De-ai noștri! – Viorel Dodan – Gânduri și clipe (6)


America lui Obama
Al 44-lea președinte al Americii s-a instalat oficial la Casa Albă. În obișnuitul stil american, ceremonia s-a transformat într-un spectacol planetar. Spectacol pentru care, în ciuda crizei mondiale, s-au cheltuit aproximativ 700 mil. de dolari.
Pentru că americanii trebuiau să aibă un nou motiv de speranță în aceste vremuri tulburi, a fost inventat acest Barack Hussein Obama, primul președinte de culoare al marii Americi. Astfel, poporului i se reînnoiește credința că într-adevăr țara lor este a tuturor posibilităților, țara democrației supreme unde, iată, nu contează culoarea pielii sau rasa pentru a deveni chiar președinte.
Și discursul de învestire al acestuia, s-a bazat tocmai pe acele lucruri în care se pare că americanii încă mai cred: patrie, mândrie națională, puterea democrației și a poporului, etc. După părerea mea, acest discurs se poate asemăna cu acel discurs al lui Martin Luther King, care a fost scânteia emancipării negrilor. Prin al său slogan ,,Yes, we can!’’, Obama pare să fi reaprins flacăra acelor sentimente sfinte ale americanilor, din ce în ce mai palidă în ultimul timp. Cum spuneam, discursul lui a abundat în simboluri. La fel și desfășurarea evenimentelor. Simbolic, Obama a mers cu trenul din Philadelphia până la Washington, refăcând traseul pe care l-a făcut și Abraham Lincoln atunci când a devenit președinte. Și tot simbolic, acesta a jurat pe aceeași Biblie pe care a jurat și înaintașul său. Captivați de toate acestea, dar și de frumusețea și tinerețea acestui nou președinte, americanii păreau că n-au mai fost atenți la ceea ce le spune cu adevărat. Privesc la el ca la un semizeu și își leagă toate speranțele mai mult de imaginea lui decât de ceea ce poate face cu adevărat. Și pentru că acesta trebuia să le arate că va face totuși ceva, Obama a dispus suspendarea tuturor proceselor de la Guantanamo și chiar desființarea acestei închisori. Se pare că ideile sale împotriva războiului și iminenta sa alegere la Casa Albă, au făcut ca retragerea trupelor americane din Irak să fie una mult mai evidentă și accelerată. Nu știu dacă acest nou ,,președinte mondial’’ va aduce ceva nou în politica lumii. Știu însă că americanii au făcut din nou un imens spectacol din ceremonia învestirii. Ca și din cea a lui Bush…s au a lui Clinton. De fiecare dată, scenariul e identic : apar documentare în stil hollywoodian care descriu viața de cetățean obișnuit al noului președinte, cum a studiat el prin înalte școli, cum a urcat pe scara ierarhiei politice, etc. Și totul este o imensă propagandă, o imensă campanie de imagine, prin care se justifică alegerea acestuia, că merita să fie ales, că el e cel mai bun, etc. Iar în cazul de față, ni se arată suprema dovadă că America este acea democrație care recunoaște valorile și le pune în valoare. Se poate ca aceste imagini, să fie adevărata față a Americii.
Se poate ca americanii să fie un popor de idealiști care mai cred în principiile și valorile umane universale și în tradițiile democrației. Și dacă este așa, atunci noi românii, înșelați de atâtea ori în speranțele noastre de toți liderii noștri, nu putem să-i privim decât cu ironie. Pentru că noi nu mai credem demult în astfel de vorbe despre onoare, țară, puterea poporului, mândrie națională, etc. Și chiar dacă s-ar ridica un astfel de lider pe plaiurile noastre, el ar fi repede ,,adus cu picioarele pe pământ’’. Pentru că la noi, această sumă de egoisme individuale nu se pot contopi niciodată în ceea ce ar trebui să fie o ,,conștiință națională’’.
26.01.2009

Din Rusia, cu dragoste…
Marele Urs se trezește din hibernare. Încă tulburat și confuz după marile pierderi de teritorii suferite, acesta își linge rănile și își adună încet dar sigur forțele pentru ceea ce urmează.
Marea Rusie și-a ales noul președinte. Sau președinți… Pentru că acest Medvedev este doar o marionetă a lui Putin, care s-a retras strategic, alegând să regizeze din umbră dansul ,,Marelui Urs”, putem spune că alegerile au avut un final așteptat, previzibil.
