Literadura nr. 10 (4)

Florentina Loredana DALIAN

Ceasul din gară (continuare)

Ei, dar au fost și lucruri frumoase, chiar
amuzante, care s-au petrecut pe la noi.
Cum a fost atunci când a venit
Ceaușescu, ha, ha! Era zor mare, trebuia să se
construiască peste noapte niște locuințe pentru
chinezi. Tocmai ne înfrățisem cu ei, ceape-ul
nostru își pusese o firmă mare cu „Prietenia
româno-chineză”. Dar ăia, mici, mici, da’ tot
aveau nevoie să fie cazați undeva. Și hai cu
elanul socialist să construim cușmeliile.
Tovarășu’ s-a deplasat special pentru asta,
venise să vadă cum merg treburile și să le dea
indicații inginerilor. Ăia se căcaseră pe ei, cât
erau de ingineri. Că ce s-or face dacă n-or
înțelege ce vrea să spună nea Nicu. Păi nici nu
știu cum ar fi vrut să se-nțeleagă, că doar
vorbeau limbi diferite. A venit cu trenul, l-am
întâmpinat cu pâine și cu sare. Cam tremurau
nădragii și pe mine, dar am scăpat repede că
au venit ăi mari și l-au luat să-l ducă să-i arate
mărețele realizări. Ne încurcase mersul
trenurilor mai ceva ca pisica ițele la război.
Dar ce puteai să faci?
Șantierul era în plin avânt, toată lumea-n păr,
călare pe utilaje, pe meserie. El s-a așezat în
mijloc, cum îi plăcea, și a-nceput să dea din
mâini în toate direcțiile de parcă făcea dans
tematic. Ăia, chiauniți, nu mai știau după care
mână să se uite. „Faceți așaaa” și fâlfâia mâna
de trei ori, în timp ce creierele ălora încinse
nu mai dădeau de capăt problemei. „Dincoace
să faceți așaaa” – și fâlfâia mâna ailaltă. Și
cum stătea el acolo înconjurat de o grămadă
de cocoșați, numai ce se aude o voce
puternică prin stație. Era macaragiul care, de-acolo
din vârful cabinei, nu prea vedea bine
ce se petrece pe jos și i-a strigat prin stație
legătorului de sarcină:
– Dă tigva aia nenorocită la o parte din
cârligul macaralei, că ăsta nu știe multe și-odată-
i vine să intre-n balans când te aștepți
mai puțin! Și zi-i la tembelu-ăla să-și pună
casca, de ce n-o poartă? Mă băgați în
pușcărie, nenorociților, că dacă fac vreun
accident, nu răspundeți niciunul pentru mine!
Săracul, de unde era să știe că „tigva” era
luminatul cap al Tovarășului care auzise totul
prin stație. Asistența a-nmărmurit, de nu se
mai auzea nici foșnetul ierbii. De pățit, a pățit-o
doar macaragiul. Tovarășii lui credeau că n-o
să-l mai vadă, dar n-a fost așa. L-au
bumbăcit nițel la beci, încercând o reeducare
în forță, și-apoi i-au dat drumul, că era
singurul macaragiu autorizat și lucrările
trebuia să fie terminate, nu suportau amânare.
Până la urmă, chinezii n-au mai venit, nu știu
de ce și-au anulat vizita, iar construcțiile au
rămas la stadiul la care ajunseseră când s-a
aflat vestea și s-a dat ordinul de sistare.
Rămăseseră fără acoperiș, le-a plouat și, până
la urmă, timpul a mâncat din ele până-au
ajuns niște ruine. Singurul folos a fost că
multă vreme au servit ca loc de joacă pentru
copii, ce mai v-ați-ascunselea încingeau!
Eeei, lume de ieri, lume de azi, lume fără
căpătâi! Pe Tovarășul nu l-a interesat nimic în
afară de construcțiile alea rămase neterminate.
Nici dacă lumea moare de foame, nici dacă
are ce-ncălța ori cu ce se-ncălzi. Dar mă
gândesc că, și dacă l-ar fi interesat, cine ar fi
avut curajul să-i spună. Poate doar nebunul
satului, dar pe ăla nu-l băga nimeni în seamă.
Ce să-l mai fi interesat alte drame, cu copii
trimiși de-acasă în noaptea de Crăciun, ori cu
inși care sfârșeau sub roțile trenului?
