De-ai noștri! – Viorel Dodan – Gânduri și clipe (1)


Pentru mama…
Ajunși într-o anumită a vieții, noi, copii de mai ieri, uităm cui îi datorăm viața noastră, realizările noastre. Uităm cum și cine ne-a adus pe lume și cu câte sacrificii, cu câte eforturi și renunțări, dar mai presus de orice cu câtă dragoste am fost binecuvântați din prima clipă a vieții de cea care ne-a dat viață. Ea, MAMA…
În ingratitudinea noastră, ne închipuim că tot ceea ce se întâmplă acum cu noi, ni se datorează în totalitate, că noi suntem cei mai… și mai… de pe pământul ăsta. Și totuși, dacă vom privi cu sinceritate în interiorul nostru, vom ajunge inevitabil la concluzia că totul i se datorează. Ea, cea care ne-a dat atât de mult din viața ei se mulțumește cu foarte puțin. Prea grăbiți sau prea stresați, plângându-ne mereu de câte probleme avem pe cap, nu mai avem timp nici de un simplu ,,sărut-mâna, mamă !”. Nu se plânge, nu ne spune necazurile ei, nu vrea să ne mai supere și ea cu ale ei. Simpla noastră prezență e cea mai mare bucurie, iar noi nu ne dăm seama decât prea târziu, uneori.
Să-i mulțumim pentru viața ruptă din viața ei și sufletul din sufletul ei pe care le-a pus pentru ca noi să ajungem azi oameni pe acest pământ tot mai inuman. I-am pricinuit multe supărări pentru care n-am știut sau n-am putut să ne cerem iertare. Deși nu are nevoie de astfel de lucruri, ne-a iertat de fiecare dată fără a ne cere ceva în schimb. Am simțit cu siguranță asta în privirea și vorbele cu care ne aștepta în prag să ne întoarcem din drumurile noastre. Iar noi, nu vom fi în stare niciodată să răsplătim aceste gesturi, această dragoste și poate că vom rămâne întotdeauna cu regretul că nu i-am mulțumit îndeajuns de mult pentru toate astea celei care ne-a dat viață.
Poate că în procesul creației divine, Dumnezeu s-a gândit că, în schimbul deșertăciunii și zădărniciei vieții noastre pe pământ, să ne dea acea dragoste care va fi eternă : dragostea de mamă ! Și fiecare din noi va purta în suflet, pe parcursul vieții sale, alături de credința în Dumnezeu, icoana chipului celei mai dragi ființe de pe pământ, ascunsă într-un ungher al sufletului, departe de învolburările vieții.
Mulțumesc, mamă! Pentru tot! Mulțumesc pentru viața pe care ai rupt-o din tine și sufletul pe care l-ai pus ca eu să ajung om pe acest pământ ! Mulțumesc că mă ierți pentru toate greșelile mele, pentru care eu n-am putut sau n-am știut să-mi cer eu însumi iertare ! Pentru toate astea, îți spun smerit: Sărut mâna, mamă!
06.04.2008

