Literadura nr. 10 (5)

Luminița AMARIE

sunt eu robotul care vă crește copiii

îi învăț disciplina gramatica creativitatea
merg la muncă
nimeni nu mă poate devia
de la traseul meu imaginar
țigara dinainte să ies.
opririle de doi bani. nu. de două minute.
țigara de dinainte. țigara de după. ce ies din casă.
merg la muncă. sunt eu fetița cuminte. am ascuns chibriturile. le-am înghițit.
eu cea care vă organizează viața. întâlnirile. facturile. pun ceasul să sune mereu cu mult înainte.
să vă educ copiii. îi duc la medic. le iau febra și le dau dulciuri pe ascuns. fără ca ei să știe îi învăț
că au voie.
le pun în farfurie le citesc povești îi las să adoarmă cu lumina aprinsă și mă prefac că nu-i văd
sub plapumă.
organizată ca un maniac nimic nu-mi scapă.
doar să nu mă enervez. să nu-mi scap de sub control.
să nu devin un cuib distrus.


timpul meu

mi-am dat o vreme să plâng
ți-am arătat că oamenii se pot iubi chiar și atunci când se urăsc din toate puterile
pentru că te disprețuiam atât de mult cu mare grijă am căutat să te-ngrijesc
mâinile niciodată nu au știut să lovească
atât de perfect

trupul devenise o piatră
dar moartea nu vine când vrei tu

devenisem albul pereților hainele pe care le îmbrăcai mâncarea apa somnul tău
mi-a trebuit timp să te șterg din fotografii
am căutat să distrug ceva ce era deja distrus
să îngrop ceva ce era de mult timp mort
pentru că până la urmă niciodată nu a fost
vorba despre tine ci despre o umbră fără
întuneric
o viață de om din care omul cu desăvârșire a
lipsit

tac. sunt un mormânt sub zăpadă.


Codruța VANCEA

Născută, 07 08 1967 în Orașul Victoria, Jud.
Brașov. Locuiește în Oradea, jud. Bihor.
Profesie: Informatician/Matematician (2003
doctor în Matematică la Universitatea Babeș-
Bolyai Cluj-Napoca)
Debut revista Literadura.
Colaborări revista Familia.
Volum: Rafale de primăvară – 2018 editura Brumar.

Apa

apa
oglindește norii de cenușă
amurguri se îmbrățișează
în iertări târzii
nu se mai tem
de umbrele nopții
apa
nu-și taie venele
în tăișul pietrelor
nu se îndrăgostește
de hipnotice maluri
nu pierde vremea
nu are tihnă
curgerea ei
apa
înecată-n ploi
se învolburează
clocotește-n văi
neînțeleasă
prinde forțe noi
mai târziu
se așează
limpede
apa în care ne-am spălat
rănile
apa în care ne-am aruncat
visele
apa în care ne-am văzut
ochii întâia oară
apa
rugă de viață
înălțată spre cer


Când ninge mult pe afară

într-o vară
sub umbra unui măslin
mi-am odihnit privirea încărcată
se adunaseră ciorchini
mici trofee ale tulburătoarelor iubiri
suflete îmbrățișate de alte suflete
se jucau pe pleoapele mele
prinzându-se de mâini
își păstrau încă mugurii striviți
seva lor verde
îmi răsfăța gusturile
confuză
trăiam toate senzațiile
închisă într-o bulă de săpun
care se înălța pe-o rază luminoasă
reveneam iarna
acasă
în lumina cenușie
măslinul părea să nu mai fie
o carte mă aștepta pe masă
veche prietenă la ceas de seară
ningea mult și des pe afară
Mă îmbrac cu tine
mă îmbrac cu tine,
când ies din casă.
așa opresc sufletul din mine
să iasă de tot
pentru încă o zi.
în fiecare dimineață
aud ploaia.
curge șiroaie peste noi,
peste mine, îmbrăcată cu tine.
tu nu o auzi,
pentru că tu nu te îmbraci cu mine,
tu ai hainele din sticlă,
tu ai căști în urechi,
tu mă mai iubești încă.
târziu ajung acasă,
arunc hainele de pe mine, devin eu.
te învălui cu sufletul meu.


Simona STAPAN

Data nașterii: 8 martie 1986 Drobeta Turnu
Severin.
Facultatea de Psihologie Universitatea
Transilvania, Brașov
În lipsa unui back up by default, încep să
scriu poezie, proză scurtă și flirtez chiar și cu
studiile critice. Debut poezie: Literadura,
august 2017.”
Actual, registrator medical/statistician în
spitalul Spitalul 9, București.

adio dar rămân cu tine
neputând să-mi car cutiuța de confetti
aerul din baloanele care-mi erau dedicate
și zahărul din tortul de care oricine e mândru
am început să privesc în urmă
spre o fericire mai suportabilă

ea și-a lipit confetti peste pleoape
aer peste plămâni
și zahăr peste inimă
și a început să privească înainte
spre o petrecere și mai nereușită

fără să știm
ea și cu mine ne-am trezit
legate în aceeași cămașă de forță


rezistență la transfer

din spatele gratiilor de rimel
echilibristica de a fi
are grația unei femei supraponderale