Alea fuseseră de mult. Acum, erau altele. Tot
mai multe și tot mai rele. Și lumea s-a-ntors la
ale ei, fiecare încerca să se descurce cum s-o
putea, cu ce s-o brodi… Multe a văzut ceasul
ăsta pe care eu am grijă să-l întorc, chiar și
acum când nu mai interesează pe nimeni ora
într-o gară părăsită. Câte întâlniri, câte
despărțiri, câte așteptări, câte alte lucruri fără
rost!
Aici, în gară, îți dai seama cel mai bine de
cum trece timpul. Vezi aproape mereu aceiași
oameni urcându-se în aceleași trenuri,
navetiști după care poți să-ți pui ceasul. Îi vezi
și azi, și mâine și peste zece ani. Într-o viață
de om, îi vezi pe mulți îmbătrânind, trăindu-și
anotimpurile. Pe alții deodată nu-i mai vezi.
Și te întrebi ce-i cu ei, prin ce lumi s-au dus,
dacă vor mai trece vreodată. Dispar și se duc,
așa, fără o vorbă, ca și când tu n-ai fi contat,
ca și când n-ai fi fost pentru ei aicea zi-noapte,
vară-iarnă, să le oprești trenul, să le
dai pornirea, să ai grijă s-ajungă la destinațiile
lor. Și alții le iau locul, mereu alții, iar când îți
dai seama că uite, se poate trăi și fără ei, că
lumea nu s-a schimbat, decât acolo, undeva
prin tine, îți vine să te întrebi ce-i omul. Dacă
și din viață dispărem la fel ca din gară, mai
contează în câte trenuri ne-am urcat, dacă le-am
prins la timp, dacă ne-au dus unde
trebuie?
Și câte lacrimi n-am văzut! Nicăieri nu vezi
mai multe lacrimi ca-n gări. Eu am văzut
atâtea că, dacă le-aș fi adunat, ne-am mai fi
pricopsit cu-o Dunăre. Chiar așa, de ce se
plânge mai mult în gări decât în cimitire? O fi
și gara tot un cimitir. În care-ți îngropi visele,
neajunsurile, răbdările, speranțele alea
degeaba. E și asta o lume, o adunătură
pestriță, dar, dacă o privești de sus, îți pare ca
unul. Și înțelegi că toată forfoteala asta-i
zadarnică. Te duci și vii, de parcă n-ai avea ce
face. Eu n-am mai plecat de-atunci. De când
cu mersul prin noapte până-n Satu Vechi,
n-am mai mers atât de mult niciodată.
De-atunci, am rămas cu groază de mers. Mă
sperie drumul, mă sperie capătul, mă sperie ce
las în urmă. Și lupii care urlă, pândind la
marginea pădurii. Toți avem lupi care urlă în
pădurile din suflet în care ne mai ascundem
uneori. Din pădurea asta a mea, se aud uneori
plânsete înăbușite. Nu prea știu eu ale cui
sunt, or fi ale strămoșilor, ale copilului care-am
fost, ale tuturor copiilor pe care nu i-am
născut… Când plânge câte unul în mine, fac
liniște, să-l pot auzi. Încerc să-i înțeleg
scâncetul și ce vrea să-mi spună. Dar eu nu
plâng niciodată, nuuu. La ce bun să plângi,
când toate trec, cum trec trenurile astea
mărfare care, mai nou, nici nu mai opresc.
Atâta doar, își cară marfa prin lume. Și noi am
cam ajuns marfă unii pentru alții. Marfă
ieftină și cu termen de valabilitate gata
expirat. Rar mai găsești câte-un om, cum l-am
găsit eu pe nea Mișu, fie-i țărâna ușoară. Ori
poate el m-o fi găsit, pe mine, cine știe? Când
trebuie să se-ntâlnească om cu om,
se-ntâmplă, domnule. Ce aș fi fost eu fără nea
Mișu? Unde m-aș fi dus, ce-aș fi făcut. Poate
avea și tata dreptate, că Dumnezeu are grijă și
nu ne lasă. Pentru mine, Dumnezeu a
îmbrăcat haine de impiegat. Mi-a dat să
mănânc, un loc să m-adăpostesc, o brumă de
educație și mi-a dat un rost. Și ceasul ăsta,
ceasul ăsta, singurul lucru care mai mișcă și
care mă leagă de el. Ceasul care trebuie să
meargă ceas, singura garanție că lumea asta
mai există, că n-a murit de tot, că poate nu-i
totul în zadar.
