Literadura nr. 10 (6)

Manuel RICO

Madrid, 1952. Poet, prozator. Licențiat în
jurnalism. Colaborează cu e ziare și reviste
importante din Spania. A publicat opt romane
și trei cărți de eseuri.
Dintre premiile sale amintim: Ciudad de Irún
(1990), Premiul Hispano-American Juan
Ramón Jiménez (1996), Premiul Internațional
Miguel Hernández (2012).
Poemele sale au fost traduse în engleză,
bulgară, română, italiană și germană.

Patrimoniu

Te-ai apropiat de fumul înserărilor,
ai trecut prin ceața ce tremura în pădure
ai băut tulburele april ce se cuibărea în gura
fetelor,
ai ocupat locuințe ce n-au existat niciodată,
ai dat strălucire veșmintelor ce dormeau
ascunse
în lada
unei stirpe demult condamnată
să sălășluiască în liniștea zăpezilor eterne
a unui abandon de aramă, a cărei origine
a pâlpâit la începutul
veacurilor.


Moștenire

În pielea moștenită lumina se stingea
ca un soare furat.
Trebuia să reinventezi lumea, să-i redai
jefuita claritate și să te ferești
de o moștenire de dărâmături.
Așa s-a născut poemul:
a crescut în dormitarea limbajului
până când a pătat orizontul
cu scânteierile unei lumini diforme
dar a ta.


Veche trădare

De ce te amărăște atât
sărutul acela pierdut
în insulele din umbra
vechilor despărțiri?
De ce, ca un fulger, îmi năucește
conștiința tăciunele
unei fapte ce-a fost jefuită,
bine măsurată trădare, preambulul
distanței
deschise de ani și de tren


Poe

Tendon diabolic. Duminică făcută bucăți
sau noapte frântă. Vultur
disecat.
Un vânt rece
traversând penumbra și ceasurile,
singurătatea copilului
și a dormitorului.
Haina tatălui era o umbră
deformată. Cuierul din hol
un șoim la pândă.
Amenințarea
mocirlei între umbrele
casei stinse, cartea, povestirile
acelui anglo-saxon bețiv.
Și totuși, i-am iubit strălucirea.
Cuvântul fără fisuri. Chemarea.
Traducerea și prezentarea:
Elisabeta BOȚAN


Sorin ȘAGUNA

23.02.1989-9.07.2014

Liceul de artă „Margareta Sterian”.
A absolvit Universitatea Națională de Artă
Teatrală și Cinematografică, clasa Florin
Zamfirescu.
A jucat în piesa „O noapte furtunoasă” în
rolul lui Spiridon.

să nu…

să nu exist în ploaia ce mă risipește
tu treci neștiind pe ce calci… e doar o ploaie…
eu stau jos în picăturile ce mă definesc…

să nu plâng în ploaia dezmembrării mele…
e momentul cel mai fericit din evadarea mea…
tu treci intuind nebunia gloriei mele…

să nu țip dacă mă doare plecând de aici…
nu se merită… voi adăuga câteva suspine…
totul durează puțin… până la insesizabil…

să nu exist în ziua plecării mele umane…
tac fericit să mă pierd în risipa nemuririi,
lirici divine eternizează poemele mele…

să nu exist în trup ci doar în versuri…
e realizarea unei existențe sculptate uman…
citește un vers din mine… îmi va face bine…

sunt fantoma din trecutul proaspăt viitor…
bântui prin forme literare mai tot timpul…
sunt concluzia unei existențe triste…

***


cuvintele

cuvintele poartă în haine de uitare
albe momente…

furtuni de virgule pline de pauze
amăgesc suspansul…

cratime turnate în vocale disperate
plutesc ortografic…
predicate somnoroase ucid agramat
subiecte indecise…

adverbe pătate de substantive codașe
lovesc numeralele…

nu e loc de acord în fraza geniului
totul se articulează imperfect de ambiguu…


toamna la pândă

toamna păgână fură albastrul din mări,
pândește mirosul de vară și-l ucide…
nemiloase ploi mătură soarele cu visele lui…

frunze deprimate la sol ajung uscate!…
moartea fluieră în tot răsăritul, frigul atacă…
bruma curată învinețește verdele… ce doare…

toamna flămândă aruncă uitări reci și uscate…
în viteză adună tot soarele… îl ascunde bine…
fumegă sinistru în durerea celui mai avar…
anotimp…


trec

pământul e o virtute a păcatului împărat…
orele nu mai au secunde… e vina nimănui…
serile nu mai au luna… nimeni nu le
veghează…

ce vagaboande…
clipele sunt asasinele permanente ale vieții…
amintirile există în reveria anilor netrecuți…
chipuri de flori fără culoare lovesc tare…
ce incolore…

mirarea neființei ocupă divizie eternă în
timp…
trup cu trup, oră cu oră, an cu an, vis cu vis,
legătura de final se face nemilos de crud,
arzând…
ce organizare…


Ion RĂȘINARU

primăvara

s-a dus pe apa sâmbetei
și odată cu ea
cuvântul în care am locuit
cu gerul în oase și arșița în creștet
mă așez în spuza vremii
cu palma deschisă

miluiește-mă cu o vorbă bună
cu o fărâmă din mireasma zâmbetului
și am să-ți răcoresc tâmpla
cu ultima picătură de rouă


m-ai văzut

când ți-am văzut surâsul
l-am desenat pe unda râului
să plutească împreună cu luna
prin defileu nesfârșit de primăveri
cuvintele fulgi mari și leneși
se topesc pe inima fierbinte
în tăcere ne jucăm de-a baba-surda
te caut în toamna visului cernit
până intru în albumul cu amintiri
unde gerul este atoatestăpânitor
surâsul tău poartă pe aripi mireasma iertării

dă-mi doamne putere să mă pot ierta și eu


bazarul

pe care îl frecventez
își deschide porțile la miezul nopții
cu buzunarele goale
urmez calea deschisă de luna plină
trec nepăsător
pe lângă standul călăreților fără cap
copilul cu ochi de noapte
îmi descrețește fruntea
cu mireasma zâmbetului său
de pe raftul de sus vorbele bune
s-au retras în muzeul de ceară
la apus de lună sinele pierdut
în labirintul de ceață și lumină
îl regăsesc în inima ta


