Fărădelegea lui Călin – ĂĂ


Sper la o parcurgere rapidă.
Sunt obligat. Art. 380 și 381 le copiază aproape identic pe 377 și 378. Ascultarea la discreție și audierea inculpatului transferate tuturor celorlalți participanți la proces: victimă, parte civilă, martor și expert. Cu mici precizări de întâietate a infractorilor. Lăsați cu aceeași ,,arătare” a științei despre faptă. Cu o adăugire de respingere a întrebărilor inutile și neconcludente. De aceea nu intenționez să ocup spațiu cu alte repetiții.
Peste Art. 382 pot trece imediat. Consemnare a celor bune și celor… respinse.
Imposibilitate în instanță? Mai da. Când probele sunt din faza de urmărire, cu o mică excepție: totuși ,,… se ține seama de ea la judecarea cauzei.” Sau la cererea celor vătămați și părți în instanță, cu aprobarea ei. (Art. 383)
Probele fuseră una, mijloacele materiale de probă…. De uz prin aducere și prezentare.mpe cât posibil. (Art. 384)
Preocuparea pentru dovezile noi este îndoită. Pe-o jumătate nemarcând ,,negativ” procesul, el văzându-și de ale sale, pe partea rămasă amânându-l până la lămurirea probelor. (Art. 385)
Avem încă două variante angajate de Codul de Procedură Penală pe încadrarea juridică. Să se ajungă la un nou scenariu de condamnare, la constatarea că cea în curs este perimată. Dând inculpatului, în sistemul ,,popular” propus de anteriorul Art. 377, posibilitatea de a cere ,,… lăsarea cauzei mai la urmă….”, cu scuzele de rigoare pentru necesitatea pregătirii apărării. Să se renunțe la proces dacă solicitarea către persoana vătămată primește aviz negativ. Nu plângere, nu pedeapsă. (Art. 386)
Încadrarea ca lege devine îndoielnică din momentul t0 (!), aici, acum, la Art. 387. O dovadă a promovării unor obiceiuri ce ar fi trebuit să primească un maxim calificativ: regulament. Poate e doar o impresie, poate abia m-am trezit din marasmul considerațiilor. M-a surprins însă la citire o imagine sugerată de Al. 1, banală, comună multor altora perpetuate prin ecranizări: un jude plictisit întrebându-și protagoniștii dacă mai au ceva de spus, dacă nu, declară încheierea cercetării judecătorești oficial.
Ordine și ordine. Cine primul – din aceeași sumă de politețuri inaugurate la 370 și ceva -, imediat după anunțul începerii dezbaterilor, cine ripostează, cine întrerupe, de ce și cât. Procuror, victimă, parți civile, responsabile civilmente și inculpatul. Președintele care dă voie la replică, tot el ce hotărăște să suprime un cuvânt luat cauzată de depășirea cadrului procesului. Variabilă și durata – limitată și ,,… Să aibă o durată similară…” Sau nu ,,… numai mare de trei zile…” întreruperea.
Ultimul protagonist – inculpatul. Cerându-i-se expres și ,,personal” să-și spună amprenta pe judecată. Fiind privilegiat de specificația că de-ar veni cu noutăți s-ar repeta zona cercetărilor abia încheiate. (Art. 389)
Departajarea în două alineate a unuia și același lucru pare fără sens: depunerea de concluzii scrise a tuturor. Se opinează cu ,,… chiar dacă nu au fost cerute de instanță. (Art. 390)

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share