Acuzată de multe ori de americani pentru stilul ei necizelat, chiar brutal de a face politică, Rusia a ales să schimbe strategia. Pentru a-și atinge și impune interesele, a ales ca, în schimbul amenințărilor militare și etalarea tehnicilor de luptă, să folosească tactica șantajului economic, invizibil dar mult mai eficient. Veți spune: ,,Cu ce ne încălzește pe noi, asta?” Eu zic că ar trebui să ne cam încălzească, pentru că și-așa plătim bani greu pentru asta… Mai ales că, devine tot mai evident faptul că ne-am făcut o strategie greșită în ceea ce privește relația cu marele vecin din Est. Și asta pentru că am dat ,,vrabia rusească” din mână pentru ,,cioara americană” de pe gardul NATO. În perioada Iliescu și Constantinescu, deranjul nu a fost atât de evident, poate și pentru faptul că a fost ținut ,,sub capac”. Însă, de când marinarul cu pretenții de lider regional s-a rățoit la ruși, strigându-le să nu considere Marea Neagră un ,,lac rusesc”, totul s-a schimbat. Lumea s-a oprit în loc, planetele s-au oprit din rotația lor pe orbite, chiar și luna a rămas pe cer în plină zi să vadă ,,minunea”… După instalarea lui ca președinte, cu surle, trâmbițe și… plânsete, Băsescu a simțit nevoia să arate lumii că s-a născut cineva cu tupeu să ridice vocea către răsărit. Ținând cu tot dinadinsul să arate, astfel, lumii cât este el de ,,dotat”, a făcut de fapt un mare deserviciu poporului său. Reacția Kremlinului a fost discretă în plan politic. Poate că rușii nici n-au auzit ce-a spus piticul, fiind puțin ocupați cu treburi mult mai importante. Sau dacă au auzit, cel mult au zâmbit cu indulgență. Și poate tot cu același zâmbet ne-au anunțat că, dacă vrem să ne mai încălzim în viitor, ar fi bine să plătim mai mult pentru asta. Ceea ce s-a și văzut, noi plătind la ora actuală cel mai mare preț la gaze, dintre toate țările UE. Astfel, dorința arzătoare a președintelui de a fi un lider regional, se dovedește mult mai ,,arzătoare” la buzunar pentru poporul său. În condițiile în care, președintele rușilor este fostul șef de la gigantul Gazprom, ,,stăpânul gazelor” din toată Europa, e lesne de închipuit ce viitor ,,călduros” ne așteaptă. Așa de călduros că ne îngheață sângele în vene… Să mai vorbim de micile noastre pretenții cu privire la tezaur, Basarabia? Cred că nu e cazul acum. Poate în altă viață.
Oricum, cu unul sau doi președinți, Rusia transmite tuturor ,,calde” urări de bine și se concentrează pe ce știe ea să facă cel mai bine. Sub steaua încă roșie a altui tip de comunism, se pregătește pentru un rol mult mai activ în noua ordine mondială.
02.03.2008

Stânca speranței
Săptămâna trecută am aflat că a început faza finală a procesului dintre România și Ucraina pe tema Insulei Șerpilor și a platoului continental al Mării Negre.
Procesul, care durează de pe vremea URSS, a ajuns acum în faza pledoariilor finale, în care fiecare din părți își va expune punctul de vedere. După multe tertipuri utilizate de Ucraina pentru a demonstra că stânca aceea ar trebui să-i aparțină, s-a ajuns în cele din urmă la acest proces. Dar, de fapt, marea miză pentru noi și ucraineni, nu mai este de mult acea insulă minusculă din largul mării. Marea miză este platoul continental pe care se află, platou care ascunde în subsolul lui, mari zăcăminte de gaze naturale și petrol.
Și se pare că acestea sunt destul de mari dacă experții spun că ne-ar ajunge cam 20 de ani! Așa că multe speranțe se leagă de pietrele ei… Tocmai de aceea, acest interes deosebit și multă risipă de energie umană. Cred că fiecare dintre noi românii, și-ar dori ca în acest caz, România să aibă câștig de cauză. Nu neapărat pentru partea materială – desigur, foarte importantă și ea – pe care am avea-o de câștigat de aici, cât pentru acel principiu al demnității și al interesului național. Prea de multe ori România a pierdut în fața altora cu mai mult tupeu diplomatic. Și dacă toată istoria discuțiilor pe marginea acestui subiect ne va fi favorabilă, iar adevărul va fi de partea noastră, vom putea spune că ne-am recăpătat măcar puțin din demnitatea națională. De asemenea, toată gloria unei eventuale câștigări a acestui proces va aparține și acelei echipe de experți care au lucrat la acest caz. Aceștia au lucrat neștiuți de nimeni, au pus cap la cap toate probele adunate de atâția ani și au studiat și alte spețe asemănătoare din alte procese de acest gen. Și mi-ar plăcea să cred că acei oameni au avut în gând măcar puțin patriotism, acea minimă demnitate națională sau măcar orgoliul de a nu mai fi mereu ,,looser”-ii Europei. Până la decizia finală în acest caz, mai e cale lungă. A fost pledoaria României, urmează pledoaria Ucrainei, apoi, după ce Curtea Internațională de Justiție va fi ascultat ambele părți, va delibera șase luni, după care va da verdictul.
Nu ne rămâne decât să sperăm că se va face, în sfârșit, dreptate și că aceasta va mai fi și de partea noastră. Și asta nu doar dintr-o mândrie pur naționalistă, ci doar pentru că actele și faptele istorice concrete sunt de partea României. Mai rămâne ca acestea să fie apreciate în consecință și să sperăm în imparțialitatea Curții Internaționale de Justiție.
03.09.2008

Victorie rușinoasă
Scriam într-una dintre edițiile trecute ale ziarului un articol numit ,,Stânca speranței”, cu referire la procesul dintre România și Ucraina având ca obiect Insula Șerpilor. Spuneam la vremea respectivă că ar fi o victorie istorică pentru țara noastră dacă am câștiga acel proces.
Iată că acest lucru s-a întâmplat și avocații țării noastre au repurtat o victorie de răsunet în materie de drept internațional. Curtea Internațională de Justiție de la Haga, a făcut dreptate în acest caz ce durează de peste 40 de ani. Miza acestui proces au fost bogățiile din platoul continental al acestei insule minuscule. Și deși au fost suspiciuni în ceea ce privește corectitudinea respectivei instituții, în jurul acestei decizii urzindu-se o mulțime de teorii ale conspirației, putem spune că s-a făcut dreptate. Înainte de verdictul Curții, am auzit o mulțime de teorii care spuneau că România ar avea numai de câștigat de pe urma zăcămintelor de petrol și gaze existente în acea zonă. Că am fi independenți energetic față de Rusia, că rezervele de acolo ar asigura această independență pentru vreo 20 de ani, etc. Nimeni, dar nimeni nu a scos o vorbă atunci despre ceea ce aveam să aflăm zilele trecute. Anume că ne-am bucurat degeaba, că am obținut doar o victorie ,,de moral’’ și că acele rezerve sunt demult concesionate altor companii multinaționale… Adică am câștigat doar apa de deasupra, nu și mult-doritele rezerve.