Mi-am amintit Orbul. El a făcut parte din
decorul gării mulți ani. Se aciuase ca un câine
de pripas, de nu se știe unde, stătea pe o
bancă, retras, fără să deranjeze pe nimeni. Se
hrănea cu ce primea, purta aceleași haine
lustruite de timp și ținea în mână o carte. Asta
era ciudățenia lui. Când mi-au căzut ochii
asupra lui și mi-am dat seama pentru prima
dată că e orb, m-a intrigat povestea cu cartea
și l-am întrebat dacă era în Braille. A negat și
atunci, contrariat, l-am întrebat de ce ține
cartea aia mereu în mână. A zâmbit. Am scos
cu cleștele cuvintele de la el, dar, până la
urmă, am înțeles: nu voia să se folosească de
handicapul lui pentru a impresiona și a cerși.
Credea că păcălește astfel, lumea, care și-ar fi
putut imagina că citește. Atunci l-am privit
altfel. Când e plină lumea de handicapați
închipuiți, omul ăsta care avea un handicap
din naștere, care nu cunoștea lumina zilei și
chipul acestei lumi, ținea cu tot dinadinsul să
își ascundă neputința pentru a nu se crede că
se folosește de ea.
Un fel de sfânt. Mânca puțin, vorbea puțin, nu
cerea nimic de la viață. De bunătatea lui îți
dădeai seama când vedeai cum îi dau târcoale
copiii și câinii. Și el îi iubea. Îi mângâia și
vorbea cu ei. Aproape că doar atunci când
avea copii și câini prin preajmă i se dezlega
limba. „De ce?” – l-am întrebat. „Suflete
curate” – mi-a răspuns.
Mi-a vorbit mai mult o singură dată,
spunându-mi lucruri aproape de neînțeles,
care păreau să nu aibă legătură unele cu altele.
Mai târziu le-am pus cap la cap și am înțeles
că aveau logică. Nu știu de unde venise. Părea
un pustnic uitat de timp. De timp și de lume.
Voi ziceți orbului orb și orbii sunteți voi…
N-are treabă cu cinstea și omenia… Aveți
grijă să nu răciți planeta cu răutatea voastră!
Vouă vă puneți câte două fulare la gât, de voi
aveți mereu grijă… uite trenul… trenul nu
poate să-i separe pe ăi buni de ăi răi…
numai Dumnezeu… oile vor sta de-a dreapta
Tatălui… cine sunteți voi să judecați, vedeți-vă
de aurul dinților voștri, mâncați pâinea
cea de toate zilele și lăsați-i pe semenii
voștri… Sunt orb, sunt orb, sunt orb! Ce
fericire, ce liberate! Ochii ne duc în păcat,
poarta dorințelor, inimi frânte, omoruri,
lovituri sub centură… toate se fac cu ochii.
Fără ei, nu ești bun de nimic, nici să omori un
câine, ești omul lui Dumnezeu, care vede pe
dinăuntru. Tu ai o rană acolo, mai
sângerează, nu tare… n-a fost nimeni s-o
închidă la timp, nu-i nimeni să pună mâinile…
Cine, cine zice că-i prea fericit? Cine dă viața
lui pentru prietenii săi? „În lume, necazuri
veți avea…” Se-ntunecă. Noaptea, toți suntem
orbi, dar nu toți vedem pe dinăuntru. Noaptea
ne învelește ca o plapumă, dormim, dormim,
dar nu somnul acela… mai e ceva, mai e de
făcut, de legat, de dezlegat, nu plecați! Trenul
va staționa un minut, minutul acela care
poate face diferența. Minutul în care se
hotărăște dacă ești orb sau nu, dacă pleci sau
rămâi, dacă te mântuiești sau… Bucurați-vă
de minutul vostru, dați Cezarului ce-i al lui,
nu mai huliți, nu mai jupuiți pieile sufletului,
jucați-vă mult cu copiii! Nu-i iubiți doar pe ai
voștri! Voi n-aveți nimic! Cu cât
vă-ncrâncenați și vă agățați ca niște iedere,
cu atât sunteți mai săraci, mai fără de rost,
mai jupuiți de omenie. Dumnezeu nu v-a făcut
răi. Țineți minte! Întoarceți-vă acasă! Acasă e
cel mai bine, Acasă ești al cuiva, găsești un
punct de sprijin, un cuvânt, ceva…
Nu mai treceți prin viață ca trenurile prin
gări!