Meditație
Suntem în postul Sfintelor Paști și se cuvine ca în această perioadă fie care dintre noi să ne curățăm inima și sufletul, să ne împăcăm cu noi înșine și unii cu alții.
Această perioadă, care ar trebui să fie una a înălțării spirituale prin purificarea minții și a trupului de relele de peste an, coincide, din nefericire, anul acesta cu campania electorală. Care campanie aduce cu sine orice altceva, numai împăcare și liniște nu! Vor curge râuri de cerneală și se vor emite valuri de unde radio-tv. despre această goană după deșertăciunea vieții, puterea. În căutarea ei, în goana ei după cele lumești, trecătoare, natura umană, nu mai ține cont de cele sfinte, veșnice. Cei care au stabilit această dată a desfășurării alegerilor, ar fi trebuit să ia în calcul, cred eu, și faptul că desfășurarea campaniei electorale va fi chiar în această perioadă a Sfintelor Paști și în consecință, ca niște buni creștini ce se presupune că sunt, ar fi trebuit să aleagă altă perioadă. Postul Paștelui ar fi trebuit să rămână așa cum îl știm și cum îl dorim cu toți creștinii: unul liniștit, luminos, prilej de meditație a noastră la nemurirea sufletului și la împăcarea cu Dumnezeu. Dumnezeul pe care-l invocăm cu ipocrizie când vrem să fim ajutați și nu mai avem cui să cerem ajutorul aici pe pământ. Dumnezeul pe care îl ignorăm cu bună știință când ne luptăm unii cu alții pentru faimă, avere și bani.
O dată pe an, noi toți creștinii, avem ocazia unică să ne curățăm de toate păcatele ,,cu voie sau fără de voie”, de ipocrizia, minciuna și egoismul cotidian și măcar acum să fim mai buni, mai toleranți și mai deschiși la suflet. Simpla declamare a unor principii religioase, fără a fi cu adevărat convinși de ele, este un păcat mai mare decât necunoașterea lor.
Noi, oamenii egoiști și infatuați, nu vom înțelege niciodată că totul e efemer pe pământ și că numai Dumnezeu e veșnic! Trăim după principiul ,,Carpe diem”, vânăm himere și iluzii deșarte uitând de noi înșine, îndepărtându-ne tot mai mult de Dumnezeu… Până când ?…
17.04.2008

La răscruce de… gânduri
Intrăm în Săptămâna Mare, premergătoare Sfintelor Paști și orice om, oricât de apropiat sau nu ar fi de fenomenul religios, nu se poate să nu fie pătruns de spiritul acestor sfinte sărbători.
Dincolo de agitația și inevitabila febră a cumpărăturilor, dincolo de ,,mărunțișurile” vieții cotidiene, fiecare dintre noi ne lăsăm cuprinși de semnificația spirituală a acestor zile. Pentru că, la un moment dat, măcar din când în când, sufletul nostru are nevoie de acea liniște pe care o aduc aceste zile de sărbătoare creștină. Deși ar trebui ca această stare de pace, liniște interioară și împăcare cu sine și cu ceilalți ar trebui să fie prezentă în permanență în viața noastră, e bine ca măcar acum să ne facem timp pentru acea mult-dorită ,,curățenie” a sufletului, mult prea încărcat de păcatele acestei vieți.
Recunosc că relația mea cu Dumnezeu nu este una prea ,,strânsă” și că prea rar I-am călcat pragul casei Sale, biserica, astfel încât consider că nu sunt eu cel mai în măsură să dau sfaturi de această natură. Însă, consider că, Dumnezeu trebuie să fie prezent în fiecare dintre noi și fie că vrem sau nu, harul Său se află în ființa noastră de la naștere și până dincolo de Marea Trecere în lumea spiritelor. Consider că Dumnezeu nu are nevoie de false dovezi de iubire. Nu avem o relație mai bună cu El doar călcându-I pragul casei Sale în fiecare duminică și în toate sărbătorile religioase, doar din obișnuință, fără a fi pătrunși într-adevăr de harul și învățăturile Sale.
Nu este suficient să tocim podelele făcând mătănii și cruci largi în fața icoanelor, dacă după ce ieșim din biserică ne întoarcem la intrigile și dușmăniile noastre mărunte și deșarte. Acesta ar putea fi un păcat mai mare decât a fi un necredincios. Cred că această credință a fiecăruia nu are nevoie neapărat de o ,,exteriorizare” cu orice preț și cu orice ocazie, doar pentru a fi văzut și perceput ca un ,,credincios”. Ea se află, sau ar trebui să se afle, în fiecare dintre noi, luminându-ne viața, făcându-ne să trăim în spiritul ei, al adevăratei credințe. Și dacă suntem conștienți de asta, dacă știm că mai presus de noi și de voința noastră se află voința divină de care depinde viața noastră în fiecare clipă, mai mult decât orice pe pământ, atunci ne putem numi cu adevărat creștini. Atunci ne-am trăi viața cu frica de Dumnezeu, am fi mai buni unii cu ceilalți, am fi mai curați spiritual și mai luminoși în suflet. Iar viața adevărată nu înseamnă doar plăcerile vieții lumești, banii, averile. Ele sunt lucruri atât de ușor de obținut dar la fel de ușor de pierdut. Este la fel de adevărat că ,,averea spirituală” este greu de obținut, nu aduce aceeași satisfacție precum partea materială a vieții, dar, odată găsită ea rămâne veșnică. Cei puțini care o găsesc, se pot considera cu adevărat împliniți pe acest pământ, se pot considera mai aproape de Dumnezeu.
Acum, în aceste vremuri tulburi și de restriște, sufletul omului are nevoie mai mult ca oricând de acea liniște, de înălțare a lui deasupra celor lumești și de comuniunea sa cu El. Găsindu-L, nu vom mai fi rătăcitori prin deșertăciunea vieții, ne vom găsi împlinirea și puterea de a trăi mai departe pe acest pământ. Să ne bucurăm și să credem cu adevărat când spunem ,,Hristos a înviat!” și ,,Adevărat a înviat!”
21.04.2008