Și am putut vedea acum pe tv. personaje care, deși știau aceste lucruri, au tăcut, probabil pentru a nu ne tăia entuziasmul. Și unde odată ne umflam în pene de atâta patriotism și mândrie națională, iată că acum nu mai știm cum să ne ascundem de rușine. În aceste condiții, se pune întrebarea: cum a fost posibil ca statul român să încheie un contract cu o companie internațională, contract care să aibă cu un obiect virtual, ipotetic? Cu alte cuvinte, ni s-a demonstrat că se poate vinde blana ursului din pădure, cu mult înainte chiar ca acest urs să se nască… Măcar ucrainienii au obținut acel petec de pământ. Mă întreb dacă acea echipă de profesioniști care a muncit la acest caz, a știut că luptă pentru o cauză deja pierdută sau nu. Și dacă au știut, cu atât mai mare este meritul lor, pentru că au reușit să-și facă meseria cu profesionalism până la capăt, chiar și în aceste condiții. Iar dacă n-au știut și au aflat abia acum, odată cu noi, mă întreb ce sentimente îi încearcă văzând rezultatul muncii lor de luni de zile? Frustrare, indignare, revoltă sau doar o imensă lehamite? Pentru că această victorie rămâne una de referință pentru toți cei care au dobândit-o și care va conta mai mult personal pentru fiecare în parte, dincolo de orice recompense cu promovări în funcții.
Cu toții însă rămânem cu dezamăgirea că încă o dată, ne-am bătut joc de noi înșine, furându-ne căciula și făcând din ceea ce trebuia să fie un prilej de mândrie, un nou motiv de umilință. Am auzit cu această ocazie multe nume care au legătură cu acest contract: Stolojan, Patriciu, Tăriceanu, etc. S-a aruncat ,,pisica moartă’’ de la unii la alții, acuzându-se reciproc. Trecând peste ipocrizia și nesimțirea tuturor celor care și-au pus semnătura pe astfel de acte, nu putem să nu ne gândim că au făcut asta în calitate de reprezentanți ai statului român, a noastră a tuturor. Și nu știu dacă nu cumva n-ar trebui să fie acuzați de înaltă trădare și de subminarea economiei naționale prin acțiunile lor. Dar care instanță poate fi în măsură să dea un astfel de verdict? Și împotriva cui? A lui Stolojan care e ,,prietenul’’ lui Băsescu ? A lui Patriciu care a cumpărat politicienii români la en-gros? Poate totuși împotriva lui Tăriceanu, care ar rămâne singurul vinovat doar pentru că nu e în grațiile Președintelui?…
Mai este România o țară a românilor? Mai are ea acea mândrie națională despre care am învățat prin cărți ? Mai este ea condusă într-adevăr de cei pe care i-am votat? Dar pe ei cine-i conduce? Toate astea sunt întrebări fără rost atâta timp cât ne comportăm ca o turmă. Avem deci, ceea ce merităm!… Cu vârf și îndesat!…
08.02.2009

Despre compromisuri…
Oricare dintre noi a făcut compromisuri în viață. Mai mari sau mai mici. Forțați de împrejurări sau de bunăvoie. Viața însăși este un lung șir de compromisuri…
Trăim deci sub ,,dominația” acestora. A face compromisuri a devenit ceva normal, firesc, precum respirația sau mersul pe jos. Odată făcut pentru prima dată, nu te mai poți opri, e ca prima țigară: devine un viciu de care nu mai știi cum să scapi. Sau unul de care chiar nu vrei să mai scapi….Vedem peste tot oameni care ne apar la o primă vedere ca fiind oameni cu principii, verticali, corecți și cinstiți. Își susțin cu tărie principiile pe toate căile și prin toate mijloacele. Apărători ai dreptății, ai cinstei și adevărului, ei înșiși monumente de intangibilitate, deasupra oricăror tentații.
Se fac adevărate campanii de imagine pentru a crea această impresie despre unul sau altul, în funcție de interesele de moment. Din păcate, de multe ori, adevărul iese la iveală abia mult mai târziu, când scopul a fost atins, iar acea campanie de imagine și-a atins și ea acest scop. Abia atunci, oamenii află că acea imagine de ,,războinic al luminii” este, de fapt, una falsă. Aflăm, de multe ori prea târziu, că, pentru a ajunge într-o anumită poziție, respectivul a făcut multe compromisuri, unele la limita demnității umane și în totală contradicție cu cele pe care le perora până nu demult. A pupat funduri, a lins pantofii cuiva ,,mare”, a închis ochii la încălcări ale legii, ba chiar a și participat la ele, pentru a fi cu ,,ei”, etc. Ce mai contează! Oricum nu ne mai pasă, iar asta înseamnă, în ziua de azi, că ,,s-a descurcat”.
