Fărădelegea lui Călin – C(L)


Durata și scopul.
Deliberarea și pronunțarea. Ziua dezbaterilor. Poate cu un dram din lună întârziate. Cât jumătate. Ori, în situațiile excepționale, de data aceasta nu speciale, amânare. Una. Încă jumătate. Informându-și părțile prezente despre dată. (Art. 391)
Într-un scurt paragraf de două alineate deliberarea în plenul completului ce au asistat la dezbatere. În secret. (Art. 392)
Proveniența ,,de fapt și de drept”-ului se descoperă aici. Recunoscând cunoașterea. La Art. 393 se formulează ,,Obiectul deliberării”, cu mica nemulțumire pentru personificarea concluziilor de nevinovăție sau învinuire pe măsură. Expresia este pusă pe seama aceleiași deliberări asupra ,,chestiunilor de fapt și apoi asupra chestiunilor de drept.” Al. 2 se exprimă de asemenea în limbaj neconform cu directețea. Uzul verbului a purta, alăturat chiar adverbului ,,asupra”, produce cititorului o disfuncție de înțelegere, un neajuns, o cadență incompletă, o lipsă: ,,Deliberarea poartă asupra existenței faptei…” E peste mână formularea. Una este să spui ,,Completul de judecată deliberează și asupra reparării pagubei…” și alta când tot ,,poartă”. Fiind însă clar de ce trebuie să țină cont concluziile judecătorilor: vinovăție, pedeapsă, măsuri educative și de siguranță, deducerea măsurilor privative de libertate și internărilor medicale, precum și pagubele, măsuri preventive și de asigurare, materiale de probă, cheltuieli și alte probleme legate de întreaga tevatură juridică. În procedură simplă (referire lexicală fără iz licit): membru cu membru ai comisiei își spun părerea (spun-ul în variantă conjugată, dar prezent în Al. 4 în loc de expunere, care, drept vorbind – cu cele două variante -, se preta limbajului specific). La final, președintele.
,,Soluția” Art. 394 se numește hotărâre, cu riscul de a mă găsi în ipostaza împotrivitului pentru așa-zisa ciornă (cred potrivită ședinței de deliberare) a fiecărei persoane din completul de judecată, extrasă din Al. 3, ce calibrează părerile diverse, mai mult de două, cel ce este dispus să aplice o pedeapsă mai mare, ,,… cea mai severă…”, trebuie să se alinieze uneia mai apropiate de a sa. Astfel se rezolvă acordul, concordia Al. 1, cu unanimitate sau, când nu se întrunește, cu majoritate. Opiniile separate se motivează. Iar pentru minima majoritate – neformulată procentual aici – neîntrunită, ,,… judecarea cauzei se reia în complet de divergență.”
Mă dezarmează excesele, puseurile juridice. În urmă ,,Luarea hotărârii”, titulatura lui 394 și ,,… să își spună…” Și noutățile neanunțate: ,,… cauza pe rol.”, la finele Al. 1, Art. 395. Baiul constând totuși în ipostaza neașteptată, găsită în timpul deliberării, nu când cercetările erau în plină desfășurare, despre ,,… o anumită împrejurare…” ce ,,… trebuie lămurită…” Drept urmare nebunia ,,… reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor…” Ca de la început. Soluție propusă și pentru necesitatea administrării de probe noi. De și-ar pune conștiința în joc, probabil că această etapă ar fi suprimată cu totul.
Aproape incredibil. Ne aflăm la finele procesului. Art. 396 rezolvă acțiunea penală. Oricare ar fi: condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea ei, achitarea sau pur și simplu încetarea procesului. Penal. Se condamnă, ,,… dincolo de orice îndoială rezonabilă…” Instanța constatând că ,,… fapta există…” Până aici bine. După, nu. Că ar ,,… constitui infracțiune…” Declanșând întrebarea următoare: oare ar mai fi avut loc întreaga ,,procesiune” de proceduri și condamnarea fără a găsi în faptă infracțiunea? Nu ne întoarcem brusc la întâiul articole ce o zice p-a dreaptă, că: există fapta în Codul Penal, avem infracțiune? O tot spun că asta-i frumusețea scrierii unui astfel de ,,serial” juridic, și a altor incursiuni în ale tuturor celor ale vieții, să descoperi chestiuni pas cu pas, să lecturezi paragraf cu paragraf fără să tragi cu ochiul la următorul, chiar să le uiți pe toate cele din urmă. Al. 3 face apel la CP-ul amintit, cum că se renunță la aplicarea de pedeapsă în condițiile Art. 80-82. Cum le-am făcut pierdute din memorie…. Reamintindu-mi-le reparcurgerea. Dintre stipulări prima și cea mai penibilă, judecând în rațiunile personale: cum că fapta n-ar fi chiar gravă, chiar cu urmări…, că insul înfierat ar fi totuși unul cu un comportament anterior ,,adecvat” și… că ar fi afectată de pedeapsă. Săracul infractor…. Spășit…. Cap plecat…. Achitările, încetările de proces fiind apanajul Art. 16. Împiedicările. Iarăși una stupidă pentru momentul adevărului: că fapta nu există. Determinând la tragerea la răspundere pentru pierderea de timp și incompetența celor ce au reușit să găsească infracțiune acolo unde fapta era dintre cele ,,bune”. Articolul este adnotat de ÎCCJ cu speța ,,împăcarea părților”, adusă din condei: ,,… total, necondiționat și definitiv…” Stingând conflictul și încetând procesul. În viziunile mele achitarea și încetarea procesului au aceleași valențe, însă, Al. 7 și 8 mă contrazic validându-le separat prin două expresii contrare: cazurile specificate ale aceluiași Art. 16, în parte, ,,… sunt incidente…” sau ,,… nu sunt incidente…” Adică, aceeași ,,nefaptă” este sau nu incidentă, dar scapă infractorul în măsură identică. Doar vă rog să reflectați la cele a)-d) litere aferente. Da, să acceptăm că erau necesare rezolvărilor și cele două situații: cauțiunea încasată de stat, din care s-a extras suma fixată de condamnarea la plata unei amenzi (banditism curat, dă-i omului banii înapoi dacă ai constatat că prejudiciul e doar pecuniar); conform mai multor articole, solicitarea fiind una de continuare la cererea inculpatului, închisoare se face doar două treimi, amendă se încasează trei pătrimi.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share