Existențiale…
Ce este viața?… Dar moartea? Nimeni nu știe și nu poate da o definiție a acestor două lucruri. Pentru că nimeni nu a trăit destul să povestească ce este viața. Și nimeni nu s-a întors de ,,dincolo’’ să ne spună ce este moartea…
Aceste întrebări au dus la apariția multor teorii științifice sau religioase care însă n-au aflat și nici nu vor afla un răspuns. Dar fiecare dintre noi are propria părere despre aceste două noțiuni. Părerea mea e că moartea este o certitudine. Singura! Viața este relativă, viața poate fi o întâmplare, tristă sau veselă. Din păcate, o trăim ca și cum n-am muri niciodată și murim în cele din urmă ca și cum n-am fi trăit niciodată. Pentru fiecare vine o zi, o oră, un minut sau o secundă fatidică pe care n-o putem evita și nici prevedea. Atunci se spune că viața ni se derulează cu viteză prin fața ochilor, ca o ultimă consolare înainte de Marea Trecere. De multe ori filozofăm pe marginea acestei eterne întrebări: pentru ce atâta zbucium în timpul scurtei noastre vieți, când ,,dincolo’’ nu există nimic? Puși în fața acestei dileme ne simțim mici, inutili, fără rost pe lumea asta.
Ne simțim ca făcând parte dintr-un plan al Creatorului care are pentru fiecare un destin pe pământ, destin din calea căruia nu ne putem ascunde. Ne simțim neputincioși la gândul că poate cineva, azi, mâine sau peste câțiva ani, decide că ne-am încheiat rostul nostru pe pământ. Și atunci, toată împotrivirea noastră, cu mijloacele lumești, este zadarnică. Tineri sau bătrâni, ajunși în această situație, constatăm că n-am trăit destul pentru câte ne-am propus să facem, vrem cu disperare să mai trăim și înțelegem atunci-prea târziu, însă-inutilitatea și neputința în fața destinului. Ați observat că viața nu are o personificare anume? O numim în multe feluri, dar fără a avea în minte o imagine anume. Pe când moartea este întruchipată în ,,doamna cu coasa’’, fără chip și suflet. Dar ea poate lua multe chipuri, toate hidoase…Adânc în subconștientul nostru, trăim cu gândul că toată această înșiruire de fapte, întâmplări și vise, numită prea simplu viață, nu este decât o pregătire pentru ce va fi ,,după’’…
Ne măsurăm valoarea prin averi, orgolii, ambiții și bani în timpul vieții, uitând că toate astea, nu vor putea cumpăra eternitatea sau nemurirea. Și în goana asta după deșertăciunile lumești, ajungem să murim fără să știm, goliți de sentimentele care ne fac umani, vânzându-ne sau amanetându-ne până și sufletul pentru o fericire iluzorie. Ne amăgim cu gândul că, în marea lui bunătate, Dumnezeu ne va ierta toate păcatele făcute ,,cu voie sau fără de voie’’ din timpul vieții și că ne va primi pe toți ,,la loc luminat, loc cu verdeață’’, într-o eternă odihnă după frământările vieții… Și deși cea mai mare frică a noastră în timpul vieții este să nu ajungem în iad după moarte, faptele noastre ne recomandă din plin pentru asta. Dar odată plecați în marea călătorie pe lumea de dincolo, tot ce mai contează e ceea ce rămâne frumos în urmă și cum ai trăit ,,bucata’’ de viață care ți-a fost dată…
Dispariția oricăruia dintre noi, lasă în urmă un imens gol în sufletele celor dragi. Dar sclipirea de stea a spiritului, stinsă pe pământ, se va adăuga acolo sus, mulțimii de stele licărind pentru o eternitate, cea atât de râvnită pe pământ.
08.02.2009