Eu n-am trecut prin gări, eu am stat. Trenurile
mele nu m-au dus nicăieri, doar mi-au trecut
prin fața ochilor, grăbite, albastre și murdare.
Pline de oameni colcăind… unii vii, dar cei
mai mulți dintre ei morți. Sau, mă rog,
adormiți pentru viață. Târându-și pașii de ici-colo,
fără să știe ce vor, fără să știe ce caută…
Odată, când Sașa era mic, l-am văzut
plimbând o cioară de-o aripă, de colo-colo.
L-am întrebat dacă e vie sau moartă.
Răspunsul a fost magistral: „E şi vie, e şi
moartă”. Era vie, întrucât mai mişca, dar
moartă pentru că fusese împuşcată şi era în
curs de a-şi da duhul. Şi vii şi moarte, cel mai
adesea aşa lăsăm cele din viaţa noastră.
Iubirile, pasiunile… nici nu le lăsăm în viaţă,
nici nu le omorâm. Le dăm în cap, apoi
aşteptăm cu laşitate să-şi dea singure duhul.
N-avem curajul să dărâmăm până la capăt.
Apoi le târâm de-o aripă, aşa, vii şi moarte în
acelaşi timp, de-a lungul existenţei noastre.
Odată cu ele, şi noi, jumătate trăim, jumătate
murim. Doar că nu ne mai dăm seama. Viaţa
şi moartea convieţuiesc la-nţelegere printr-un
pact tacit. Dacă întrebi un adult despre ceva –
indiferent ce – dacă e viu sau mort, îţi va
răspunde ori, ori. Copiii au darul de-a
surprinde mai fidel realitatea, exprimând-o fie
şi prin acest paradox – E şi vie, şi moartă –
paradox care în mintea lor încape.
Așa și oamenii mei din trenuri, vii și morți în
același timp, iubind și urând deodată, sau pur
și simplu nefăcând nimic, târându-și pașii
precum cioara lui Sașa târâtă de-o aripă, prin
gări străine, prin existențe străine, cu inima
prinsă la rever, să-i știe lumea ce amărâți sunt
ei, cât îi doare, cât sângerează. De parcă
lumea ar avea vreo durere pentru suferința ta!
De parcă inimile însângerate interesează pe
cineva! Avea dreptate Orbul: nu-i nimeni s-o
închidă la timp, nu-i nimeni să pună mâinile…
Acuma… nu mai trece niciun tren. Până la
urmă erau buni și morții ăia vii pe care-i
vedeam zilnic. Mărfare… doar ele mai umple
lumea în lung și-n lat. Marfă și iar marfă.
Consumăm de parcă am avea zece guri, zece
vieți, zece rânduri de măsele, zece trupuri de
îmbrăcat…
Nu-mi plac mărfarele. Alea nu te ajută să
visezi. Deloc! Ce să aștepți de la un mărfar?!
Așa… Din trenurile personale îmi imaginam
diferite povești. Ce mai povești am trăit eu pe
peronul acesta!
Îmi puteam închipui, bunăoară, o domniță
foarte frumoasă, elegantă, cu pălăriuță și
umbreluță baston, așa cum am văzut mai
demult într-un almanah „Cinema”. Domnița
cobora din tren, se uita derutată în stânga și-n
dreapta, părea că nu vede ce așteaptă… Aici,
nu m-am hotărât cum să fie: ori coborâse în
gara greșită (că se mai întâmplă, cum să nu se
întâmple?), ori coborâse bine și cine trebuia să
vină n-a mai venit. Și ea nu știa ce să facă,
începuse să plângă… și-atunci apăream eu.
Nici eu nu prea știam ce să fac, dar începeam
prin a-i întinde batista mea. Da, da,
întotdeauna am purtat la mine o batistă curată,
de rezervă, pentru cazul când… Că doar nu era
să-i dai unei asemenea cuconițe batista cu
care ți-ai șters sudoarea… Altădată,
se-ntâmpla să fie în sezonul florilor (nici aici
nu m-am hotărât care flori, erau când zambile,
când regina nopții) și, în loc de batistă, îi
întindeam o floare. Ea zâmbea și se liniștea și
începea să mă-ntrebe… Nu mai știu ce mă
întreba. Orice! Eu mă bucuram și-i povesteam
despre trenuri… Uneori mai urma și altceva,
dar nu mai știu ce…
Așa… cam așa mi-a trecut viața, imaginând.
