De-ai noștri! – Viorel Dodan – Gânduri și clipe (2)


Credință și sinceritate
Ne trăim viața în deșertăciune și ignoranță, cu disperare și egoism. Puține sunt reperele spirituale care ne mai țin în legătură cu Dumnezeu. Și puțini mai suntem cei care înțelegem și trăim adevăratele semnificații ale acestora.
Suntem în Săptămâna Mare și se presupune că sufletele noastre ar trebui să fie mai luminoase, curățate de orice nimicnicie lumească.
Se presupune că măcar o dată în an, de Sfintele Paști să putem fi așa cum de fapt ar trebui să trăim mereu. Mai buni, mai luminoși la chip și suflet și mai aproape de Dumnezeu. Se presupune… Însă puțini suntem cei care putem să ne ridicăm cu adevărat deasupra celor lumești, fie doar și pentru puțin timp. Adevărata împlinire spirituală aparține doar celor puțini hărăziți de El cu această supremă înțelegere a vieții. Noi, ceilalți nu vom putea ajunge niciodată să înțelegem sensurile reale ale credinței. De aceea, am o mare prețuire pentru cei care cred și trăiesc cu adevărat în spiritul și după canoanele religioase.
Pentru că e mare lucru pentru mintea și trupul omenesc să se detașeze de cele lumești și să trăiască în lumea plină de înțelesuri adânci a credinței. Sigur că, în astfel de momente, cu toții ne închipuim că suntem măcar un pic mai aproape de Dumnezeu. Mersul la biserică în această perioadă, ne creează acea stare de împăcare măcar cu noi înșine. Avem astfel un ,,alibi” în relația noastră cu El. Am fost acolo în casa lui, am fost văzuți de ceilalți din jurul nostru făcând cruci mari și bătând mătănii. Deci, avem tot dreptul să fim iertați de păcatele de peste an. Adică de când am fost ultima oară în biserică…
Nu sunt ateu. Știu doar că trebuie să-mi lămuresc confuzia din forul meu interior în legătură cu asta și că mai am de lucrat la relația mea cu El. Și ar trebui să încep cu simpla mea prezență în biserică. Mă încred însă în puterea Sa de a mă ierta pe mine, păcătosul, că nesocotesc regulile de bază ale unui bun creștin. Am încredere că în marea sa bunătate, Dumnezeu-dacă există cu adevărat-mă va judeca, la fel ca pe mulți alții ca mine, pentru ceea ce fac și pentru ceea ce gândesc. Am încredere că eu și alții ca mine, chiar dacă nu suntem conștienți de prezența divină în viața noastră, undeva în subconștientul nostru, ea există și ne călăuzește pașii în viață. Și dacă vom înțelege cu toții măcar acest lucru mărunt, înseamnă că nu suntem pierduți! Nu-i mai puțin adevărat că vremurile în care trăim nu mai lasă loc de acea meditație asupra propriei ființe. La fel cum și puterea exemplului unora dintre slujitorii Domnului ne fac să fim derutați și confuzi când vine vorba de apropierea de credință.
De aceea, cred că tot ceea ce ne trebuie în această relație cu El este sinceritatea. Să fim sinceri cu noi înșine când spunem că suntem credincioși. Să recunoaștem că mulți dintre noi confundă faptul de a fi credincios cu rutina mersului la biserică în fiecare duminică și sărbătoare religioasă. Și atât. Câți dintre noi pot spune că înțeleg cu adevărat învățăturile bisericești? Tu, cel care citești acum aceste rânduri, crezi că poți face asta? Poți fi sincer cu tine când spui că ești credincios? Cine poate spune că respectă întocmai învățăturile trăind în spiritul lor? Câți dintre noi pot spune că dacă primesc o palmă, vor întoarce și celălalt obraz? Sau pot ierta creștinește pe cel care a greșit față de el? Știm cu toții că așa ceva e aproape imposibil. Iar cele 10 porunci ale lui Moise, sunt de fapt un ,,îndrumar al micului păcătos”. Pentru că, orice lege e făcută pentru a fi încălcată, nu-i așa?
Știu că tot ceea ce am scris aici va supăra pe mulți dintre cei ce vor citi aceste rânduri. Nu mi-am propus să neg învățăturile religioase, chiar dacă aceasta ar putea fi interpretată drept o obrăznicie. Consider însă că adevărata împlinire spirituală în această perioadă, ar fi să fim sinceri cu noi înșine. Și dacă acea entitate supranaturală numită Dumnezeu există în fiecare din noi, nu cred că acesta are nevoie de manifestări explicite ale credinței în El. Cel mai important lucru ar fi să nu ne mai mințim. Să ne acceptăm condiția de eterni păcătoși și de eterni rătăcitori în căutarea unei iertări iluzorii…
12.04.2009

DILEME
Motto: ,,Trăim ca și cum n-am muri niciodată și murim ca și cum n-am fi trăit…”(O.Paler-Interviu cu D-zeu)
Trăim vremuri tulburi în care suntem agresați din toate părțile cu informații. Subtile sau directe, acestea atacă subconștientul uman, exploatând slăbiciunile acestuia prin mesajele lor subliminale. ,,Homo sapiens” e acum din ce în ce mai mult sclavul șabloanelor și standardizării care ,,ușurează” aparent viața, dar în realitate anihilează imaginația, gândirea, dorința de cunoaștere, calități definitorii ființei umane.