Ioana AGHEANĂ

Elevă clasa a XI-a Colegiul Național
„Al.Vlahuță”, Râmnicu Sărat

Balada nălucilor

Mi s-a arătat în vis
Zeița apusului.
Eu eram dinaintea-i și mă rușinam
Căutam să-mi acopăr golurile
Să nu zărească urmă de urâciune
Sau de păcat.
Ea m-a privit ș-a început să îmi cânte o doină
Cu toate câte-am făptuit,
Iar eu mă îngrozeam de ciudă
Că nu-s frumos în ochii ei.
Ș-a început să joace în juru-mi,
Să se lepede de veșminte
Cu lacrimi și cu un bocet cumplit,
Și m-am înspăimântat de tot
Când s-a repezit spre mine
Să mă cuprindă,
Să mă jupoaie.
Ș-am alergat bezmetic,
De frică și de groază.
Zeița apusului mă striga
Și mă ademenea la ea,
Să-mi arate cum iubesc.
— strânge, păcătosule din ochi, că te înghite
pământul
cu totul. scuipă de trei ori în sân, să nu te mai
chinuie năluca.
nu te mai purta la una și la alta,
c-o să te mănânce blestemul,
și dracul nu te mai păsuiește!


Paradoxum

Ne cântă și ne citește de pe buzele sfinților
Că suntem plămădiți din mâini divine,
C-avem înfățișarea creatorului,
C-am fost cândva stăpâni peste rai.
Și chiar ș-așa,
În chip misterios
Și-n căi necunoscute,
Suntem necurați,
Nenorociți și plini de păcat.
N-o fi asta un soi de contradicție..
Suflați cu duh divin,
Să devenim noi
Cei care dictăm sfârșitului unde să înceapă?


Alexandru CAZACU

Data nașterii: 25.04.1975/Oltenița/Călărași.
Debut literar: 1995 în ziarul ,,Tineretul Liber”
Licenţiat în Științe Economice-Finanțe Bănci
(2008); Licenţiat în Electrotehnică (1998)

Chipul și inima

Mai avem de strǎbǎtut o istorisire
iar cuvintele nu pot fi neutre
Zǎpada de afarǎ intrǎ în vise
Blocurile înșirate unul lângǎ altul
mai înalte mai scunde
precum literele unui alfabet chirilic
și tǎcerea urcǎ ca un mic dragon
dintr-o pipǎ a pǎcii

Sunetele se decanteazǎ
în pâlnia vechiului gramofon
alcoolurile în clondir
Ne umezim buzele cu vinul ciorchinilor
scǎpați dintr-o vie îngropatǎ
Nimeni pe nimeni nu vinde
și toți bǎnuiesc

un chip pentru vara viitoare
o inimǎ pentru iarna de acum


Fortuna labilis

E de-ajuns sǎ știi cǎ existǎ lucruri
mai importante decât rǎspunsurile
când soarele strǎlucește prin
sticla unei fiole într-un ambulatoriu
încǎlzindu-ne mâinile
iar perdeaua albǎ a ferestrelor mari
devine a treia aripǎ a unui înger
iar cana din care bem este din ce în ce mai
plinǎ
și Psalmul 50 se aude atât de imperativ
într-o rezervǎ unde ne este un dor cumplit
de fratele nostru neînțeles
când dantura falsǎ a zilei
zǎngǎne în pahare
și te gândești la câteva zile fericite
ca la martorii unui duel


Dezamǎgiri ajutǎtoare

Zgomotul de fond al orașului
sâmbǎtǎ dupǎ-amiaza
când tot ce vezi pare mai degrabǎ
o invitație la amintire
și simți pânǎ și în ligamentele dintre oase
cum spațiul te vrea drept un contur al sǎu
cu rafinamentele cartierelor elegante
cu strǎlucirea și mizeria bazarurilor
cu dezamǎgirile ajutǎtoare
datoritǎ cǎrora poți sǎ continui
știind cǎ atunci când te accepți
ești jumǎtate pierdut, jumǎtate salvat
iar fulgerul galben și alungit seamǎnǎ
cu un braț ce vrea sǎ atingǎ cerul
dar și cu flacǎra aparatului de sudurǎ
datoritǎ cǎreia se bruia imaginea televizorului
demult în tinerețea noastrǎ


Pastel de Octombrie

Urmǎrile sunt mereu mai lungi
decât întâmplarea ce le-a dat naștere
când începutul de toamnǎ pare mulțumit
dupǎ șirul de blocuri cu patru etaje
pe terenul viran al unei foste betoniere
când am vrea sǎ credem cǎ lumea se poate
reface
din puncte minuscule de alb și galben și negru
câteodatǎ
și suntem siguri cǎ marile evenimente
încep sǎ se bǎnuiascǎ între ele
ori de câte ori ziua deportatǎ-n zi
se bucurǎ ca un animal domestic
ce revine dupǎ o îndelungatǎ absențǎ
iar tot ce am vrut ascuns pe noi ne ascunde
și verdele stǎ inscripționat pe frunze
precum o grupǎ sanguinǎ donatoare

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share