Alteori îl vedeam pe tata coborând, tânăr, dar
nu uzat așa cum îl știusem o viață, atât cât îl
știusem, până când el a hotărât… Era tânăr și
frumos, cu pielea întinsă, fără ridurile alea
care-i brăzdau fața mai ceva decât avioanele
cerul, avea toți dinții, albi, albi, și păr pe cap
și… Nu știu cum, în imaginea asta, îl vedeam
mai tânăr decât mine. Peste mine trecuseră
anii, îmbătrâneam cu fiecare toamnă, dar el
rămăsese acolo la anii pe care-i avea când s-a
urcat în trenul ăla fără întoarcere. Și nu era
nicio contradicție că tata era mai tânăr decât
mine atunci când cobora din tren și venea cu
brațele deschise să mă strângă la piept. Nu, nu
era contradicție, că tata nu strângea ambalajul
ăsta, ci sufletul meu de copil care-a rămas
acolo neatins, așteptându-l, în gară. Mă săruta
pe amândoi obrajii apoi întreba unde-i Sașa.
În viziunea mea, Sașa era tot mic, mic și
mucos, așa cum mi-l adusese în ziua aceea de
mână… „Ți l-am adus”. Și-acum se repezea la
el: „Sașa, măi copilule, cum l-ai așteptat tu pe
tata, nici măcar nu te-ai făcut mare! Ai avut
răbdare cu mine, să merg și să scap de sărăcie
și m-ai așteptat așa cum erai când te-am lăsat
pe mâna lui frate-tu, de mi s-a rupt inima
atunci, dar ce era să fac și eu?” În momentul
ăsta, mă podideau lacrimile și nu mai vedeam
ce face tata cu Sașa, dar parcă-l simțeam cum
îl ia în brațe și-l învârte prin aer, cum îi plăcea
să-i fac eu. Tata nu s-a jucat niciodată cu noi.
Păcat că nu mai trec personale, cred că tot
m-aș mai fi așteptat să coboare tata dintr-unul.
Și dacă n-o fi fost adevărat c-a murit și m-a
mințit nea Mișu, ca să nu mai stau cu gândul
la el?… Sau dacă nu m-o fi mințit, dar n-o fi
aflat bine nici el? Că parcă cine l-a văzut pe
tata mort și cine poate să jure că-i așa? Cu
toate că acum, după calcule, ar fi să nu mai
fie, oricum. Dar ce, parcă nu s-au mai văzut
oameni să trăiască 100 de ani?
Așa mi-am așteptat eu trenurile… N-or să mai
vină. Am auzit un zvon cum că gara o să
se-nchidă. Că n-or mai trece nici mărfarele
pe-aici… Și ceasul meu? Cu ceasul meu cum
rămâne? Poate ar fi mai bine să-l iau acasă.
Dar poate n-ar fi. Pentru cine să mai arate
ora? Că mie nu-mi trebuie. Mai bine aici, da,
da! Dacă… cine știe… vreo cuconiță d-aia cu
pălărie și umbrelă-baston s-ar întâmpla să
coboare din greșeală, ori dacă n-ar aștepta-o
nimeni, poate ar avea nevoie să știe cât e
ceasul. Ori poate, dacă vine tata, și el ar vrea
să știe ora și cât mai are de stat în gară cu noi.
Da, da, lasă, ceasul ăsta trebuie să meargă și
când n-oi mai fi eu. Caut pe unul și-i las cu
limbă de moarte să-l întoarcă în fiecare zi.
Așa am să fac, da!
Toți vor să știe. Vor să știe cât mai au. De
așteptat, de mers, de iubit, de răbdat, de trăit…
Cât mai e până vine trenul, până pleacă
avionul, până ajung să se vadă unii pe alții ca
după aia să se cam sature ei de ei. Da, da, toți
vor să știe cum li se scurtează timpul cu
fiecare mișcare a limbii ăsteia. Eu nu vreau să
știu! Niciodată! Ceasul l-am întors mereu
pentru alții, mie nu-mi trebuie ora exactă, nu
vreau să plec nicăieri, nu vreau să știu cât mai
am până…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share