Ajuns în vârful lanțului trofic, devenind ,,prădătorul suprem”, omul se autodistruge ca rasă, eliminându-l pe cel mai slab. Scara valorilor se inversează și nu mai știm ce e bine și ce e rău. Ceea ce altădată numeam ,,normal”, ,,uman”, ,,frumos”, ,,etic”, ,,rațional”, capătă acum alte înțelesuri. Cine a hotărât ce e frumos și ce nu? Ce este moral și ce nu? De ce trebuie să fim neapărat raționali în loc să ne lăsăm conduși de instinctele atavice pe care ni le reprimăm până la tortură? Instincte care ne sunt stimulate, excitate și exploatate prin toate mijloacele. Spiritual vorbind, eterna luptă dintre bine și rău, între îngerul și demonul din fiecare dintre noi, este mai acerbă ca niciodată. Răul e mult mai aproape de noi și mai ușor de făcut și – culmea-e ceva obișnuit și ,,la modă”.
A fi hoț, criminal, violator, tâlhar, e un mod de viață pe care televiziunile îl caută pentru punctele de rating, transformându-i pe aceștia în eroii zilelor noastre. Privim cu repulsie aceste ,,specii” umane și pe toți care comit astfel de fapte ieșite din limitele normalului, însă adânc în subconștientul fiecăruia, ,,animalul” din noi urlă și se zbate, vrând să scape din lanțurile tot mai slăbite ale conștiinței și rațiunii, vrând să încerce acele senzații tari, interzise oamenilor normali.
De altfel, e din ce în ce mai greu să fii ,,normal” într-o lume în care se propagă pe toate căile ideea că acest lucru e doar pentru ,,fraieri”, iar normal e să înșeli, să fii egoist, să nu-ți pese de aproapele tău, să-l calci în picioare, chiar să ucizi dacă astfel îți va merge ție bine.
Viața e un circ în care un clovn râzând sarcastic ne îmbie: ,,Lume, lume! Nu credeți că a avea o viață liniștită, cu tot ce presupune ea, e din ce în ce mai plictisitor? Viața adevărată are adrenalină la maxim, domnilor! Poftiți de încercați! Uitați de reguli, norme, bun simț și decență! Lăsați toate inhibițiile deoparte și intrați în lumea tuturor posibilităților, unde există libertatea absolută a minții, dar mai ales a instinctelor! Aici nu există plasă de siguranță! Lume, lume, poftiți de încercați!” Și atunci, cine sunt cei fericiți? Oamenii normali, raționali, străduindu-se să trăiască în armonie, după principii morale, sau cei pentru care rațiunea e doar un accesoriu inutil, ei trăind după instinctele primare?
A fi sau a nu fi uman? A avea sau nu conștiință și rațiune? Ne îndreptăm către o lume sălbatică dominată de legea junglei, în care cel mai tare rezistă? Ne vom sfâșia între noi pentru viață? Acestea sunt întrebările… Dar cine ne poate răspunde la ele?…
26.08. 2007

Manipularea și beneficiile ei
Mi se rupe… inima când văd reclamele ipocrite cu care ne îndoapă cei de la Roșia Montană Gold Corporation! Îmi plânge sufletul când văd cum oameni în vârstă, chipurile locuitori ai zonei, plâng că nu mai pot trăi fără exploatarea minereuri-lor, cum tineri studenți plâng că nu vor putea fi ingineri minieri dacă nu începe acea exploatare.
Jalnic, penibil, tragic, dar mai ales josnic! Manipularea ordinară și mârșavă a unor oameni pentru interesul unor companii multinaționale, care numai la oameni aceia nu se gândește. E doar o schimbare de strategie, prin care se încearcă atingerea coardei sensibile a poporului. Se încearcă demonizarea autorităților statului, care, iată, nu vor înființarea de locuri de muncă în acea zonă, în timp ce ei, cei de la RMGC, se gândesc la bunăstarea localnicilor și vor să le dea de muncă… Nu spun că statul român este aici un vajnic apărător al interesului național, chiar cu riscul de a pierde acele miliarde promise a fi investite. Nimeni nu mai crede că protejarea mediului, a tradițiilor din zonă, a frumuseților naturii sunt motivele pentru care se întârzie această investiție. Dacă măcar pentru un moment, guvernul s-ar fi gândit la asta, n-ar fi fost de acord cu construirea acelui cartier de case destinate strămutaților din Roșia Montană. N-ar fi fost de acord cu aceste reclame mincinoase care proslăvesc binefacerile exploatării zăcământului aurifer. De ce ar face cineva asemenea investiții colaterale înainte de a fi sigur că proiectul are toate aprobările, ștampilele, semnăturile? Poate pentru că e foarte sigur că va câștiga, oricum?