încălțată cu pantofi cu toc cui
alergând pe un drum forestier
între fălcile rujate ale unei menghine
tăcerea introspectivă
are naturalețea tendoanelor
unui sinucigaș recidivist

din interiorul cercului vicios de pudră
reflexul de a zâmbi
are discreția unui tatuaj într-o zi de iulie


deshidratare

eram acum iertați pentru toate iubirile
care se întâmplaseră fără voia noastră
condiția era să ascultăm în timp ce făceam
dragoste
cum ei ne citesc rechizitoriul clemenței

la un moment dat ne-am dat seama
că iubirea trebuie să fie un efect advers
al deshidratării de simțul critic

lucizi
am continuat să facem dragoste


david off

fumez pentru că avortonul de pe coperta 1&4
îmi zâmbește
așa cum necunoscutul de pe strada
de acum fără fire de telegraf
mă invită la o țigară

are suficiente fumuri pentru un avorton
dar nu deosebește coperta 1 de 4
și nici telegraful de messenger
dar eu îmi doresc o plăcere viscerală
și el o replică virtuală –
poate o va uita pe mama noastră fumătoare –

fumez
sting luminile
scot telefonul din priză
avortonul din întunericul placentei
mă îndeamnă să-mi pun o perucă de lacrimi
și mă întreabă
mami, pe mine cum mă cheamă?


Liliana RUS

Poetă, născută în Piteşti, membră a Uniunii Scriitorilor din România, din
2010.
Debut în revista Argeş, în 2004
Redactor la revista Cafeneaua literară, din anul 2008.
Cărţi editate: Scrisoare domnului Şirato, Editura Carminis, 2006;
Melancolii de duminică, Editura Carminis, 2008; Pasărea în lesă, Editura
Brumar, 2013, colecţia „Poeţi români contemporani”; Lina, Editura
Brumar, 2018, colecţia „Poeţi români contemporani”.
Premiul de debut al USR-Filiala Piteşti în anul 2007 pentru volumul de
poezie Scrisoare domnului Şirato.

(ţipătul de octombrie)

Singurătate până la os, îndepărtând oră de oră chipuri şi voci. Cu ape vinete se lasă amurgul, cu
struguri sălbatici zideşte ruine.
Inima e un pustnic adâncit în dulceaţa chiliei, mintea, o sală zgomotoasă de judecată. Adevărul numi
domoleşte durerea, suflă rece şi verde ca un vânt mult prea tare ce trece prin hainele mele subţiri.

Tremură apa în vise şi o dată cu ea toamnele mele tot mai tăcute. Mă opresc la marginea valului,
între mine şi marea de cobalt odihnesc păsări, pocăite nevroze. Tai aerul rece. Se izbeşte de mine
ţipătul de octombrie încremenit într-o sticlă aruncată în mare, fărâme de oase plutesc ca nişte
boabe de-argint pe curenţi în derivă.
Aici mi-a fost cuibul înţesat de tamaricşi, nişte pereţi luminaţi de bătaia sângelui meu, de tremurul
mâinilor înaintea desprinderii – somnul apelor venit de departe, supus vocii mele mărunte,
începutul unei calde poveşti rămasă-n ţărână, înconjurată de vânt cu blândeţe.

Altă strivire. Şi marea înainte şi înapoi. Şi nicio lacrimă nu cade în apă. Cu bufniţe şi struguri
sălbatici ţipătul se afundă în ziduri.


(ca-n Bruegel)

Strada, ca-n Bruegel, întemniţată între coroanele copacilor, cu lumina clară ca după furtună,
dormitând nepăsătoare şi mută ca într-o pădure cu ferigi, în timp ce în cutele memoriei mele o carte
tristă foşneşte înţesată de umbre şi urme.
Vulpile cu blană de rodie adulmecă mirosul de pucioasă al destrămării. Departe e vântul vineţiu ce-mi
risipeşte comorile. Nu mai pot fi călăuza ce sapă şanţuri adânci spre lampa de aur, în casă acum,
cu sufletul mort, ca un ciulin într-o grădină părăsită.
Lipsa stelelor între pereţii cândva prietenoşi, unde doar umbra durerii mă poartă ca pe un orb, îmi
usucă gâtlejul.
O vrabie măruntă – pe care poate-am purtat-o o viaţă în pântec, ca pe un copil neştiut ce nu a
scâncit niciodată – scutură tăcerea. Şi-apoi se-nclină supusă, mie, celei infirme de bocet, al cărei
lătrat izbeşte întunericul nopţii, galeriile ei nesfârşite.
În lumina asta ca-n Bruegel, vrabia măruntă mă ţine trează, cu penele ei umflate de vara distrusă de
ploi, cu urme de sânge în pâlnia vântului.
Şi tainele înainte şi înapoi, şi nicăieri pace. Un cântec vechi de durere creşte în mine, în lumina
nepăsătoare ca-n Bruegel.
Incertitudinea ciupeşte echilibrul fragil al memoriei – o uşă pe care-o privesc cu un singur ochi.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share