
mare efect [„Scăpați de cuțit, dar fără capital
(porcii – n.n.), și-au oferit politicienilor
organele și șoriciul, cu intenția vădită să-și
ajusteze trăsăturile, viciul și apucăturile,
chirurgical. Și să-și dezvolte anvergura
politică. Moda cu schimbarea de sex a apărut
mai târziu” – Scara blocului]. Însă autorul nu
se sfiește nici să introducă poezia în proză
(„Noaptea a urcat pe munte luând cu sine roua
cuvintelor” – Tabletă 2).
Relația bărbat-femeie poate deveni și
bărbat-femei, erotismul fiind la el acasă [„Aș
fi stat acolo dus o săptămână, lunecând pe
pulpele ei fine, pe patine. Simțeam că se
întunecă ceva în mine…” – Avocat de succes).
Câteodată, și violența („Dimineață, prânz și
seară îi dai peste gură!… Altfel o ia pe
arătură” – Scara blocului).
În Tabletă 5 autorul se mărturisește în
ceea ce privește scrisul: „Scrisura mea în
proză e ca lucrătura bunicii cu andrelele.
Bunica Păuna împletea ochiurile, unu pe față
două pe dos, sau trei pe față și unul aiurea
cum îi dicta imaginația. Niciodată după vreun
model anume”.
Deși sunt prezente și unele proze mai
terne (Operațiunea caloriferul, Sanda, Tableta
6, Flambart), de fiecare dată Ion Toma
Ionescu atacă prin învăluire. Poartă cititorul
pe cărări numai de el știute, oferindu-i câteva
indicii, apoi lăsându-l singur spre a descoperi
mesajul transmis.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share