Șefii de la RMGC n-au întâmpinat până acum cine știe ce rezistență din partea opiniei publice. În afară de câteva proteste anemice pe bloguri, pe Facebook sau prin unele ziare, nu au avut probleme. Nu știu dacă sperau la așa ceva, nu știu dacă aveau vreo strategie pentru un eventual protest la nivel național. Dacă au avut un buget pentru așa ceva, e sigur că l-au folosit pentru altceva. Pentru șpaga la nivel înalt și pentru reclamele jegoase de la tv.
Nimeni nu i-a întrebat pe locuitorii din zonă, ce vor cu adevărat. Nimeni nu spune cu adevărat ce înseamnă acea investiție, ce impact are asupra zonei din toate punctele de vedere și dacă folosirea tehnologiei pe bază de cianuri este sau nu este periculoasă.
De altfel, toată lumea protestează! ,,Salvați Roșia Montană!”, sună un slogan. Se dau ,,like”-uri din snobism, din dorința de a te simți important, dar… atât. Dacă ar trebui să participe efectiv la un protest național, în masă, câți ar da anonimatul din spatele tastaturii pe o participare efectivă la un protest de stradă? Și atâta vreme cât aceste inițiative disparate nu se coagulează într-o acțiune la nivel național, într-un protest adevărat, într-o singură voce, ele nu vor fi luate în seamă. Ceea ce le convine de minune ,,investitorilor”…
Poate că primii care ar trebui să ridice vocea și să spună dacă sunt sau nu de acord cu extragerea aurului, sunt chiar locuitorii din zonă. Ei ar trebui să știe dacă le convine că le vor fi șterse satele de pe hartă, că le vor fi distruse cimitirele și că le va fi excavat un întreg munte. Sau că vor fi obligați să plece din locurile unde s-au născut, au crescut și au toate amintirile unei vieți și să se mute în casele acelea frumos aliniate dintr-un cartier la marginea unui oraș…
Dar cine să facă asta? Unii sunt prea bătrâni, alții prea tineri. Unii sunt prea obosiți, alții sunt prea săraci. Autoritățile locale? Sunt prea mici pentru un război atât de mare, prea corupți și mult prea interesați de funcția lor ca să poată lua atitudine.
Vedeți pe cineva că se așează în fața excavatorului pentru a-și salva casa? Ce rost ar avea, când li se oferă bani să plece din casele lor? Ce rost ar avea, când un eventual astfel de protest va fi cu bună știință ignorat de presă, ba chiar ascuns cu grijă de ochii lumii. Și apoi, la sărăcia noastră ne putem permite să avem demnitate?… Lipsa unei conștiințe colective, a unei solidarități naționale, le face viața ușoară celor de la RMGC. Egoismul, ignoranța, dezinteresul pentru păstrarea valorilor și războaiele personale cu noi înșine, ne împiedică să vedem importanța unui gest colectiv de împotrivire.
De aceea, eu sunt sigur că acest proiect va fi pus în practică mai devreme sau mai târziu. Totul este doar o problemă de timp. Reclamele, așa mincinoase cum sunt, nu fac decât să ne obișnuiască cu ideea că se va face așa ceva și că n-are rost să ne împotrivim. Nici măcar nu se mai obosesc să ne convingă de beneficiile proiectului, dacă ele există cu adevărat. Și chiar dacă ar face asta, cine să-i mai creadă, cine să-i mai asculte?
17.11.2011

Needs
Cuvântul, tradus din engleză, înseamnă ,,nevoi”, ,,trebuințe”. Rasa noastră umană, rațională (sau nu), are nevoi multiple, pe care psihologii și psihanaliștii le-au grupat într-o ,,piramidă a trebuințelor”(Maslow): nevoi fiziologice (să bea, să mănânce, să facă sex-nu dragoste), nevoi sociale (să aibă o casă, o familie, un serviciu, o mașină-mai nou) și în vârful acesteia se află nevoile spirituale (cunoașterea de sine, armonia universală, etc).
În existența noastră efemeră, conștienți sau nu, aspirațiile noastre nu se ridică mai sus de cele două nivele de bază ale acestei piramide, limitându-ne doar la acestea pentru că sunt cel mai ușor de atins și cu efecte imediate în plan material, palpabile. Pe când ajungerea la nivelul superior necesită eforturi îndelungate, fără o finalitate materială, ce contează doar în plan pur personal deși se spune că odată ajuns aici, omul se poate considera cu adevărat împlinit pe pământ…
Vorbe, vorbe ! Adică de ce să fiu eu împlinit? Doar așa să mă aflu în treabă și să nu pot să mă laud cu asta? Ce, filozofia asta îmi ține de foame? Îmi achită transcedentalu’ întreținerea, apa, gazu’, curentu’ sau ratele la bancă? Ce rost au toate astea, dacă nu pot ,,să mă dau șmecher” cu ele? Și Kantu’ ăla sau Heidegheru’… sau cum l-o chema, sunt degeaba dacă n-au ,,n-șpe căluți” cu care să agăț fetițele pe centru! Alo, băiatu’! Deșteptarea, vere!