E vorba, până la urmă, de fiecare dintre noi. Pentru că trăim vremuri în care compromisul e ridicat la rang de noblețe, la rang de politică de stat sau mod de viață. E foarte greu ca în astfel de timpuri să îți poți păstra principiile, verticalitatea și demnitatea, în fața avalanșei de hoții, pe față sau nu, de minciuni sfruntate, nesimțire, ignoranță, ipocrizie și lașitate. De ce? Pentru că vedem că doar acei indivizi cu acele calități ajung în diverse situații favorabile lor. Pentru că vedem că doar cei ca ei reprezintă ,,trendul”, în societate, pentru că vedem că doar cei ca ei o duc bine, nu cei puțini, cinstiți și cu bun simț…
Trăim cu toții într-un ,,dolce far niente”. Noi ne facem că trăim, ei se fac că ne lasă să și facem asta! De ce? Pentru că suntem prea obosiți să mai avem conștiința de sine sau colectivă. Pentru că am văzut că n-are rost să ai principii și să protestezi sau să faci apel la legi. Pentru că vedem că acele legi sunt făcute și interpretate după bunul plac al unora care sunt ,,mai egali” în fața lor… Și odată ajunși acolo, ,,sus”, urcând din greu ,,treptele dezumanizării” prin metodele enumerate mai înainte, acestora li se pare că totul li se cuvine, li se pare că sunt niște ,,mici Dumnezei” pe pământ. Iar acelor ,,calități” li se mai adaugă și altele: aroganță, snobism și incompetență. A nu face compromisuri este deja un ,,sport extrem” în societatea românească. Ești privit ca un ,,paria” al societății, un ciudat și bătut cu pietre la zidul infamiei… Începând cu însuși Președintele, parlamentari, miniștri, prefecți, primari și până la omul de rând, cu toții trăim în această mocirlă a spiritului. Cel care ridică glasul și vrea să iasă cumva din această mlaștină, este tras imediat în jos de noi ceilalți, aflați într-o continuă ,,viermuială” ancestrală. Nu ne place că poate exista cineva care prin acțiunile sale, ne răscolește adâncurile conștiinței. Conștiință pe care am îngropat-o adânc în noroiul existențial și pe care o vrem uitată definitiv acolo pentru a trăi liniștiți ,,până la adânci bătrâneți”.
Mulți dintre dvs. cititorii, veți spune: ,,Ăsta bate câmpii! De la căldură…” Se poate să aveți dreptate! Poate chiar aveți dreptate! Dar fiți liniștiți! Eu nu doar scriu despre aceste compromisuri. Trăiesc în aceleași compromisuri ca toată lumea. Și mie mi-e frică de dezgroparea acelui accesoriu numit conștiință!…
25.08.2008

Fatalitatea de a fi român
De câțiva ani, a fi român echivalează tot mai mult cu o durere mută, imposibil de exprimat. O umilință fără rațiuni precise, o stare de rău bazată pe o disperare tot mai accentuată. E ca și cum răul s-a concentrat în timp, puțin câte puțin, iar astăzi a ajuns să dea pe dinafară. Trăim ca și cum am fi în ultima etapă a existenței noastre.
Dacă ar fi să găsim o explicație, dincolo de orice reprezentare politică, ea ar trebui să aibă legătură în mod necesar cu sentimentul provocat de lipsa oricărui viitor. Toate pot fi înțelese, orice se poate explica politic sau social, însă sentimentul profund al neîncrederii în propriul viitor, al lipsei oricărei speranțe macină mai adânc decât orice. Cât de ușor ar putea deveni prezentul, în ciuda greutăților lui, dacă am vedea cel puțin o rază de speranța în viitor!? Cât de ușor am accepta orice măsuri de austeritate, orice politică de recesiune, dacă am ști si am putea spera ca de mâine, de la anul, din 2015 ne va fi mai bine? Dacă am ști că munca și seriozitatea ne-ar fi cumva răsplătite. Dar când știi prea bine că orice sacrificiu pe care îl faci este în zadar, când vezi că am ajuns să trăim în țara unde doar șmecheria și tupeul câștigă toate confruntările, atunci lași orice speranță acasă. Și poate că astea ar fi mai ușor de suportat dacă n-am vedea la tot pasul monumente ale prostiei umane, ajunse la diferite nivele ale societății. Personal, asta mă indignează cel mai mult: prostia și proștii, mai ales cei aroganți. Nenorocirea e că proștii trăiesc liberi printre noi, se poartă ca noi ceilalți, mănâncă, dorm, chiar visează și sunt bipezi. Sunt singuratici, precum singuratic e și neuronul din cutia lor
craniană. Ceea ce e cel mai grav e că fac și sex în speranța că se vor înmulți, ceea ce devine de-a dreptul periculos pentru societate. Dar poate că despre subiectul ăsta voi vorbi mai pe larg altădată… Revenind, mă gândesc că ar trebui să ne întrebăm cât de lent ar trebui să fie procesul de dezvoltare la români ca să nu ai impresia după douăzeci și unu de ani că tot ce am făcut noi a fost să ne distrugem și ultimele lucruri bune pe care le-am mai avut, înlocuindu-le cu o bătaie de joc generală?
Cred că de vină trebuie să fie, pe undeva, prejudecata și proasta idee, prea ușor acceptate, că orice țară evoluează, se dezvoltă în timp și merge, în general, înspre tot mai bine. Ei bine, cred că România poate deveni exemplul perfect pentru excepția de la această regulă de la sine înțeleasă a lumii. Țara noastră riscă să devină un exemplu viu al faptului că se poate merge din rău în mai rău, din prost în mai prost și din greu în mai greu. Cei douăzeci și unu de ani de la revoluție pot fi caracterizați în mare prin doar câteva cuvinte: reformă, criză, corupție, lipsa justiției, exod, demagogii și minciuni, nevinovați. A! Și mulți proști… De două decenii noi tot reformăm statul, suntem în criză, plesnim de corupție, dar în același timp nu avem niciun corupt, traversăm crize fără niciun rezultat și mușcăm de fiecare dată minciunile celor care ne conduc. Iar păcălitul încontinuu, furatul căciulii unul altuia poate că ar fi mers la infinit, dacă nu ar fi sosit nota de plată a incompetenței noastre generale atât de repede. Sunt unii care spun că se tem că în curând factura se va încărca atât de mult încât cei care plătesc de fiecare dată ar putea să se revolte în masă.
