De-ai noștri! – Viorel Dodan – Gânduri și clipe (3)


Iubitei mele soții, cu toată dragostea
Visare
Iubito, am obosit vânând himere
Așterne-mi patul să m-adast.
Și cu sărutu-ți blând și cast,
Deschide-mi ale inimii unghere.

M-afund cu fruntea-n palma ta
Și patul cald mă-ndeamnă la visare.
Mă văd pribeag pe-o liniștită mare,
Ce se așterne blând în fața mea.

Afară-i primăvară și mi-e bine
Miroase-a iarbă și a flori,
Cu goliciunea-ți albă-mi dai fiori
Făcându-mă să uit de mine.

Mă fulgeră apoi un gând sălbatic
Ca zbaterea de aripi în amurg
Să alergăm spre depărtările ce curg
În șuieratul vântului, zănatic.

Să simțim pământul cald în sânge
Cu seva lui curgând, ce dă putere,
Pulsând în trupuri până la durere,
Să alungăm singurătatea ce ne strânge.

La umbra ta voi poposi apoi,
Eu, călătorul către nicăieri
Hrănește-mă cu calde mângâieri
Sărută-mă și să uităm de noi.

Călătorind pe apele visării,
Spre-un orizont ascuns și rece,
Privim tăcuți la vremea care trece
Noi, două lacrimi pe obrazul mării.
30.05.2009

