Literadur nr. 11 (4)

Juan Francisco Peña MARTÍN

Profesor Honorific Cercetător Științific la Universitatea din Alcalá,
fost Șef de Catedră, Limba și Literatura Spaniolă la IES
Complutense. Fondator și director al revistei Compluteca, publică
eseuri despre clasici ai literaturii internaționale și poeme personale
în reviste de prestigiu ca: Parole, Barataria, Leer, Ínsula, etc. În
actualitate este Director Cultural la AUGE, Agenția Universitară
pentru Gestionarea Cunoașterii și Coordonator al Red de Ciudades
Cervantinas și al unei serii de conferințe dedicate lui Cervantes și Cisnero în Ciudad de Alcalá și
Corral de Comedias, etc. A publicat 10 cărți personale și este coautor la alte 14 cărți.

Numele tău

Te-am întâlnit sub cupola unui cer înstelat
cu istorie și cultură.
Te-am întâlnit, ca pe încă o nimfă,
din originea speciei sale,
ieșind, la pas, dintre trunchiurile de mahon,
chipul și trupul îți răsărea din infinite șovăieli
ca un far luminos peste stânci.
Te-am întâlnit dimineață.

Și apoi, învăluit de amintirea suavei tale prezențe,
descoperim uniți
seara,
teatrele,
slujitoare ireale dintr-un vis înfuriat,
iluzia, veșnic pasionată, a lui Lope,
lumea,
musacaua,
cuvântul și…
noaptea, a noastră pe vecie.

Și așa, învăluit de amintirea subtilei tale prezențe,
înșirându-se s-au dus minutele
unei zile,
zilele unei săptămâni,
așteptând,− tu zici, ce fatal − destinul, iarăși.
A venit în chip de templier,
Baphomet al vieții mele și al vieții tale,
luminând cu susurări cupolele de aer,
într-un chip ce încurcă privirea și visele.
Și așa, învăluit de amintirea certă a prezenței tale,
răsari în viața mea,
alchimistă a cabalei și a vâscului,
vrăjind cu petale de lună
întunecatele cotloane în care timpul se odihnește.


De la începutul lumii

De pe tărâmul unde începe lumea
acolo unde umbrele nu se eternizează niciodată,
unde stelele aruncă pe ascuns ocheade de sărutări,
și munții vor să prindă suspinele,
unde aerul se zugrăvește cu albastrul cel mai sublim
și frânturi de cer se scaldă în lacuri,
de acolo…
a venit pe un clar de lună prevestirea unui înger,
un înger băgat în trupul unei oacheșe seculare,
în gura ta de mirt
în ochii tăi de mări nemărginite,
în tainicii tăi sâni,
în sexu-ți de noapte dorită.
Ești memoria dorinței plăcerii
între luptele umbrelor ce împiedică suspine,
ești amintirea vestalei aprinse
între agonii de tărâmuri palpitante.
Dar niciodată nu se arde rodul de tot,
dar niciodată nu seacă izvorul pădurilor
când setea se ține pe pragul cerului,
când se duce la infinit dorul unui piept fremătător.
Prezența ta trăiește în așternuturi reci,
într-un pahar de vin,
în fotoliul unde beau în tăcere singurătăți.
Mi-e dor de chipul tău întipărit pe pereții mei,
mi-e dor de privirea ta ascunsă în vrajă,
mi-e dor de freamătul tău visător,
mi-e dor de vorba ta, uneori neștiută,
ce sugerează insondabile lumi.
Necuprinsul tău accent de chiliană
mi-e țintuit pe stela unei perpetue nopți
și acolo unde începe lumea
va răsuna mereu,
urlând în fiecare ecou din vârf de munți.

Îmi doresc doar ca spațiul să se facă un refugiu de palmieri
uniți de aer,
scăldați de același șuvoi,
înlănțuiți cu vise de valuri ce, atunci când se sparg,
să ne pironească numele de amanți în nisip,
și așa,
fără spațiu și timp,
fără lumini și fără umbre,
fără felinare și fără nopți,
fără norod și fără popoare
fără suspine străine
să ne putem iubi în cea mai adâncă spumă.

Traducere și prezentare ELISABETA BOȚAN


Grissel G. ESTRADA

(12 noiembrie 1970, Ciudad de México), poetă, profesor cercetător la
Universidad Autónoma de la Ciudad de México și Universidad
Autónoma de México, este membru al Sistema Nacional de
Investigadores (SIN), CONACYT. A obținut premiul întâi la Concursul
de Poezie UAM (1986) și Premiul al II-lea la Concursul de Poezie Efraín
Huerta (1997). A publicat trei volume de poezii, în antologii și în ziare și
reviste ca: Uno más Uno, La Jornada, Luna Zeta, Alforja, La otra,
Periódico de Poesía, etc.

Noua ieșire a contesei sângeroase

Cine ești tu,
ce faci vulcani să sângereze în timp ce se târăsc?
Ascunde ghearele:
am uriașe aripi.
Spatele tău se clatină,
înfiorat de resturile zilei.
Putem ieși, dacă ademenești cu lingușire soarele.
Mi-e teamă: să nu mă descompun în fața luminii,
mai mult, va fi riscant
pentru spatele străvechiului tău vis.
Aproape că văd sângele curgând.


Ura

Din ce cuie,
ce ți-au străpuns mâinile de copil,
îndrăznești să mă judeci?
Din bătaia mamei tale?
Din broaștele mute ale tatălui tău?
Din singurătate,
rău-înțeleasă protectoare?
Pentru că gura mea ucigașă n-a mușcat nici măcar o bucată
din carnea ta.
Nu veni la mine cu povești
și dezbracă-te.