Stropi de gânduri
Ne plouă-n suflete și-n gânduri,
Halucinant și sumbru totodată
Și viața ne-o trăim doar printre rânduri,
Ca dintr-o carte de demult, uitată.

Uităm adesea de iubire,
De bucuria de-a trăi frumos,
Și ne trezim purtați de-o amăgire
Spre-un viitor neclar, cețos.

Prizăm speranțe și iluzii
Cu ochii tulburi, rătăciți
Și ne trezim vorbind ca surzii,
De viață și de lume, amețiți.

Ne pasă doar de noi, întotdeauna,
Durerea altora ne lasă reci
Ne place vântul, dar urâm furtuna
Și-am vrea, tu, tinerețe să nu pleci

Ne amăgim mereu cu dulci cuvinte,
Că suntem, de pe lume, cei mai buni
Trăim cu disperare, fără luare-aminte
Uitând că viața ni se termină-ntr-o luni.

Stăpânii-ntregii lumii am vrea să fim
Și-orbiți de-orgolii trecătoare,
La glorie și bani în van râvnim
Uitând ce mică-i lumea asta mare.

Murim încet-încet, fără să știm,
Și sufletele ni-s golite
Doar pentru vise mai trăim
Și-acestea însă-s chinuite.

Avem putere de-a schimba o lume
Dar o folosim pentru-a distruge,
Putem urca un munte pân’ la culme
Dar preferăm vărsări de sânge.

… Și-aceste versuri n-au nimic de-a face
Cu viața noastră plină de-mpliniri.
Eu sunt doar pesimistul care tace
În așteptarea supremei fericiri…
31.10.2007

Anotimpul iubirii
Ar fi trebuit să fie prima zi de primăvară, cu soare blând, cu colțul ierbii abia mijind de sub pământul dezmorțit. Dar nu! E încă iarnă, și un frig pătrunzător mă face să-mi strâng mai mult hainele pe mine. Nici urmă de soare pe cerul plumburiu ce stă să cadă peste tarabele cu mărțișoare, unde puținii vânzători zgribuliți își expun micile simboluri colorate.
S-ar părea că doar prezența acestor mici fărâme de suflet îmi aduce aminte că e prima zi de primăvară calendaristică. Și totuși ceva se simte …Peste gropile și ,,spinările de crocodil” de pe străzile orașului cenușiu plutește-n aer un parfum suav, parfum de iarbă încă ne-ncolțită și se-aude freamătul mugurilor ce stau să se desfacă. Aerul rece vibrează de ceva… anume. Nu știu ce e dar instinctiv simt că e pe cale să se petreacă ceva. O neliniște stranie mă cuprinde, spiritul mi se-nviorează iar simțurile adormite mi se trezesc… Nările-mi freamătă-n vânt precum cele ale unui mânz adulmecând depărtările… O simt ! Vine! Poate mai târziu decât de obicei, dar mereu la fel și totuși altfel, de fiecare dată cu aceleași trăiri dar totuși altele. O aștept mereu dar îmi place să mă surprindă de fiecare dată venirea ei. A primăverii, căci despre ea e vorba. Încet dar sigur, o simt câștigând lupta cu gerul, betoanele și monotonia blocuri-lor gri. Verdele crud al primăverii se face simțit, chiar și fără să-l văd. E de ajuns să-l simt acolo, sub crusta subțire a mugurilor și a pământului ce stau să se dezmorțească. Aruncându-și cu disperare ultimele cojoace, iarna bate totuși în retragere, pălind în fața căldurii pământului și a sufletelor tremurânde de eterna emoție a venirii Ei.
Scufiile firavilor ghiocei își vor face loc curând printre rămășițele iernii, pentru a anunța grațios sosirea Marii Doamne. Iar eu, tu, noi cu toții, nerăbdători în tot și-n toate, ne-ntrecem deja în ritualuri telurice de invocare, vrând să ne bucurăm de ea cât mai repede. Pentru că primăvara trebuie să însemne până la urmă, dragoste, iubire și pasiune. Da, e timpul iubirii, al dragostei, minuni cu care începe și se închide marele cerc al vieții!
În aceste vremuri când natura e tot mai bulversată, când anotimpurile sunt tot mai imprevizibile, iar spiritul uman suferă de singurătate și izolare, trebuie să ne bucurăm în fiecare clipă de miracolele naturii. De dragoste ! De iubire! De frumusețe în orice formă ar fi ea!
01.03.2011