Noblețe și generozitate
Suntem asaltați din toate părțile de kitsch-uri. Promovate cu insistență de aproape toate mediile de informare în masă, acestea devin modele de urmat, etaloane ale societății și chiar idealuri ale vieții pentru tânăra generație. Actul de creație și-a pierdut adevărata însemnătate și din aura de ,,dumnezeire”, fiind deseori confundat cu maimuțărelile unor indivizi care, ce visează noaptea scriu, vorbesc sau desenează ziua….
Valorile adevărate sunt tot mai rare, iar în condițiile date, devin neinteresante. Marea majoritate a televiziunilor, presa în general, le ocolește pentru că nu aduc audiență și este preferat așa-zisul ,,enterteinment”, de joasă speță, aproape pornografic pe alocuri. În locul unei educații reale, sănătoase, bazate pe principiul valorii, mass-media oferă în schimb, iluzia unei vieți lipsite de griji trăită sub luminile reflectoarelor, a butaforiilor strălucitoare, a aplaudacilor tembeli, plătiți cu 10 lei să râdă și să aplaude la comandă. Prezent peste tot, în toate astea este mirajul banului. Obținut ușor, printr-o ocheadă la cameră sau un articol așa-zis de senzație sau printr-un streaptease în direct, banul este cel care îndeamnă la pervertirea gustului publicului. Sub sloganul ,,asta se cere, asta oferim”, trusturile media se întrec în emisiuni care mai de care mai josnice. Nu-i mai puțin adevărat că acest fel de emisiuni fac deliciul publicului, care, în marea lui majoritate va prefera întotdeauna să afle cine cu cine s-a mai ,,cuplat”, unde și-a mai făcut vacanța cutare vedetă sau câți bani mai face cutare manelist la o nuntă în fața blocului, în locul unor convorbiri literare, a unor documentare istorice sau unui moment poetic. În aceste condiții, nu ar fi de mirare ca astfel de emisiuni culturale să treacă neobservate în peisajul luxuriant al mass-media românești. Din fericire, mai există și astfel de oameni care promovează cultura adevărată, în toate formele ei. Asta am văzut într-o seară la postul național, la emisiunea ,,Profesioniștii”. Invitat a fost maestrul Radu Beligan, unul dintre cei mai mari actori ai acestei țări. Modest, fără ifose și pretenții de vedetă, actorul și omul Beligan a făcut o adevărată demonstrație de forță în această emisiune. Forță a spiritului, rămas tânăr și la venerabila vârstă de 90 de ani pe care o are. Forță a inteligenței și talentului native, cultivate și modelate în vremurile de glorie a artei și culturii românești, alături de mari valori în domeniu, când exista acea stare de emulație în jurul adevăratului act de creație, perioada interbelică. Adevărată istorie în viață a culturii românești contemporane, maestrul Beligan și-a păstrat ascuțimea spiritului și generozitatea, fără a face din asta o bravadă. Moderatoarea emisiunii i-a vorbit tot timpul cu ,,tu”, ca unui prieten apropiat. Personal am văzut asta ca pe o ,,blasfemie”, a te adresa astfel unui om de valoarea lui, în fața căruia ar trebui să ne înclinăm plini de respect. Este însă încă o dovadă de modestie și de înțelepciune a maestrului, pentru că nu mulți în locul lui ar fi acceptat să i se vorbească așa. Și vedem asta în fiecare zi, când unor nulități din toate punctele de vedere care ,,suferă” să li se vorbească cu respect și tratați cu multă atenție, precum un cristal scump, li se atribuie forme ale pronumelui personal de politețe total nepotrivite cu ceea ce reprezintă ei….Am fost impresionat de firescul atitudinii sale, de concepția de viață, bazate pe lunga și bogata sa experiență de viață și artistică. M-am întrebat atunci cum astfel de oameni mai există și trăiesc acum în această Românie care a uitat de unde vine și nu știe încotro se îndreaptă…
Cum de astfel de valori, care ar fi putut beneficia de recunoașterea valorii și imensului lor talent dacă ar fi plecat în altă țară, au ales să rămână? De ce au rămas aici când ar s-ar fi putut compara cu marile nume ale teatrului și filmului mondial, fapt ce le-ar fi adus gloria și banii pe care îi vânează azi toți tinerii cu pretenții de actori? Și nu se poate invoca aici duritatea sistemului comunist care nu permitea aceste lucruri, pentru că dacă ar fi vrut într-adevăr, cei ca ei ar fi putut ,,aranja” să plece ,,dincolo”. Cum au făcut și alții, mult mai ,,mici”! De aceea, cu atât mai mult trebuie apreciați astfel de oameni pentru sacrificiul lor, pentru dorința lor de a nu lipsi cartea sfântă a spiritualității românești de încă o pagină de aur, reprezentată de munca , viața și creația unui astfel de truditor în ale spiritului.
Crescut și format într-o perioadă de avânt cultural și emulație creatoare, în care marile valori erau apreciate, strângând în jurul lor discipoli, bătrânul maestru s-a declarat dezamăgit de actorii tineri de azi. A căutat să-i înțeleagă, spunând că viața de azi nu le mai lasă timpul și dispoziția necesară pentru a se concentra asupra actului artistic, asupra nobilei meserii pe care și-au ales-o. Nevoia de bani, permanenta căutare a acestora, se vede-spunea maestrul- în faptul că ei nu mai ,,simt” și trăiesc actul artistic cu toată ființa lor, așa cum ar trebui. Nu se dăruiesc cu totul, trup și suflet acestei nobile arte. Câtă dreptate, aveți, maestre! Este adevărat că și vremurile sunt altfel acum, mult diferite de cele în care a trăit, sălbatice chiar, dar cred că și spiritul artistic și nu numai, este decăzut. Acel spirit care trebuie să fie veșnic viu, flacăra eternă a umanității, nu are voie să se stingă sau să țină cont de epoci istorice și valute. Ei bine, tocmai acest spirit este pe cale de dispariție. Puțini sunt cei care nu s-au abandonat deșertăciunilor vremurilor de astăzi. Puțini sunt care n-au vrut să se coboare la nivelul telenovelelor, serialelor de 2 bani și replicilor în limbaj de șatră! Din păcate, chiar nume grele ale teatrului și filmului românesc s-au compromis în realizarea de kitsch-uri ordinare. Am mai spus într-una din edițiile trecute ale ziarului, că mi-e greu să-i văd pe Dinică, Visu, Marin Moraru, Piersic și alte nume mari ale teatrului și filmului, irosindu-se în telenovele de cea mai joasă speță, doar pentru bani. Consider că nu acesta este acel impuls creator pe care trebuie să-l imprime aceștia mai tinerilor lor colegi de platou sau de scenă. Pentru că orice în lumea asta suportă compromisul, mai puțin arta!…Dar, nu-i așa, cine sunt eu, să judec ce e bine și ce e rău în lumea artei?…
Spre finalul interviului, moderatoarea emisiunii, i-a cerut maestrului să rezume într-un cuvânt, un singur cuvânt, toată viața sa. Și maestrul a spus simplu: ,,Mulțumesc!”… Omul și actorul Beligan, mulțumește vieții pentru ce i-a oferit, poate că nici n-ar putea să-și dorească mai mult de la ea. Și în marea sa modestie, fără regrete și încrâncenare, poate că nici n-ar vrea să fi avut altfel de viață… Mulțumim, maestre!
19.10.2008