Evadare

Un chip fin de țiglă și sfori,
vampira își scutură aripile.
Duhoarea închisorii urlă
ca o fantasmă printre ogari morți,
lună plină, zid în agonie.
Lumina soarelui înțepenită-n ochii săi,
contesa, uitată de secole,
bântuie orașul care
acum nu-i mai aparține.


Climax

… Și pasul tău hoinar ar străbate lacurile de pe trupul meu
s-ar arunca în cele nouă goluri ale mele
ca un străvechi idolatru
Ai fi o construcție uriașă
pământie cu lungi merloane,
cu turnuri celeste la care se urcă șerpuind,
valuri de foc, ce urmăresc
amante nocturne
fidele dublului joc planetar,
verdele și galbenul
măcălendrilor și colibrilor,
ca și cum dumnezeu cu eternitatea sa
inspiră pasiunile
ochilor tăi mari și pătrunzători…
Lumesc, mușcând,
ai opri curgerea râurilor, călărind
pe bestii de sânge
și tigri hăituiți.
Corpolent și uriaș
m-ai încâlci într-un scul de carne brună
ce se rotește și se răstoarnă într-o mare
de naufragiu,
te-ai putea împreuna cu mări și cu iriși,
să te faci bulbuc,
să te împrăștii în mare
în formă de lavă

Ai fi explozia nocturnă
din centrul pământului,
miros de cuverturi albastre,
închisoare luminată de viermi de mătase,
ai fi culmea și moartea
unui glonț expansibil,
lavă de sânge și oase,
lilieci în călduri,
ucenica învolburată a unei asasine.
Eu aș merge pe tine în patru labe
până când aș lăsa găurile urmelor mele
în câmpul tău cu floarea-soarelui,
ți-aș presa carnea-ți groasă
ca să scot minotaurul ce trăiește la tine în piept,
ți-aș mesteca buzele,
aș bea până la ultima picătură din ochii tăi…
Dar pe masă
e o ceașcă de cafea.

Traducere și prezentare ELISABETA BOȚAN


Lawrence Monsanto FERLINGHETTI

(născut pe 24 martie 1919) este un poet american, pictor, activist și co-fondator al City Lights
Booksellers & Publishers. Este poet, traducător, autor de cărți de ficțiune și teatru, critic de artă.
Ferlinghetti este mai cunoscut pentru prima sa colecție de poezii „A Coney Island of the
Mind“ (1958), care a fost tradusă în nouă limbi și s-a vândut în peste un milion de exemplare.

numărul 20

magazinul cu acadele la doar un bănuț de dincolo de El
este locul unde m-am îndrăgostit întîia oară de irealitate
bomboane gumate străluceau în semi-obscuritatea
acelei după-amieze de septembrie
sus, pe tejghea, o pisică se strecura
printre lemnul dulce, guma de mestecat și bomboanele de ciocolată

afară frunzele se prăbușeau de îndată ce mureau

de pe cer, dintr-o singură suflare, vîntul a spulberat soarele

înăuntru a intrat o fată
părul ei era ud de ploaie
sînii îi erau fără suflare în micuța cameră

afară frunzele continuau să cadă
să strige:
Prea curînd! Prea curînd!


numărul 8

era un chip pe care întunericul îl putea ucide
într-o clipită
un chip la fel de ușor de rănit
de rîs sau lumină

„știi, gîndim diferit noaptea”
mi-a spus odată
întinzîndu-se sfîrșită pe spate

apoi, citîndu-l pe Cocteau:

„simt că există un înger în mine,
un înger pe care în mod constant îl șochez”

după care zîmbea, își ferea privirea
și aprindea o țigară pentru mine

apoi se ridica suspinînd

întinzîndu-și anatomia ei dulce

lăsînd să-i cadă un ciorap de mătase.

Traducere Mihai MARIAN


Vidaluz MENESES

S-a născut în Matagalpa, Nicaragua, în 1944 și a murit în 2016. Opera sa apare în antologii
naționale și internaționale. A fost decan al Academiei de Arte și Litere; în 2013 a obținut Premiul
Internațional al Cărții Latine pentru volumul bilingv Llama guardada — Flames in the Air

fără titlu

fusta nouă, gestul vag
țigară în mînă,
inversiunea zilnică a timpului
intranscendent;
deșertăciunea luîndu-ne la țintă,
făcîndu-ne să ne simțim ca niște paraziți,
ca un păianjen ce țese o pînză inutilă
care ne înfășoară și sufocă.

***
Am văzut-o pe femeia care străbate centrul,
centrul propriei sale vieți.
Repetă zîmbetul cel mai seducător al Evei.
Rămîne desculță în fața iubitului
și depune ofranda sacră a trupului său
în mîinile bărbatului uimit de atîta abundență.
În ce moment au crescut zilele,
acea distanță insurmontabilă dintre cei doi?
Ce farsă le-a a jucat viața acestora
de mii de ori surprinși de aurora boreală?
Ce arpegii secrete vor trebui să atingă acum
pentru a se putea reîntoarce în paradis?
Ce cîntece de sirenă? Ce muzică vrăjită?
Ce tămîie? Ce alint pentru a invoca focul


într-o oarecare noapte de insomnie

așezată pe marginea patului
cu picioarele în papuci pufoși
și tristețea încolăcind
ca o pisică împrejurul gleznelor mele coada,
contemplu odihna ta liniștită,
somnul încrezător,
ca și cum acestea ar pluti încă
în siguranța lichidă a viscerelor mele.

Traducere Mihai MARIAN

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share