Personal nu cred în această variantă. Revolta la români este acum doar declarativă, strigată în paginile ziarelor sau la cârciuma din colțul străzii. Filonul sănătos al revoltei adevărate, explozive, încrâncenate, cu pumnul strâns și dinții scrâșnind, a fost secătuit, noi cei de azi fiind condamnați să ne complăcem în spiritul fatalist mioritic.
Poate că asta e ceea ce lipsește acum României: acea revoltă sănătoasă având ca finalitate inevitabilă răsturnare de regimuri, schimbarea viitorului și conștiinței publice într-una coerentă și pozitivă.
Dincolo de orice discurs politic, campanii media, de nume și sigle, de sloganuri și clișee, viața își va cere dreptul într-un final. Iar dacă vom continua să trișăm, să ne înșelăm unii pe alții și fiecare pe sine în parte, să tolerăm prostia în toate formele ei, atunci nici nu vom putea să vedem viitorul altfel decât întunecat și fără urmă de speranță.
08.07.2011

Cochirleanca – tradiție și modernitate
Atestată documentar încă din secolul XVII, comuna Cochirleanca apare în 1820 sub numele Găgeanul (nume care se mai păstrează și astăzi). Pentru cele două provincii de la nord de Dunăre, Țara Românească și Moldova, turcii aveau două nume: Kara Iflak și Kara Bogdania. În limbajul autohton, drumul către Moldova era cunoscut ca ,,Drumul Bogdaniei”, apoi, mai târziu, ,,Drumul Bogdanului”.
Pe calea ce lega cele două ,,Kara”, istoria locurilor a însemnat în cartea sa moșiile Roșioru, Boboc, Cochirleanca, laolaltă cu numele boierilor care, după trăinicia legăturilor cu domnitorii vremii, primeau ca danii pământurile cu bunătate între apa Buzăului și cea a Râmnicului.
Aflată pe vechiul ,,drum al fierului” sau ,,drumul Bogdanului”, care lega Țara Românească de Moldova, comuna cuprinde și astăzi satele: Boboc-Gară, Boboc-Sat, Cochirleanca(Găgeanu), Roșioru și Târlele. Două obiective de pe teritoriul comunei Cochirleanca sunt incluse pe lista monumentelor istorice din județul Buzău, ca situri arheologice de interes local. Ambele se află în zona satului Roșioru. Unul, aflat în punctul „Movila Roșioru”, la 400 m sud de sat, cuprinde o așezare aparținând culturii Cerneahov din epoca migrațiilor (secolul al IV-lea e.n.) și niște morminte medievale din secolele al XVI-lea–al XVII-lea. Al doilea, aflat la 1 km est de șoseaua dintre Roșioru și Bălăceanu, în locul numit „Valea Cochirleanca”, cuprinde o așezare și o necropolă din epoca migrațiilor (sec. IV-V e.n.) Biserica din localitate, cu hramul ,,Sf. Împărați” a fost construită în anul 1856, prin grija boierului Crețulescu. Lăcașul a fost renovat între 1911-1912. În 1932, la Cochirleanca este ridicată Biserica ,,Înălțarea Domnului”. În zona actuală a comunei este atestat în secolul al XVII-lea un sat denumit Tâmpeni, astăzi dispărut. În secolul al XVIII-lea, moșia Cochirleanca era deținută de Maria Minculeasa, soția paharnicului Mincu, rudă cu familia boierilor Hrisoscoleu. Ea a lăsat această moșie moștenire spitalului Gârlași din Buzău, cu scopul ca veniturile obținute de aici să fie folosite pentru finanțarea funcționării spitalului. După moartea Mariei Minculeasa, însă, boierii Hrisoscoleu au continuat să administreze moșia, dând-o pe mâna unor arendași; statul a cerut în instanță respectarea testamentului și Sultana Hrisoscoleu a trebuit să cedeze pământul statului în 1846.
Numele de Cochirleanca provine de la numele pârâu-lui și al unei movile din nordul satului. Pe această movilă creștea în trecut, când nu era arată, o specie de ciupercă comestibilă numită cochirlă sau cocârlă (Marasmius scorodonius), cu pălăria galben-roșcată și cu gust de usturoi. În ,,Dicționar geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzeu”, Basil Iorgulescu arăta că această comună făcea parte din plasa Câmpul a județului Buzău, și era aflată la hotarul acestuia cu județul Slam Râmnic. Comuna era formată din satele Aria, Bobocu, Cochirleanca, Movila și Roșiori, având o populație de 1360 de locuitori. În comună funcționau o moară cu aburi, 2 biserici și o școală cu 45 de elevi (din care 10 fete). În același dicționar, se arată că satul Cochirleanca a apărut odată cu stabilirea în preajma anului 1830 a primului locuitor – Ion Găgeanu, un cioban venit aici de prin părțile Vișanilor și Jirlăului (județul Brăila). După zece ani, satul era deja închegat și era cunoscut sub numele de Găgeanu sau Găgeni, de la numele fondatorului său. Numele de Cochirleni este, însă, menționat în secolul al XVII-lea și a fost păstrat de o vale din zonă, astăzi complet colmatată.