Memoria unui simbol
Trăim vremuri tulburi, de rătăcire și de pierdere a identității spirituale atât personale cât și naționale. Luați de vârtejul globalizării și prea ocupați să devenim cetățeni europeni și mondiali, noi românii uităm prea ușor ceea ce suntem cu adevărat, care ne sunt rădăcinile, trecutul și tradițiile autentice. Am adoptat simboluri străine de spiritul tradițional românesc, ridicându-le la rang de va-lori, uitându-le pe cele autentic românești.
Pilonii spiritualității noastre milenare sunt roși de cariile așa-zisului modernism, superficial, mult prea colorat și artificial. Valorile noastre naționale autentice sunt puse in umbră de falsuri zăngănitoare, frumos colorate și luminate, dar lipsite de conținut, de esență. De aceea, în acest mare deșert de platitudini și personaje de mucava, prezența unor acțiuni culturale autentice și promovarea valorilor naționale, poate fi considerată o oază de normalitate și de speranță pentru noi cei de azi și din viitor. În acest spirit, este lăudabilă inițiativa autorităților locale de a ridica la Râmnicu Sărat un bust al poetului Grigore Vieru. Mulți vor fi cei care se vor întreba: ,,De ce Grigore Vieru?” ,,De ce în orașul nostru?”. Răspunsul poate fi simplu: ,,De ce nu?”
Ca și Eminescu, Grigore Vieru își poate găsi locul oriunde în ținuturile locuite de români. Dezvoltând însă, putem găsi o mulțime de argumente în sprijinul acestui act de cultură. Unul din ele este acela că poetul Grigore Vieru face parte dintre acei oameni care au ținut aprinsă flacăra românismului în Basarabia, în vremuri în care viscolul siberian sufla necruțător, înghețând inimi și idealuri. Pentru că a fost cel mai înflăcărat patriot care a existat vreodată, cel care, în pofida realităților istorice și sociale existente n-a încetat nici o clipă să slujească Cetății Limbii Române și idealului său suprem – Unirea cu Patria-Mamă. Pentru că a fost o personalitate complexă a culturii românești, cel mai mare apărător al limbii, credinței și valorilor ancestrale pe această palmă de pământ românesc înstrăinată. Sau pentru că la sfârșitul anilor ’80, acesta se găsește în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, iar textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) au avut un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a basarabenilor.
Vieru este unul dintre cei care au luptat pentru introducerea limbii române ca limbă oficială și trecerea la grafia latină în Basarabia și cel care a redactat primul Abecedar în limba română, valabil și azi în școlile de peste Prut. Animat de profunde sentimente patriotice, acesta a refuzat să compună versurile pentru un nou imn când neocomuniștii ajunși la putere în Moldova, renunță la imnul de stat ,,Deșteaptă-te române”. Dar mai presus de toate acestea, Grigore Vieru reprezintă este acea stare de a fi ,,lacrimă din Eminescu”… Sunt doar câteva motive pentru care poetul român poate sta la loc de cinste alături de marii oameni de cultură ai nației noastre. Din păcate, așa cum se întâmplă cu marile valori, ele nu sunt apreciate în timpul vieții ci abia după ce trec în neființă.
Dar poate că poetul nu a murit. Nu încă… Fie și prin busturi reci de bronz, el continuă să trăiască, încălzind inimile celor care mai cred în idealurile lui. Poate că numai s-a retras puțin din activitate…Ce ne-a lăsat? Ne-a lăsat foarte multe poezii, dar insuficiente. Ne-a lăsat un mare ideal, dar neîmplinit. Ne-a lăsat un gol. Ne-a lăsat, dar nu a murit… El trebuie să trăiască și să fie viu în conștiințele tuturor românilor de dincolo și de dincoace de Prut. Pentru că așa cum spunea el însuși ,,Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.”… Și dacă după toate astea vor mai fi unii care se vor întreba cine e Grigore Vieru, vor afla un răspuns simplu dar atât de complex în profunzimea lui, din epitaful său: ,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi. A fi simplu nu este o treabă ușoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puțin în fiecare zi, în numele celor mulți, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!”
Înainte ca oamenii de valoare ai țării să ajungă busturi de bronz sau piatră în parcurile țării, suntem datori cu toții să le apreciem munca, să-i sprijinim și să-i punem în valoare pe timpul vieții lor. Numai așa astfel de activități vor căpăta o însemnătate mai mare și nu vor fi mereu doar comemorări la care se vor depune coroane imense de flori și se vor ține discursuri în amintirea celui care a fost…
02.05.2010

