De Rîmnic, de bine! – Scrisoare de intenție

AK-Ramnicu-Sarat-Scoala-Primara-Comunala-Schulhaus

Onorabil cititor, nu am a-ți ascunde nimic. Când se prinde o idee de mine se ține scai până la exasperare, precum și aceasta. Germinează de demult, își are obârșia pe undeva printre intențiile mele de a coagula intelectul natal și de a-l da localității așa cum n-a fost el exploatat vreodată. La momentul acesta nu vrea decât să îi înfățișeze, recunosc, n-am niciun plan, nicio abordare diferită, așa cum sunt, filtrați prin prisma realizărilor, prin încercările lăuntrice de evadare provincială, uneori exacerbată, alteori mai puțin reușită. Încerc ce n-au putut întotdeauna dânșii, cum nici eu n-am găsit atât de lesne cum să-mi ies din carapace atâta amar de vreme, să se adune laolaltă și să-și dea mâna fără ranchiună. Cel puțin aici, în acest spațiu, îi veți vedea perfecți dar simpli, totul pentru un gând, acela de bine, stipulat în antet, totul pentru o țintă precisă: crearea unui profil distinct al noilor generații în contextul național actual echivoc. Demersul vrea să servească modele, vrea să le îndrepte cât de cât spre ținta comună nouă tuturor: tinerii.
Vom vorbi astfel despre elite și nu numai, despre cei de aici de acasă, care prin eforturi uneori disperate încearcă ei înșiși să se desprindă de eticheta de orășean de categoria a doua sau a treia și nu mă refer doar la ce înseamnă acest lucru în spațiul urban propriu, ci și la împărțirea indivizilor trăitori în România sau de aiurea după numărul de locuitori ai unui oraș și putința economică a acestuia și nu după capacitățile mintale. Nu sunt un inovator, această idee este în curs de desfășurare de mulți ani, fiecare alt ,,eu” și-a ascuțit coatele pentru a răzbate mai mult sau mai puțin, pentru a penetra pielea groasă a națiunii din ultimul cătun până în măruntaiele Bucureștilor. Uneori și mai departe. Considerați articolele următoare un aditiv, un liant, un ajutor dat celor încumetați să se ia la trântă cu inteligența și voința de-a merge mereu mai departe.
Acestora li se cuvin laude, indiscutabil, gândul lor de a răzbate dincolo ar putea părea egoist, eu însumi am fost tentat să cred că nu este decât un nas ridicat în vânt, uneori obraznic, alteori provocator până la vorbele lui Caragiale: ,,Ce vrei, musiu?”. Dincolo de aceste superficiale portrete, măzgălite în grabă, am descoperit însă prelungirea unei comunități avide de cunoaștere, dar care n-a găsit încă rețeta magică a succesului. Așa, după o închipuire a mea, revăd geneza mâinilor și picioarelor, a cililor vibratili răsăriți din prima celulă deșteaptă, chinuindu-se să se rupă definitiv de statutul de apodă, o dorință febrilă de a se ridica și a apuca universul cu orice preț. Și ăsta este un lucru deosebit.
Am mai fost mânat de un gând, unul care vine să rupă în sfârșit lanțul provincial al monotoniei, al mentalității că totul se termină într-o zi, că dincolo de finalul creației nu există decât resemnare sau în cel mai bun caz o pomană ecumenică de ,,n” zile și ani, o colivă de petrecut din mână în mână până la moaștele autorului.
Voi vorbi despre oameni, despre visele lor, despre simțămintele care i-au condus pe drumul spiritului, despre cum văd ei lumea, despre nemurirea unei părți nevăzute din trupul unui râmnicean: sufletul. De bine!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share