Deci io cunosc unii mai șmecheri ca ăia de zici tu! De Merțanu’, Ferrariu’, Porșu’ ai auzit? Îi știi? Că nici io n-am auzit de ăia ai tăi! P-ăștia ai mei îi știe toată lumea că-i vede pe stradă, da p-ăia ai tăi cine-i știe? D-ăștia de-alde tine? Micuți d-ăștia ? Deci! Băi nea’… filozofu’! Matale crezi că mai pune cineva botu’ la vrăjelile astea de doi lei? Nene, știi care-i filozofia în zilele astea ? Ha?… Deci îți spun io bă, fraiere! Banu’, bă! Banu’!
Dacă ai ,,cashu”, ești deștept! Dacă ai banu’ ești frumos, ai putere, ești băgat în seamă! Banu’ n-are miros așa că nu contează cum îl faci și de unde iese. Banu’ poate să fie și negru da’ dacă-l speli bine se face ,,alb imaculat”. Banu’ deschide uși, cumpără și varză și castraveți și oameni și suflete și conștiințe și onoare și titluri de-a valma și orice vrei! Banu’ e ca apa! Când curge, totu’ înflorește, e raiul pe pământ: ai o căruță de preteni (cică pă viață!) toate femeile trag la tine că cică te iubește, ai o grămadă de ,,combinații”… ce mai !… viață, frate ! Da’ când seacă ,,sursa” e jale! Ești nimeni! Deci, da! Și-atunci cine ar vrea să aibă vreodată de-a face cu un ,,nimeni”? Deci ai ghicit ! Nimeni!
Deci, dacă mă gândesc mai bine, la piramida aia sau ce zici că este… după mine, mai tre’ să pui ceva. Deci la bază sau la vârf, unde vrea fizicu’ tău. Deci pune banu’, frate! Că de la ban pleacă și tot la ban ajung toate! Deci ia fii antenă, că-ți explică băiatu’ cum stă treaba! Deci, dacă ai banu’, ai ce mânca, ai ce bea, ai ce… vrei tu! E așa? Deci, e! Dup-aia, dacă ai toate astea, ai și casă și mașină, femei și nu-ți mai tre’ serviciu, bă! Să muncești ca bou’ pe banu’ statului ca tine, bă! Că banu’ statului e ca să-l primești ,,free”, nu să-l muncești! Că noi, băieții dăștepți nu muncim la stat da’ dacă statu’ ne dă, doar n-om fi fraieri să nu luăm! A? Ce zici ? E așa? Deci, da! Deci e!
Așa, și stai să-ți mai zic! Și dacă am toate astea, frate, ce-mi mai trebe’ ăla… zi, mă!… cum îi zice?… șprițu’?… nu, că ăla e bun!…Spiritu’… așa, ăla de zici tu! La ce-mi trebe’? Zici tu că viața e mai mult decât banii? Bă, mă lași ? N-ai înțeles nimic, vere! Ia uite, bă, cu cine-mi pierd io vremea! Ține minte, fraiere, de la mine! Banu’ e viață și viața e banu’! Așa ceva se învață la școala vieții, bă! Văd că matale degeaba ai atâtea școli, că tot n-ai învățat nimic! Auzi, școli!… Hă, hă, hă ! Ia zi, ce faci cu școalele alea care zici că le ai? Faci vreo combinație, ceva, să iasă cașcavalu’ gros? Deci nu?! Ia zi, ce parale ai după urma la școalele alea ale tale?… Deci cât?!… Hai, bă, nu mă face să râd că-mi intră ghipsu-n gură! Băăă! Io banu’ ăsta îl fac într-un minut și fără să mă dau jos din pat! Păi dacă vrea mușchiu’ meu important, pot să fac câte școli vreau într-un an! Dau banu’ și-ți aduc câte diplome vrei tu! Cum? Deci așa, bine ! Ai banu’, treci anu’!… Ha, ha! Te-am spart la faza asta! Am făcut și poezii! Vezi că pot să fiu și poet când am banu’ pă mine?