Iertați-ne, Maestre!
Iertați-ne Maestre, că am scris rândurile acestea atât de târziu! Nu ne-am fi dorit niciodată să le scriem. Iertați-mă pe mine, autorul lor, că mi-am permis, ilustru anonim fiind, să-mi dau cu părerea la un moment dat, în paginile acestui ziar, despre munca dvs., despre rolurile pe care le-ați jucat! Că am uitat pentru o clipă că ați făcut roluri magistrale care mi-au fermecat copilăria și viața mea de până acum: ,,diplomatul” din ,,Prin cenușa imperiului”, Bastus din ,,Columna”, Lăscărică din ,,Cu mâinile curate”, Pepe din ,,Filantropica” și multe altele pe care aceste câteva rânduri nu le pot cuprinde.
Iertați-ne pe noi, toți cei încă rămași singuri pe-aici că n-am știut să prețuim cu adevărat viața și munca celor ca dvs. în timpul vieții. Din snobism, am mimat extazul și erudiția la spectacolele dvs., fără a înțelege de fapt nimic din zbuciumul creației. Ne-am amăgit cu ipocrizie că ne-am făcut datoria înmânându-vă cu emfază titluri, diplome, ordine… Hârtii fără valoare și atât.
Ne-ați privit cu ironie și înțelegere și ne-ați făcut pe plac acceptându-le. În nemernicia noastră, ca niște câini turbați am uitat să fim recunoscători celor ca dvs. care ne-au ,,hrănit” sufletul cu mari roluri în teatru și film. Odată cu dispariția fizică a celor ca dvs., ca bunul dvs. prieten Ștefan Iordache, sau ca mulți alții aflați acum la apusul vieții, ,,vâna” de genialitate a spiritului adevărat este pe cale să secătuiască. Ne va rămâne moștenirea unică și inalienabilă a ceea ce înseamnă valoarea: talent, muncă, dăruire, altruism. Dar mai presus de toate, geniu.
Și poate că generațiile actuale sau viitoare de truditori pe lemnul scenei sau pânza ecranului, vor înțelege că arta în general și actoria în special, nu e doar un serviciu (prost plătit, din păcate!), de unde vii și pleci după cele opt ore, mulțumit că ai bifat încă o zi de muncă. Poate vor înțelege că e nevoie de mult mai mult. Că trebuie să ai acea chemare către această nobilă artă, e nevoie de har, de respect pentru tine însuți și pentru public. Că e nevoie de dăruire până la sacrificiul de sine, de frământări și sudoare. Și că, așa cum bine ați spus ,,În meseria asta, ori te dăruiești absolut total și ești liber să faci ce vrei tu cu viața ta și cu timpul tău liber și cu tot, ori nu”.
Toate aceste principii de muncă și viață fac parte-din păcate-din alte vremuri, din altă școală, din alte sfere…
Astăzi superficialitatea, kitsch-ul, ignoranța și materialismul sunt ,,valorile” tinerilor. Astăzi ne ignorăm adevăratele valori și nu le prețuim în timpul vieții, pentru ca mâine, la moartea lor să rostim discursuri sforăitoare și ipocrite despre viața și opera lor. Suntem nedrepți cu viii, dar și mai nedrepți cu morții. Ați avut dreptate, maestre: ,,Țară mică. Câteva mese”. E nedrept că o viață de om se reduce până la urmă în cuvinte stinghere spuse de alții la căpătâiul său. Și cum poate încăpea în câteva cuvinte o întreagă viață? Maestrul ne-a arătat că se poate, cuprinzând în câteva versuri simple esența vieții, sale: ,,Sunt vagabondul vieții mele, / Ca într-un film cu Raj Kapoor / Măturător de praf de stele / Și cusurgiu fără cusur./ Iar când adorm de dimineață / Îmi reproșez de la-nceput,/ Că n-am luat totul de la viață / Și nu i-am dat cât aș fi vrut.”
Nu ne rămâne decât să ne consolăm cu gândul că acolo sus, lăsându-ne pe noi mai săraci cu un actor dar îmbogățindu-ne cu un spirit, Dumnezeu își va întregi trupa sa de actori de geniu care-l vor bucura și pe El. Iar noi, cei subțiri în spirit și în fapte, vă vom rămâne pe veci îndatorați Maestre, că ne-ați făcut marea onoare de a fi contemporan cu noi. Și pentru că n-am știut, n-am putut sau n-am vrut să vă arătăm întreaga noastră prețuire, iertați-ne!… Pentru toate astea și pentru multe altele, iertați-ne, Maestre!
11.11.2009

La moartea poetului Adrian Păunescu
Sunt clipe grele pentru-această țară
Și-i tot mai tristă viața-n ea,
Trăim o repetabilă povară
De care nu scăpăm, oricât am vrea.

Ne pleacă geniile-n ceruri
Sătui de-atâta ignoranță
Rămânem doar cu aspre geruri
Și trupuri goale, fără importanță.

Ne mor valorile în valuri
Așa cum fac de-o vreme-ncoace
Se duc spre neștiute maluri
Și nu ne pasă că nu se vor întoarce.

Ne-ai spus, poete, de atâtea ori
Că idealul este spirit, ridicare,
Dar ai ales acum grăbit să mori
Lăsându-ne pe chipuri doar mirare.

Acum, cu toții te iubim
Așa cum noi românii știm să facem,
Căci numai după moarte prețuim
Un geniu, în rest, doar ne prefacem.

Și cărțile ți-or cumpăra ca orbii
La kilogram, precum la piață
Și cei ce te-au urât și snobii,
Doar fiindcă nu mai ești în viață.

Iubit, hulit deopotrivă
Ai vrut să fii martirul luminat.
În țara sufletelor în derivă
Să ne iubim pe tunuri tu ne-ai învățat.

Că ode i-ai cântat tiranului,
Te-acuză unii azi, și dau cu pietre…
Dar nimeni nu-i profet în țara lui
Și nici etern, o știi deja demult poete.