În Primul Război Mondial, comuna a suferit de pe urma regimului de ocupație germană, locuitorii fiind obligați să predea alimente armatei de ocupație. Peste 200 de localnici din satele Găgeanu, Boboc și Roșioru au luptat în armata română în acest război, iar reforma agrară din 1921 a dus la împroprietărirea lor și a altor țărani stabiliți în zonă, care au înființat noul sat Târlele. În perioada interbelică, proprietățile țărănești s-au fărâmițat progresiv, sau au fost puse gaj pentru credite care nu au mai putut fi plătite, astfel că țăranii au redevenit dependenți de marii proprietari de moșii, ale căror pământuri le lucrau.
În acea perioadă, analfabetismul reprezenta o problemă, doar 44% din locuitori fiind absolvenți ai școlii primare, iar dintre aceștia doar 0,1% fiind absolvenți de școală medie. În 1925, anuarul Socec menționează comuna Cochirleanca cu satele Bobocu, Cochirleanca, Găgeanu și Roșiori, cu 2500 de locuitori, în plasa Câlnău a aceluiași județ Buzău. În 1931, comuna a fost divizată: satul Bobocu a format o comună de sine stătătoare în județul Buzău, în vreme ce restul satelor au fost transferate la județul Râmnicu Sărat și au format comuna Regele Carol al II-lea (formată doar din satul Găgeanu). Comuna Regele Carol al II-lea a revenit după sfârșitul dictaturii carliste la numele de Cochirleanca. În 1950, comuna Cochirleanca a fost transferată la raionul Râmnicu Sărat, iar comuna Bobocu la raionul Buzău; cele două raioane au fost arondate regiunii Buzău și apoi (după 1952) regiunii Ploiești. În 1968, comuna a revenit, în componența actuală, la județul Buzău, reînființat. Tot atunci, localitățile apărute între timp, Satu Nou și Câmpia (fostă Robescu) au fost incluse în satele Bobocu, respectiv Cochirleanca.
Pe teritoriul comunei, la Roșioru (Roșiori), au fost descoperite vestigii arheologice aparținând culturii Sântana de Mureș, satul înființându-se în 1884, după reforma agrară, prin împroprietărirea de către stat a însurățeilor, conform legii din1879. Numele său provine de la cel al cavaleriștilor din războiul de independență al României. Tot la Roșioru s-a descoperit și un tezaur de monede otomane.
Despre satul Boboc se spune că a fost înființat de un cioban vrâncean, pe nume Radu Boboc, care s-a stabilit în aceste locuri în 1848. Satul s-a numit la început Bobocu-Siliștea. Mai apoi, moșia Boboc, de 8000 de pogoane a fost cumpărată de Ion Marghiloman, tatăl renumitului politician Alexandru Marghiloman. Comuna a dat țării personalități cum ar fi: profesorul și istoriograful Constantin Gh. Dumitrescu, născut în 1898, cel care a înființat în 1934 la Buzău, Muzeul etnografic regional la 29 iulie 1934 pe bulevardul Gării nr.34, în casele Sibiceanu. A fost președintele Societății de turism ,,Siriul” și președinte al asociației culturale ,,Prietenii muzeului regional al Buzăului”, înființat în 1934. A întreprins cercetări de geografie și istorie locală, ale căror rezultate au fost incluse în lucrările ,,Orașul Buzău, studiu monografic” și manuscrisul în 27 de volume ,,Material documentar privitor la istoria orașului Buzău” – aflat în prezent la Direcția arhivelor naționale din Buzău.
Arhiepiscopul Teofil Ionescu, născut la 14 octombrie 1894 în localitatea Bobocu, Doctorand în teologie la Paris, este întemeietorul Asociației creștini-ortodoxe Patriarhul Miron, apoi arhimandrit și superior al Bisericii ortodoxe române din Paris (1939-1945), preot la diferite parohii române din S.U.A. și Canada și episcop titular la Sevres. La 26 aprilie 1972 este primit ca membru al Sfântului Sinod, iar în 1974 este ridicat la treapta de arhiepiscop. Moare la Paris în 1975.
Gheorghe Gh. Dunka (1906-1974) – fiul senatorului și deputatului Gheorghe I. Dunka. Absolvent al Facultății de Drept, a fost avocat pledant la Judecătoriile din Buzău și Beceni. A construit un local de școală la Cochirleanca, în perioada în care se retrăsese la moșia părintească de la Bălăceanu.
Medelnicerul Scarlat Hrisoscoleu-Mateescu (mai târziu șertar), întemeietorul ramurii buzoiene a familiei Hrisoscoleu, a deținut moșii la Cochirleanca, pe la 1729-1752.
Eliza – fosta soție a lui Alexandru Marghiloman, recăsătorită cu Ion I.C. Brătianu – a primit moștenire moșia Ziliștea-Cochirleanca. Această moșie, împreună cu cea de la Zoița-Costieni, a fost expropriată în anul 1923.
Cele două monumente ridicate în cinstea eroilor-unul la Boboc și celălalt la Cochirleanca sunt dovada vie a jertfelor aduse și de localnicii din zonă, în timpul celor două războaie.
Comuna Cochirleanca se află la 23 km de Buzău pe șosea și la 11 km. pe calea ferată și este una dintre localitățile județului nostru importante din punct de vedere agricol, ocupația dominantă a locuitorilor fiind agricultura. Mai precis, cultura mare și creșterea animalelor. Solurile cernoziomice, cu cantitate mare de humus, bogate în substanțe nutritive, oferă condiții perfecte dezvoltării sectorului amintit. Cu o suprafață teritorială administrativă de 7.803 ha din care suprafața agricolă ajunge la 7.432 ha, comuna Cochirleanca numără o populație de 5.710 locuitori. Dintre aceștia aprox.2.910 sunt bărbați, iar circa 2.800 sunt femei. Numărul total al gospodăriilor la nivelul comunei este de 2.046. La Cochirleanca funcționează cinci grădinițe și cinci școli generale, trei cămine culturale, trei biblioteci și două baze sportive.