Fericire? Dragoste? Iubire? Deci da, am și d-alea! În fiecare zi cu altă femeie! Ia zi, nu te-nteresează o partidă de dragoste, de iubire… alea-alea? Am o fetiță… phiii! Beton armat! Te vindecă de toate filozofiile alea că are o singură trebuință de-aia, știi tu ! Sau nu știi? Ce zici, deci te bagi la combinație? Te face fericit, să mor io! Dreptate, justiție? Deci n-am nevoie, mi le fac singur! Cumpăr un judecător și-un avocat, să mă scoată din… rahat ! Ha, ha, ha! Te-am spart cu poezelele-astea, nu? Hai, zi! Deci nu-i așa că mă pricep? Și nici măcar nu l-am citit pe Cărtărescu ăla… sau cum îl cheamă p-ăla de-a scris Lucea Faru’! Stai, că sună! Alo! Da, vere! Ia zi! Ce zice fraieru’ ăla, dă banu’? Nu?! Fă-l pe fraier mânca-ți-aș! Ia-i banu’! Da, da, da! Hai că vin acu’! Deci, da! La baru’ ăla! Hai să trăiești!
Deci, bre, nea’… filozofu’! Hai că nu pot să mai stau la vrăjeală cu tine! Am o combinație și-mi iese cașu’ gras! Oricum, să știi că-mi placi! Deci ia d-aici 100 de euroi și mai du-te pă la școală! Da’ la aia a vieții, bă, că acolo te-nvață să te descurci! Ha, ha, ha! Deci pa, bă! Te pupă, tata! Pe portofel!
05.06.2007

Păcatul gândirii
Trăim vremuri de cumpănă pentru mintea și sufletul uman și cu toții rătăcim în căutarea unor răspunsuri la întrebări pe cât de simple în aparență, pe atât de complexe în profunzimea lor: Cine sunt eu? De unde vin și unde merg? Care e rostul meu pe acest pământ pe timpul bucății mele de viață?
Unii dintre noi, veșnic nemulțumiți caută o viață întreagă un răspuns la aceste întrebări, alții, se amăgesc cu răspunsuri simple, imaginându-și că au găsit adevărul despre lume și viață. Fără a fi mari filozofi rafinați și erudiți, cu toții putem observa în zilele de astăzi un mare zbucium, o frământare a rasei umane cu privire la originile ei pe pământ. Lupta dintre teoriile biblice și teoriile științifice ale originii omului e din ce în ce mai dură.
Pe de o parte, susținătorii religiei, în speță biserica, se luptă să-și păstreze adepții și întreaga construcție ridicată de mii de ani pe principiile originilor divine ale apariției și existenței omului.
Pe de altă parte, mintea umană, știința, oferă noi interpretări pentru lucruri pe care credeam că le știm deja. În contextul acesta, sunt mulți cei care doresc să apere biserica de ,,blasfemiile” științei despre religie, Biblie și biserică. Pe mine, un religios minimalist, ce oscilează între a crede sau nu în divinitate, această confruntare mă pune într-o și mai mare dilemă. O parte din mine e speriată de cele ce se dezvăluie cu atâtea argumente științifice despre o altă față a perceptelor religioase și ceea ce derivă din ele. Cealaltă parte din mine s-ar fi vrut satisfăcută că, iată, sunt unii care demonstrează și demontează toată această construcție despre religie, veche de milenii, pe care o credeam universal valabilă. Încă nu știu care parte a câștigat sau va câștiga…
Sigur că viața noastră de azi, cu tot ce înseamnă ea, n-ar trebui să-mi creeze asemenea dileme existențiale și să fie cauza unei decizii în acest sens. De aceea, mă gândesc că aceste afirmații ale mele capătă un caracter dual. Pe de o parte pot fi văzute ca rătăcirile unui eretic, un sărman ateu păcătos care nu-și găsește liniștea ,,întru Domnul”, chinuit de ,,demonii” îndoielii. Pe de altă parte, acest altfel de a vedea viața și relația cu dimensiunea spirituală a ei, ar face din mine un ,,liber cugetător”, unul din cei care văd dincolo de șabloane, dogme și îndoctrinări. Celor care m-ar bănui de una din aceste ,,fapte”, le spun că s-ar înșela, pentru că nu e deloc așa.