Ne-am adunat odată-n jurul tău,
Ca să ne-nveți ce-nseamnă libertatea,
Când totu-n jurul nostru era hău
Tu ne-ndrumai, sfidând eternitatea.

Spuneai atunci că sărăcia ne omoară,
Și că de-atâta marș ne doare splina,
Și cine iese ultimul din țară
Este rugat să stingă și lumina.

Și ascultându-te noi nu credeam
Prostia-i vechiul nostru atribut
De-abia acum vedem ce nu vedeam
Și cât de proști am fost că n-am crezut.

Și totuși există iubire!
Făceam atunci, în blugi, un legământ,
Acum, bătrâni, bolnavi de amăgire
Ne ducem cu iubirea în mormânt.

Urăsc! N-am curaj! Mă tem!
Acestea-s cele ce mă-ncearcă.
În fața morții, totuna noi suntem,
Iar viața mult prea scurtă-i, parcă.

,,Viața noastră unde e?
Viața noastră, ce-am făcut cu ea?”
Sunt întrebări firești acum, nu cântece
Dar să răspundă însă, cine va putea?

Rămânem astfel singuri, fără rost,
Confuzi și fără de repere
Căci niciodată n-om mai fi ce-am fost
Pe când trăiam cu Flacăra-n viscere.

Vom plânge fals acum, ca și-altă dată,
Vorbind de Tine ca de-un leitmotiv,
C-așa ni-i obiceiul, datina lăsată
Să te putem uita apoi definitiv.

Mă iartă tu, poete, că-ndrăznesc
Eu, anonimul cel fără de minte
Să cred că astfel mă învrednicesc
Să mă măsor cu tine în cuvinte…

Ne iartă tu, pe toți poete, c-am greșit.
Așa cum ne-au iertat Stănescu și Sorescu.
Acum un loc etern noi ți-am găsit
Aproape de eternul Eminescu…

Prea multe vorbe vor mai fi de spus
Pe tine căutându-te-n zadar
Mai bine-ar fi să le trimitem Sus
Că poate-acolo vor găsi tipar…
07.11.2010

Cel mai iubit dintre pământeni
S-a stins din viață marele actor Ștefan Iordache! După roluri memorabile pe scenele teatrului și pe ecranele cinematografului, pentru MAESTRUL Iordache, a bătut gongul de final.
Nu va mai apărea la bis. S-a dus să joace alte roluri printre îngeri, în fața lui Dumnezeu însuși! Și sunt sigur că El îl va aplauda și-l va așeza în galeria marilor valori ale lumii, așa cum merită și unde îi este de fapt locul… Încet-încet, marile valori ale artei și culturii românești se retrag discret de pe scena vieții. Din păcate, retragerea lor de pe marea scenă, este definitivă. Mai trist este că în ,,trupa” din care a făcut parte el și alții ca el, rămân din ce în ce mai puțini. Cultura românească e din ce în ce mai săracă și își pierde astfel tot mai mulți reprezentanți de seamă. Mă feresc să folosesc termenul foarte uzitat de ,,monstru sacru” pentru a caracteriza astfel de valori ale culturii noastre. Termenul mi se pare total nepotrivit atât ca rezonanță cât și ca semnificație în sine. Cred că cel mai potrivit ar fi ca în astfel de momente să găsim cuvinte mult mai sugestive pentru a caracteriza imensa valoare a unor astfel de oameni. Din păcate, în astfel de situații, cuvintele cunoscute de noi nu sunt suficiente și nu pot exprima admirația, respectul și recunoștința pentru operele lăsate nouă de artiști precum MAESTRUL Iordache. Oricât de lungă ar fi viața lor de om și artist, nouă celorlalți tot ni se va părea că a fost prea scurtă. Ne așteptăm ca în orice moment, artistul, – actorul în cazul de față – să revină din spatele cortinei și să ne mai încânte cu prestația lui… Și cum se întâmplă în lumea asta, am vrea să-l avem aproape și să-l prețuim abia când nu mai este în lumea noastră. Lucrul ăsta arată că după coborârea de pe marea scenă a vieții, actorul redevine om și se pierde în marea masă de oameni obișnuiți. Despre care se vorbește de bine, este apreciat, iubit și stimat abia după moarte! Este nedrept ca astfel de valori ale artei și culturii să fie și ei tot niște oameni! Ar trebui ca ei să se nască și să rămână zei, nemuritori. Asta pentru ca noi să ne putem hrăni veșnic spiritul cu produsul geniilor lor creatoare, fără teama că vreodată sursa noastră de ,,hrană spirituală” va seca vreodată. Rămas bun, maestre! Pentru noi vei rămâne în continuare tot ,,cel mai iubit dintre pământeni”! Și după cum te cunoaștem, suntem siguri că acolo sus, vei fi și ,,cel mai iubit dintre… îngeri”!
14.09.2008