După cum se poate constata, educația este bine reprezentată la nivel local, iar prin munca unui entuziast colectiv de dascăli, unii elevi au obținut și rezultate bune la olimpiade naționale. De asemenea, școlile au fost dotate cu cabinete de informatică moderne.
Târgul săptămânal de joi
În plan economic, târgurile săptămânale (joi în Cochirleanca și sâmbăta în Boboc), magazinele întreprinzătorilor particulari precum și balta de la Roșioru, pot asigura cele necesare locuitorilor. Ca de altfel toate localitățile rurale din țara noastră, comuna Cochirleanca trece și ea prin transformările inerente acestei perioade, adaptându-se din mers cerințelor vieții moderne.
În acest sens, în ultima perioadă s-au realizat investiții majore la nivel local. Astfel, a fost reabilitată școala generală din cătunul Târlele, a fost construită o școală nouă în satul Boboc-Gară, s-a reabilitat grădinița din Roșioru. Recent, s-au renovat școlile nr. 1și 2 din Cochirleanca-Satul Nou și Satul Vechi. Mândria comunei este noul dispensar cu ambulatoriu, modern și utilat la standarde actuale. Ca proiecte majore realizate cu fonduri europene, primăria Cochirleanca se poate mândri cu realizarea aducțiunii de apă din puțuri le forate în satele Boboc, Cochirleanca și Roșioru, iar noua administrație vrea să rezolve și o veche mare dorință a localnicilor, alimentarea cu gaze. Sigur, unele proiecte au șanse reale de realizare, iar altele vor fi și în continuare în atenția edilului comunei.
Ca multe alte localități din țară, nici Cochirleanca nu face excepție când vine vorba de migrația forței de muncă. Astfel, o mare parte din tinerii comunei au plecat să lucreze în țări ca Cipru, Spania, Italia, iar ca rezultat al muncii lor sunt numărul mare de case noi construite în ultima perioadă din banii câștigați în acest fel. Oameni hotărâți și muncitori, localnicilor din zonă li s-a dus vestea că sunt oameni gospodari, cu dragoste de pământ și animale. Neîntrecuți în muncile câmpului, ei trudesc din greu aplecați pe coarnele tradiționalei prășitori dar și în cabina modernelor tractoare de ultimă generație, adaptându-se cerințelor agriculturii moderne.
Mai este mult până când vor putea trece de la agricultura de subzistență la marile exploatații agricole, mai profitabile.
Însă cel mai de seamă obiectiv de pe teritoriul comunei, este, fără îndoială ,,Școala de Aplicație a Forțelor Aeriene – Aurel Vlaicu“ și ,,Școala de Maiștri și Subofițeri a Forțelor Aeriene-Traian Vuia” de la Boboc. În această celebră școală, unică în țară, se pregătesc piloții militari ai Armatei Române și personalul tehnic al aviației. Aici s-au pregătit generații întregi de piloți militari care au făcut cinste Armatei și României, fiind recunoscut profesionalismul acestora și peste hotare, odată cu participarea la misiuni NATO și nu numai.
Aceste locuri au un trecut, o istorie și ele vor rămâne aici și după ce noi, copiii și nepoții noștri nu vom mai fi. Și toți pe care i-am amintit aici au pus câte o piatră de temelie la ceea ce sunt astăzi casele, ulițele, bisericile comunei. Iar noi, cei de acum, avem datoria ca măcar să știm de unde venim, cine suntem și ce istorie au aceste locuri pe care trăim. E bine să știm că această câmpie a fost arată, semănată și culeasă din greu, cu trudă și cu sudoarea frunții de mulți alții înaintea noastră. Ceea ce suntem acum, ceea ce este comuna noastră acum se datorează atâtor generații de țărani, aplecați pe coarnele plugului, în arșița soarelui sau în bătaia ploii. De aceea, cred că noi cei de azi, ar trebui să ne gândim că oamenii sunt trecători pe acest pământ, însă fiecare din ei e dator să lase un semn al trecerii lui, iar atunci când au puterea să facă lucruri pentru cei din rândul cărora se ridică și care își pun încrederea și speranțele de mai bine în el, ar fi bine să le facă. Pentru că faptele sunt măsura unui om atât în viață cât și după ce el nu mai e, iar ceea ce rămâne după ,,trecerea” lui va dăinui în amintirea comunității sale.
20.02.2009

1 DECEMBRIE 1918
Puțină lume mai știe care este semnificația acestei zile în conștiința națională și ce înseamnă ea cu adevărat pentru poporul român.
Știm foarte bine când este ziua națională a S.U.A, a Franței, a Ungariei, când e Halloweenul sau Valentine’s Day poate mai bine decât o știu cei cărora aparțin aceste sărbători. Când vine vorba de Ziua Națională a României, aceasta e confundată ba cu 23 August, ba cu 24 Ianuarie, ba cu 9 Mai, iar mai nou, cu începerea sezonului reduceri-lor în magazine sau începutul sărbătorilor de iarnă.
Patriotismul, înseamnă, înainte de toate, nu doar să ne batem cu pumnii în piept și să vărsăm lacrimi la show-ri tv.de grija țărișoarei noastre, ci înseamnă cunoașterea cu adevărat a ceea ce am fost, ceea ce suntem și ce vom fi. Acesta se demonstrează chiar și prin faptul că ne cunoaștem data când ne sărbătorim Ziua Națională, dar mai ales, înseamnă să știm de ce am fost, suntem și vom fi pe harta lumii ceea ce suntem acum.