Vreau să spun că nu am ceva împotriva bisericii, a religiei, a credinței în general. În ,,micimea” mea interioară, am ales să-mi pun în aceste rânduri convingerile și îndoielile despre acest subiect, cu riscul de a-mi atrage oprobriul opiniei cititorilor. Probabil că sămânța materialismului dialectic aruncată din abundență în timpul anilor de școală din comunism a încolțit abia acum. Cred că tuturor ne place să ne numim buni creștini, să ne închipuim că undeva acolo sus este sau ar trebui să fie cineva care ne va ajuta când, aici pe pământ, speranța va dispărea. Tocmai de aceea, ne cumpărăm iertarea păcatelor cu donații pentru biserici, sperând că astfel vom fi puși în capul unei liste și vom fi remarcați de Atotputernicul. Și vorbind din acest punct de vedere consider că, procedând astfel și cumpărându-ne cu bani și un loc în Raiul iluzoriu, ne cumpărăm de fapt, un loc în Iadul de aici de pe pământ. Pe pământul în care deja ne vindem deja sufletele și conștiințele pe bani, mai mulți sau mai puțini, sperând că astfel ne vom ridica pe scara socială cât mai sus și astfel vom fi mai aproape de a fi niște ,,mici Dumnezei”. Ne place acel sentiment specific uman de a privi de sus pe cei din rândul cărora tocmai ne-am ridicat, iar aerul rarefiat al ,,înălțimilor” la care ne-am ridicat ne dă acel sentiment că nimeni nu e mai presus decât noi. Și trebuie să recunoaștem cu toții că am avut la un moment dat, măcar odată în viață acest sentiment…În fața dovezilor zdrobitoare ale științei în privința existenței sau nu a lui Dumnezeu, până și Biserica a trebuit să accepte compromisul că acesta nu este neapărat acel bătrân cu barbă albă și fără vârstă sau de-o vârstă cu universul, blând și iertător cu ,,oițele” sale rătăcite. Se acceptă ideea(chiar dacă fără prea multă bucurie) că există deasupra noastră o entitate spirituală sau de altă natură care ne guvernează viața la nivelul de specie animală ce suntem, cât și la nivelul mentalului individual și colectiv.
De asemenea, se vehiculează și o altă teorie conform căreia, un om care citește Biblia și alte cărți și care mai gândește și cu mintea lui, nu poate fi decât un eretic în ochii ignoranților, dacă îndrăznește să tragă alte concluzii decât biserica. Pe de altă parte, un creștin habotnic crede că nu are voie să gândească cu mintea lui, dacă dă destui bani la biserică și se preface că se supune canoanelor bisericești. Biserica spune și îl declară indubitabil pe Dumnezeu Atotputernic, dar totuși, pentru a fi mai clară ideea de teamă, îi dă și diavolului ceva putere, din moment ce admite existența acestuia. Eu cred că dacă un om crede în ideea de Dumnezeu, Dumnezeul său personal sub orice întruchipare e perceput, atunci relația sa cu acesta este directă și nu are nevoie de intermedierea unei instituții. Și totuși, în ultimii douăzeci de ani, noi românii am ajuns la concluzia că suntem un popor de păcătoși și am făcut o obsesie pentru construcția de biserici și catedrale. Catedrale și biserici de cartier, de bloc, de scară chiar și de apartament. Mai nou am vrea o Catedrală a Mântuirii Neamului, una de dimensiuni megalomanice pentru a ne arăta evlavia și credința în Dumnezeu. Părerea mea e că nu mărimea sau mulțimea lăcașelor de cult pot elibera de păcate.
După cum am spus, libertatea de gândire a omului-spirit nu poate și nu trebuie instituționalizată. Altfel, ea ar avea soarta omului-ființă încorsetat în standardele și limitările normelor sociale. Cu atât mai mult cu cât, unii din slujitorii Domnului care le administrează au dovedit de prea multe ori că nu sunt străini de practici și comportamente care nu au nimic de a face cu ceea ce propovăduiesc, cedând foarte ușor unor tentații și ispite. Astfel, prin aceste exemple, pun sub semnul întrebării întreaga tagmă a slujitorilor lui Dumnezeu și rostul lor ca duhovnici. Și dacă Dumnezeu există și e unul singur pentru toată rasa omenească, cum se face că există atâtea culte religioase și atât de mulți Dumnezei cu tot atâtea nume? Și dacă învățăturile Lui sunt pentru iubirea de aproapele tău, cum se face că în numele Lui și cu crucea în frunte s-au dus războaie sângeroase, numite cu cinism ,,sfinte”?… Sau cum se explică faptul că perioada Inchiziției, când crimele în numele bisericii și pentru apărarea ei, intoleranța și ignoranța au fost duse la rang de lege și ale cărei reguli au fost impuse și aplicate de biserică, a fost una din cele mai negre din istoria omenirii?…În această înfruntare dintre știință și religie, fiecare aduce argumente în sprijinul ideilor sale și cu toate astea, nimeni nu a câștigat această luptă. Poate pentru că nici în realitate, lupta dintre bine și rău nu s-a tranșat clar de o parte sau de alta.
Ca și cum Dumnezeu și Dracul ar face un ,,blat” etern cu destinul omenirii… Și atunci, unui citat pretins a fi din Malraux: „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”, i se poate adăuga la sfârșit un simplu semn de întrebare grafic(?) care poate modifica total sensul profund al acestei afirmații. De multe ori căile Domnului(dacă el există) sunt mai anevoioase, încurcate, iar satisfacțiile celor care cred în El ca entitate spirituală sunt percepute doar de cei câțiva cu nivele superioare de înțelegere. Și de cele mai multe ori ele sunt de natură spirituală și nu materială, palpabilă de orice muritor. Acestea din urmă sunt – cică – apanajul diavolului și de care trebuie să ne ținem departe. Culmea e că ele aduc adevăratele plăceri ale vieții, de aceea e greu să reziști tentațiilor.