A plecat un OM…
Din mulțimea de evenimente care s-au petrecut zilele astea, cel mai important este, cu siguranță, trecerea în neființă a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist.
Și spun că este cel mai important pentru că, în fața acestor momente ca acesta, măcar acum, noi, credincioși sau atei deopotrivă, ar trebui să ne întoarcem cu gândul adânc înlăuntrul nostru pentru a ne analiza și revizui relația noastră cu Dumnezeu. Cu acel Dumnezeu căruia îi cerem ajutor în clipe de deznădejde și de restriște, când cele lumești nu ne mai sunt de folos.
… Cu Dumnezeul căruia îi mulțumim în momentele de bucurie ale vieții, cu Dumnezeul pe care îl uităm prea repede după ce am trecut de astfel de clipe…
… Cu Dumnezeul pe care îl invocăm ca pe o fatalitate spunându-ne că ,,așa a vrut El”…
… Cu Dumnezeul pe care de mult prea multe ori îl mâniem în nimicnicia noastră pământească. Tocmai de aceea, a fi slujitor al Lui pe pământ, a-ți dedica viața cu totul credinței, este un scop cu adevărat nobil, superior și aproape peste puterea de înțelegere a noastră, a enoriașilor de rând, mai ales a celor care intră în casa Lui doar la nunți, botezuri, înmormântări, parastase sau pentru că ,,dă bine” să fii văzut la biserică duminica pentru două ore. Am fost mereu de părere că, pentru a îmbrăca haina preoției, e nevoie de har, de chemare și de o înălțare spirituală deasupra celor lumești. Sunt puțini cei care sunt cu adevărat ,,chemați” către această lucrare a lui Dumnezeu dar și mai puțini cei ce ajung să reprezinte un ,,stâlp” al credinței noastre ortodoxe. Printre aceștia din urmă s-a numărat și cel care a fost până de curând, Preafericitul Părinte Teoctist. Plecat la cele veșnice, a lăsat în urmă o moștenire spirituală imensă, clădită prin puterea exemplului personal, prin viața în cumpătare și truda neobosită pentru ridicarea Bisericii și propovăduirea cuvântului Lui către credincioși… Dedicându-și viața bisericii, trăind după canoanele acesteia, în vremuri de restriște sau în vremuri de liniște, a reușit să mențină vie flacăra credinței și spiritualității românești. Din poziția de apărător al acestor valori, a trăit timpurile când regimul comunist dărâma biserici pentru a ridica blocuri, iar când una era mutată, operațiunea se numea ,,realizare tehnică de excepție” și nu ,,salvarea patrimoniului spiritual al poporului”, a trudit cu perseverență la creșterea rolului bisericii în viața socială, la implicarea ei mai mult în ajutorarea celor aflați în nevoie, în aducerea acesteia mai aproape de oameni, acolo unde, de fapt, îi este locul… Multe vor fi faptele și meritele Sfinției sale pe acest pământ, cunoscute sau necunoscute și nu sunt eu acela vrednic să le știu sau să le judec… Dar ceea ce cred că trebuie să înțelegem cu toții din această tristă întâmplare este că, întotdeauna Dumnezeu va fi deasupra noastră, a tuturor, bun și iertător și ne va judeca pe toți după faptele noastre. În fața Lui suntem toți la fel, om bogat, simplu muritor sau înaltă față bisericească și nu contează ce funcție, câte conturi, câte case și mașini avem, contează doar că, atunci când fiecăruia dintre noi îi va veni rândul să fie chemat la El, să plecăm împăcați cu noi înșine și cu cei din jurul nostru, mulțumiți cu ceea ce am realizat în scurta noastră trecere pe aici. Să știm că ne-am trăit viața cu frică de Dumnezeu, cerându-I iertare de fiecare dată când am păcătuit cu voie sau fără de voie… ,,Că nu e om să nu greșească cu gândul, cu cuvântul și cu fapta”, iar ceea ce rămâne cu adevărat după noi e spiritul. Trupul se întoarce acolo de unde a fost plămădit – în pământ – iar sufletul se înalță la ceruri, așteptând dreapta Lui judecată. Și cu toate că nu toți vom ajunge ,,la loc luminat, loc cu verdeață, unde nu există durere și întristare”, suntem datori pe acest pământ să ne păstrăm valorile, credința strămoșească pentru care cei dinaintea noastră s-au jertfit și în numele cărora s-au ridicat biserici….
Tocmai de aceea, astfel de momente și astfel de oameni sunt vrednici să primească toată smerenia noastră și se cuvine să lăsăm deoparte orice orgoliu, orice invidie sau orice alt păcat omenesc și să ne plecăm frunțile în fața măreției celui ce a fost Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist…
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!
02.11.2007