Se spune că pentru a ne cunoaște ca popor, trebuie să ne cunoaștem trecutul, iar cine nu-și cunoaște trecutul nu are nici viitor. Făcând asta, adică întorcându-ne în timp, am putea constata că noi, cei de azi, suntem niște palide umbre ale celor ce atunci au luptat pentru un ideal atât de nobil cum este formarea României Mari. Început de Mihai Viteazul, continuat de Cuza și împlinit de Ferdinand, procesul de adunare a poporului român într-o singură țară așa cum era firesc, a fost, pentru acele generații de politicieni (adevărații politicieni) singurul scop al luptei politice. Și ce poate fi mai nobil decât să pui deasupra tuturor intereselor personale, efemere și neimportante, pe acela al interesului național, singurul care trebuie să conteze când e vorba de existența și demnitatea unei întregi nații?
Sigur că, istoricii ar putea să ne spună că și atunci, ca și acum, existau compromisuri și lucruri mai puțin frumoase, necunoscute publicului larg, care ar putea să arunce o lumină mai puțin plăcută asupra acelor evenimente. Da, este posibil așa ceva! Însă ceea ce a rămas în urma acestor zbateri și compromisuri, va dăinui în conștiința noastră a tuturor, atât timp cât ne vom mai numi români. Formarea României ,,dodoloațe” este, sau ar trebui să fie, pentru fiecare dintre noi, un reper important în zbuciumata istorie de 2000 de ani a acestui popor. Și dacă e să vorbim de geneza acestui fapt istoric, să privim puțin în urmă și să vedem care a fost soarta acelor vizionari și artizani ai Marii Uniri. Mihai Viteazul, primit cu onoruri în cetatea Alba Iulia, după ce și-a realizat ,,pohta ce-am pohtit” a fost trădat și ucis de apropiații săi (gen. Basta) în conspirație cu imperiile vremii care se simțeau amenințate de ideile mult prea îndrăznețe pentru acele vremuri.
Mai târziu, în 1859, profitând de contextul internațional, de slăbiciunea marilor puteri și de o breșă din tratatele internaționale, românii au realizat Unirea Principatelor sub conducerea unui singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Însă, după ce euforia momentului a trecut, au apărut, inevitabil, intrigile și atacurile împotriva domnitorului din partea celor pe care reformele îndrăznețe pentru acele vremuri îi deranjau, văzându-și amenințate privilegiile de până atunci. Cu toate astea, atunci s-au făcut unele reforme care au dus la moderniza-rea statului român (secularizarea averilor bisericii, înființarea armatei naționale, etc). În cele din urmă, în 1866, Cuza a fost silit să abdice și a fost exilat. A trebuit să vină un domnitor străin pentru ca tânărul stat român nou-format să poată intra pe un drum al modernizării. Astfel, în perioada 1866-1881, domnitor al Principatelor Române a venit Karl Eitel Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen, care mai apoi a devenit cunoscut ca Regele Carol 1 de România, până în 1914. Casa dinastică înființată de el a condus România până în anul 1947, iar cea mai înfloritoare perioadă a României a fost în timpul regalității. Tot atunci, sub domnia regelui Ferdinand, a avut loc și Marea Unire din 1 decembrie 1918. Adică a trebuit să avem conducători străini de această țară pentru ca noi, românii, să ne putem realiza idealurile naționale. S-a dovedit, însă, că, acești regi și domnitori au fost dedicați întru totul poporului pe care l-au slujit cu cinste, onoare și demnitate. Dincolo de toate aceste considerații, cred că acesta e spiritul acestei zile și acesta trebuie să rămână mereu. El nu poate fi confiscat de nimeni, nu poate și nu trebuie folosit de nimeni și întinat prin discursuri demagogice și sforăitoare. El aparține poporului român în întregul lui. 1 Decembrie nu înseamnă nașterea unei televiziuni sau alteia, parade de tot felul sau ipocrite acțiuni de caritate care ascund interese meschine și exerciții de imagine ale unora sau altora… 1 Decembrie înseamnă, mai presus de toate nașterea unei nații, a unui popor, înseamnă, prin Marea Unire, recunoașterea eforturilor tuturor celor dinaintea noastră de a ne lăsa nouă, generațiilor de azi, suprema moștenire, România Mare! Avem dreptul, ca măcar în această zi, o dată în an să lăsăm deoparte grijile și umilințele zilnice și să ne simțim mândri că suntem români. Să ne simțim mândri purtând la piept, în dreptul inimii, o frântură din simbolul nostru național, drapelul tricolor. Ar fi un mic semn de recunoștință pentru înaintașii noștri și respect față de această zi, față de noi înșine!
Lor, celor care au avut în gând și în inimă acest țel nobil, al formării unei singure națiuni, a unui singur popor, a unei singure țări, le datorăm respectul nostru deplin. Le datorăm păstrarea și ducerea mai departe a idealurilor și luptei cu mijloacele timpurilor noastre pentru dăinuirea spiritului românesc autentic. Le datorăm un minim de recunoștință fie și numai prin simplul fapt că vom ști ce înseamnă această zi de 1 Decembrie pentru noi, românii. Se cuvine, deci, acum la ceas aniversar să ne întoarcem cu gândul în noi înșine și să ne privim obiectiv, fiecare din noi și să vedem dacă, prin ceea ce suntem acum, ne putem mândri că suntem urmașii unor oameni vizionari care, în vremuri de restriște, au avut curajul să viseze la un popor unit într-o singură țară, mare și rotundă. Vivat patria! Vivat România!
29.11.2007

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share