Să fie asta explicația? Nu știu, dar până când una din cele două părți va câștiga acea luptă pentru corpul și mintea mea, îmi voi respecta condiția ca orice umil muritor, oscilant în temerile lui, îndoindu-se de realitate și crezând în iluzii(sau invers). Sunt om și am dreptul să mă îndoiesc de tot ce mă înconjoară, chiar și de mine însumi. Pentru că, până la urmă ,,Cogito, ergo sum!”, poate fi la fel de bine ,,Dubito, ergo sum!”
Toma Necredinciosu’
27.03.2010

Paradoxalul zero – cugetare-
Zero e o cifră foarte ciudată. Singură nu are nici o valoare. Paradoxal, mai mulți de zero, dau valoare oricărei alte cifre pe care o urmează. Cum ar veni ,,mulțimea face valoarea”. Și implicit puterea, averea, etc.
Ca și în matematică, astăzi, un singur om este un mare zero în calculele celor care ne conduc, inclusiv, sau mai ales, în calculele electorale. Așa că, un obiectiv major al oamenilor politici este acela de a aduna cât mai mulți de zero în conturi și pe listele lor electorale.
În ciuda mulțimii, în România mulțimea zerourilor umane nu este o garanție a valorii, a puterii, pentru că ele nu dau nici o valoare țării în care trăim. Când îi spui cuiva că e un mare zero, nu mai e sigur că îl jignești. Pentru că vedem că mulți astfel de ,,zero” ajung pe diverse paliere ale societății actuale, obligatoriu pe funcții de decizie. Și se comportă precum respectiva cifră: își închipuie că de la ei și cu ei începe lumea și că fără ei această lume va fi un mare nimic, adică zero… De aici importanța lor aproape matematică, atunci când ne imaginăm pe unu’ urmat de mulți de zero: 10, 100, 1000, 10.000… 23.000.000, etc. Când unu’ se uită în spate, și vede atâtea zerouri care îl urmează își poate lesne închipui că are valoare, importanță, charismă. Însă când zerourile dispar, unu rămâne doar… unul.
Curioasă și numerologia asta, nu-i așa? Și ce s-ar face lumea asta fără alternanța dintre zero și unu, care împinge o civilizație întreagă înainte, spre progres? Vedeți deci, încă o dată, cât de importante sunt zerourile în lume!
26.04.2012


Remember

Viața, această înșiruire de fapte, emoții, bucurii, realizări, scopuri, dezamăgiri, împliniri și renunțări, paradoxuri și incertitudini începe cu o minune și se termină inevitabil și tragic pentru toți la fel.
Pe parcursul ei, destinul ne urmărește, ne zâmbește uneori, pentru ca, în clipa următoare, când credem că totul e frumos în viață, acesta își arată rânjetul sarcastic aducându-ne aminte că nu ni se cuvine chiar totul pe lume și că suntem vulnerabili în fața lui.
Acum câtva timp în urmă, trei dintre colegii noștri au văzut – probabil – această din urmă față a destinului, în urma tragicului accident aviatic despre care s-a vorbit și s-a scris atât. Asemenea tragedii nu pot fi acceptate așa ușor, ni se pare că așa ceva li se poate întâmpla numai altora și nu celor apropiați nouă, mai ales oamenilor cu care am vorbit dimineață, cu care am făcut planuri de week-end, cu care am glumit la o țigară înainte de urcarea în avion și pe care îi așteptam la aterizare. Și nu putem accepta nici când realitatea tristă ni se dezvăluie în toată gravitatea ei. În astfel de momente, ne putem pune întrebarea ,,ce rost are omul pe lume?”
Și nu trebuie să fim mari filozofi ca să facem asta. Dar dincolo de aceste întrebări care vor rămâne fără răspuns, dincolo de analize și expertize corecte sau nu, rămâne golul imens pe care dispariția acestor oameni îl lasă în urma lor, rămân familii îndurerate care nu pot accepta că cei dragi lor nu se vor mai întoarce vreodată… Odată cu ei, dispare o lume, dispar povești de viață, dispare un mic univers în care fiecare își avea locul său. Și din nou aceeași întrebare ne revine în minte: ce rost are omul în viață? Poate că noi, oamenii, nu învățăm din greșeli și ne încăpățânăm să credem că le putem face pe toate, că ne putem ridica mai presus de calitățile cu care am fost înzestrați de Dumnezeu și nu am învățat de la Icar că, dacă vrem să zburăm prea aproape de soare, aripile ni se vor topi.