,,Alegeri”
Viața noastră e o eternă con-fruntare între bine și rău, o eternă ,,campanie electorală”, în care ambele părți ne fac oferte care mai de care mai atractive. Alegem pe unul sau pe celălalt dintre ,,candidații” la ,,guvernarea” vieții noastre, într-o continuă căutare a ceea ce e mai bun pentru noi.
Astfel a ajuns ,,Cel de Sus” agentul electoral numărul unu! Din înaltul cerului, pe tronul divin înconjurat de heruvimi, El își mângâie barba privind cu mâhnire la deșertăciunea în care trăiesc muritorii. Și tare i-ar mai pedepsi ca pe niște copii neascultători, dacă fiul Său, Iisus nu l-ar fi rugat odată: ,,Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac!” Tot mai mult, cei pentru care Fiul Său a făcut sacrificiul suprem jertfindu-se pe cruce, au uitat de acest lucru și se îndepărtează de adevăratele valori creștine ale vieții. N-au învățat nimic din învățăturile Sale propovăduite prin apostoli și au apucat căile întunecate ale pierzaniei. Căci pierzanie este aceea când iei numele Domnului în deșert, după principiul ,,Dumnezeu este în tot și în toate”. O fi Dumnezeu așa cum se zice, dar cred că el nu are ce căuta într-un singur loc: politica! Din păcate, tocmai aici el este invocat și adus ca martor invizibil și tăcut pentru a da greutate vorbelor lor. Și dacă tot este implicat, El are parte și de ,,opoziție”, candidatul Dracu’! Cum ar fi înfruntarea politică dacă Dumnezeu și Dracu’ s-ar întâlni la un ,,talk-show” electoral universal? Cine ar câștiga?…
,,Bună seara, dragi privitori! Numele meu este ,,Conștiința” și voi fi și în această seară, la fel cum o fac de o veșnicie încoace, moderatorul acestei confruntări! Suntem în studioul electoral ,,Lumea” și urmăriți emisiunea electorală ,,Lumea alege!” Îi avem lângă noi în această seară pe Dumnezeu, candidat din partea Binelui și pe Dracu’, din partea Răului. Bine ați venit în studioul nostru planetar!
– Bine v-am găsit, fiilor!
– Bine că v-am mai găsit, supușii mei!
– Înainte de a trece la dezbaterea propriu-zisă, vă rog să vă prezentați!
– Fiți binecuvântați, pământenilor! Eu sunt Creatorul, Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, sunt Adevărul și Viața. Sunt aici de-o veșnicie, mă numesc în multe feluri deși sunt unul singur. Toți au auzit de mine, dar tot mai puțini cred cu adevărat în existența Mea. Mi se spune God, Allah, Budha sau Dumnezeu. Am creat Universul infinit și Pământul acesta minunat cu toate câte există în el, în doar șapte zile. Asta spune multe despre puterea mea. Vin aici în fața voastră a oamenilor cu un program important de perspectivă, din care enumăr doar câteva puncte: Dacă vă veți întoarce din nou la mine pentru veșnicie, vă promit 1000 de ani pace, promit că veți intra în Rai fără vize, că vă voi asculta rugăciunile mai mult decât până acum și că vă voi șterge toate păcatele pe care le-ați făcut.
Fiecare va avea de la mine norul său personal precum și un înger păzitor care-l va consilia în orice problemă. Voi pava cu intenții bune drumul spre Rai, în așa fel încât drumul sufletelor voastre către mine să fie cât mai lin. Voi inaugura în cel mai scurt timp ,,Autostrada sufletelor”, prin care să descongestionez și să fluidizez traficul între Pământ și Cer, pentru a nu mai exista acea vorbă care spune că drumurile mele sunt tare încurcate. De asemenea, voi desființa impozitele plătite la Poarta Raiului, lui Sfântu’ Petru, angajatul meu. Voi face din nou un pod peste inimi și voi reuni credințele despărțite odată la Marea Schismă.
Dar cel mai important și mai ambițios proiect al meu este ca fiecare dintre voi să aibă 10 vieți, pentru a putea realiza astfel, tot ce și-a propus. Devine din ce în ce mai clar că doar o viață nu vă mai e de ajuns pentru câte vreți să faceți. Deși am fost acuzat uneori pe nedrept că i-am bătut pe unii și că i-am binecuvântat pe alții, vreau să vă spun că am încercat să fiu imparțial cu toți. Recunosc că nu mi-a ieșit mereu și că pe unii i-am chemat la mine prea devreme, iar pe alții i-am uitat în viață. Asta e acum prioritatea mea, adică satisfacerea cât mai multor dorințe pământești, care sunt acum cele mai arzătoare pentru voi, singurele care contează de fapt. Marele meu regret e că tot mai mulți dintre voi se depărtează de învățăturile mele, de platforma mea program și trec în opoziție, la Dracu’. Au uitat că atunci când le-a fost mai greu i-am ajutat, când au fost bolnavi m-au rugat să-i vindec, când au fost la ananghie, m-au rugat să-i scot…
După ce i-am ajutat au trecut de partea cealaltă și și-au vândut sufletele lui Dracu’… Alegeți semnul electoral ,,Crucea” și veți ajunge mai ușor la perfecțiunea spirituală la care cu toții visați! E momentul ca voi oamenii, să alegeți definitiv între Bine și Rău, să credeți în spusele Mele sau în cele ale oponentului meu! De asta va depinde viața voastră de aici și până în vecii vecilor. Amin!
– Doamne, eu te-am ascultat până acum, n-am zis nimic, dar când e vorba de numele meu, nu mai pot să tac! Și mie mi se spune în multe feluri: Belzebut, Sarsailă, Necuratul, Lucifer sau simplu, Dracul.
Ca și antevorbitorul meu și eu sunt doar unul singur! Mereu sunt acuzat de toate relele care se întâmplă pe pământ și că îmi bag coada peste tot! Mie-mi convine, că doar asta fac, cu asta mă ocup! Dar ce vină am eu, dacă ăștia vin singuri la mine? S-au plâns că la tine nu mai pot să trăiască doar cu rugăciuni care nu se îndeplinesc decât foarte greu și foarte rar! Că numai unii pot ajunge cu adevărat să stea în dreapta ta, iar protocolul tău de primire e greoi. Că ai angajați care le spun că îi pun în legătură cu tine și de fapt ei doar le iau banii din acatiste, că nu ești drept când chemi la tine fără nici o diferență copii, tineri și bătrâni laolaltă. Mulți spun că tu nu le dai ceea ce vor ei: viața asta plină de plăceri.
Deci vezi că sunt mulți nemulțumiți de binele ăsta care zici că le faci, mai ales că le cam pui ,,frână” la trăit, așa cum singur ai spus. Și nu-ți mai lăuda programul ăla că nu e chiar așa frumos, cum zici! În primul rând că drumurile alea către tine sunt pline de gropi și sunt încurcate, așa că mulți se rătăcesc și ajung la mine. Și când ajung își dau seama că nu sunt chiar așa de negru cum m-au descris sau pictat angajații tăi prin filialele tale! Și zău că parcă nu le pare rău. Și știi de ce? Pentru că eu le dau rapid ceea ce la tine nu găsesc decât foarte greu: bani, dezmăț, lux. Într-un cuvânt viața adevărată!
Să nu mai vorbim că în numele tău s-au purtat războaie, chipurile sfinte, dar cu mijloacele și metodele mele! În ultimul timp, mulți s-au cam prins că de la tine nu s-a mai întors niciunul, așa că aleg să plece de pe pământ mai repede dar mai satisfăcuți în viață. De-aia tot mai mulți semnează adeziuni la mine!
Se vede treaba că nu te-ai mai interesat demult de filialele tale de pe pământ, bisericile! Ai fi aflat că înșiși unii dintre slujitorii tăi de încredere, au apucături necurate, adică de-ale mele!… Oferta mea electorală, dragii mei pământeni este cea pe care o știți deja și pe care o simțiți în fiecare zi! Alegeți semnul electoral ,,Tridentul” și împreună vom petrece o veșnicie într-o căldură infernală, având la dispozițiile toate plăcerile și necazurile vieții. Abandonați-vă orice principiu și credință și veniți în Iad.! Intrarea este liberă pentru toți și nu există restricții în a alege cum vreți să vă chinuiți! Torturi, crime, sex, droguri, războaie, pornografie, toate astea și multe altele, vă vor fi la îndemână oricând, ca răsplată pentru viața plină de interdicții trăită pe pământ! Consilierii mei sunt mai buni decât ai Lui, știu care vă sunt dorințele cele mai ascunse și sunt mereu gata să vă ofere ceea ce vă doriți! Veniți și fiți de-ai mei! Eu și mama mea vă așteptăm să vă luăm mințile!”
Să ne gândim cu luare-aminte la ofertele celor doi ,,candidați”, să cântărim ofertele lor ,,electorale” și să alegem în cunoștință de cauză. Alegem calea Binelui, mai greu de făcut dar care ne face fericiți pe toți, sau alegem Răul, foarte ușor de făcut, care-i face fericiți doar pe unii? Vrem să trăim în armonie cu noi înșine și cu toți cei din jurul nostru, sau vrem să ne pese doar de noi înșine, într-un suprem egoism? De la apariția ei, omenirea este într-o continuă campanie electorală! Uneori am ales Binele, alteori am ales Răul, dar niciodată firea umană nu a fost mulțumită de alegerea făcută…
Aici se încheie o nouă rundă din eternul șir de astfel de dezbateri! Eu sunt Conștiința și împreună cu colega mea Rațiunea, vă dorim să faceți alegerea cea mai bună pentru Pământ!
10.11.2008

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share