Poate că dacă El ar fi vrut să zburăm, ne-ar fi dat aripi aici, pe pământ și nu după ce vom fi trecut în lumea spiritelor… Probabil că destinul nostru este să zburăm doar cu mintea și sufletul, nu fizic. Și totuși, ce anume ne mână iar și iar în înaltul cerului? Ce altceva dacă nu o mistuitoare dorință de a ne înălța, de a ne depăși condiția de simplu muritor de rând și o pasiune pentru zbor, care arde în fiecare dintre noi. Și dacă e cineva care să simtă cel mai bine aceste lucruri, aceștia sunt ei, zburătorii, care, în asemenea momente, după pierderea unora de-ai lor, colegi și prieteni deopotrivă, mai au totuși puterea de a se urca din nou la manșă, știind că e posibil să vină o zi, o oră, un minut, o secundă, pe care nu le așteaptă nimeni, nimeni nu știe precis când vin și nu le poate împiedica să vină, dar atunci când ele implacabil sosesc, totul, dar absolut totul devine inutil, fără rost, zadarnic… Degeaba visuri, degeaba idealuri… Totul e o mare deznădejde, un gol imens… o liniște apăsătoare,… un ocean de lacrimi… Restul e tăcere…
Dincolo de patetismul acestei ultime fraze, această pasiune există, iar în fața ei, toate celelalte nu mai contează. Nimic nu se compară cu plăcerea de a simți vibrațiile manșei cu toată ființa, de a te lăsa furat de mirajul înălțimilor stăpânind cerul măcar pentru o clipă, în mașinăria aceea de duraluminiu care te ascultă ca un animal îmblânzit. Nimic nu se compară cu supremul sentiment de a fi muritorul cel mai aproape de Dumnezeu… Ce rost are omul în viață?!… Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt…
30 ian 2005

Sărbători (!?)
Suntem la final de an… E o perioadă când sărbătorile ne copleșesc prin numărul lor, prin spiritul lor diferit de altele de peste an. Diferit pentru că acum, spiritul Crăciunului, al Nașterii Domnului, ne dă impresia că suntem mai buni, că putem fi mai sensibili și mai umani.
Spun că ne dă impresia doar, pentru că, în realitate, rămânem aceeași, cu defectele noastre, acum camuflate de costume de Moș Crăciun, brazi multicolori și cadouri. Nu vreau să întinez cu vorbele mele adevăratul spirit al Crăciunului cu tot ce înseamnă el în credința ortodoxă. Dar nu pot să nu remarc o abordare și o înțelegere total greșite a acestui eveniment cu valoare de simbol al întregii creștinătăți. Locul adevăratei sărbători a fost luat de o adevărată obsesie a cumpărăturilor, a ghiftuielii și prostului gust. Se fac așa zise cadouri doar din snobism, doar din dorința de a vedea cel căruia i-l dăm că ,,avem cu ce”, că ,,dispunem” și ne ține buzunarul. Simbolistica darurilor, limbajul lor, a evoluat și ea în ton cu vremurile. Dacă altădată cel mai important era ca, de sărbători, să se reunească familia în jurul bradului și a bradului de Crăciun, acum facem sărbători ,,de fițe” la schi în Elveția dar nu ne cunoaștem nici măcar propria țară. Se fac cadouri cărți de către persoane inculte, mergem la biserică doar pentru că dă bine . Urările sunt doar vorbe goale, cuvinte spuse ,,cu gura în discuții fără sensuri”. Și toate astea doar pentru a demonstra că ai urcat pe scara socială. Nu contează cum ai ajuns acolo, pe a nu-știu-câta-treaptă a acestei scări, nu contează că te-ai înjosit, că te-ai târât prin noroi, că ai pupat mâini și funduri sau că ți-ai pierdut respectul de sine și pe al celorlalți. Toate astea nu mai fac doi bani dacă, în final ți-ai atins scopul și poți să te afișezi cu ,,realizările” tale. Cununa cu lauri, premiul suprem pentru toate astea este că lumea te privește cu invidie, ,,mor toți dușmanii tăi”, ai acum o altă atitudine față de ,,fraierii” din jurul tău. Ai acum, în sfârșit, prilejul ca de Crăciun să nu mai faci foamea, privind pe la vitrine ci să treci dincolo de ele și să rogi pe cineva să te ajute să deschizi portbagajul pentru că tu ai toate mâinile ocupate. Da! Sentimentul acesta nu se compară cu nimic pe lume. Mai ales acela de a vedea privirea vânzătoarei când îi spui că n-ai avut ,,mărunt” mai mic de 500 de euro!…Te simți… beton! Iată ,,spiritul” modern al sărbătorilor de Crăciun! Am putea-o numi decadență, dacă n-ar fi ignoranță…
Dacă asta e modernitatea, dacă a fi modern înseamnă pierderea identității spirituale personale, a respectului față de noi înșine și față de semenii noștri, cred că ar trebui să ne gândim mult mai bine la viitor. Să păstrăm tradițiile adevărate și nu să le ,,modernizăm” pentru că, altfel, n-ar mai exista! Să păstrăm și să reînviem adevăratul spirit creștin al acestor tradiții, acestea strămoșești și nu cele ,,importate” din alte părți ! Numai așa ne vom simți cu adevărat mai buni, mai aproape unii de alții, ne vom simți… oameni!
22.12.2007

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share