Întoarcerea Regelui
,,The king is back!” Regele s-a întors! La Peleș! Pentru mine, născut și crescut în spiritul comunismului până la 18 ani, această reîntoarcere a Majestății Sale la reședința care i-a aparținut de drept, îmi provoacă o oarecare confuzie.
Pentru că nu am trăit acea perioadă a regalității României și pentru că nu am citit despre ea decât pe furiș, în perioada copilăriei. Pentru că acum, după Revoluție, când regalitatea a fost aruncată în derizoriu, iar informațiile despre acest fenomen au fost contradictorii, nu-mi pot da cu părerea despre ce poate să însemne cu adevărat acest eveniment. Pot doar să îmi închipui ce au simțit acei oameni prezenți la eveniment și care au trăit din plin acea perioadă. Pot doar să-mi imaginez că emoțiile acelor oameni au fost reale și îndreptățite atunci când au strigat ,,Regele și Patria”. Pentru că au trăit o perioadă frumoasă a României, perioadă menționată de istorici ca o perioadă de maximă înflorire a României, de dezvoltare și avânt economic și cultural.
În perioada comunistă, a fost făcută o propagandă deșănțată împotriva a tot ce a însemnat Regele. A fost acuzat și denigrat de comuniști că, la părăsirea țării, a plecat cu un tren cu multe valori, că a trăit în lux, etc. Iată că acum, la atât timp după acele timpuri, acesta se întoarce la locul nașterii sale, ca și proprietar de drept al castelului Peleș. Nu știu dacă e bine sau e rău că Peleșul a fost retrocedat Regelui, nu știu dacă suma la care a fost evaluat e corectă sau nu. Dar cred că, oricum ar fi, nu ne putem nega o perioadă a istoriei noastre, a cărei reprezentant este azi Majestatea Sa. Așa cum nu ne putem nega nici perioada de comunism sau pe Ceaușescu. Aceste perioade aparțin poporului român și trebuie să ni le asumăm ca atare. Și apoi, nu văd de ce urmașilor lui Ceaușescu ar trebui să li se retrocedeze averile, iar Regele să nu aibă acest drept.
Sigur că aceasta e părerea unui necunoscător – așa cum spuneam mai sus -, dar în condițiile în care ne-am asumat comunismul cu toate relele lui, nu văd de ce nu ne putem asuma și acea perioadă a regalității din a cărui glorie, probabil mai trăim și acum.
05.06.2008

Republica Monarhistă România
Nu știu cum s-o împăca monarhia cu re-publica, da’ sunt tare curios! La fel cum sunt curios să știu ce părere are Majestatea Sa Regele Mihai despre candidatura ginerelui său la președinția României.
Ceea ce știu e că odată cu această candidatură cel puțin ciudată, prințul Radu Duda vrea să
ne demonstreze că e o mare ,,dudă” să candidezi la Președinție! Se spune că ,,la bază”, înainte de a se califica în ,,meseria” de prinț, Duda a fost actor. Se vede că a fost ,,un actor grăbit” să-și depășească umila condiție de muritor și a ținut neapărat să-și facă o transfuzie de sânge albastru, nobiliar. Iar acum se pare că joacă rolul vieții lui. Și cine suntem noi să punem la îndoială princiara decizie a lui Duda? Noi, niște bieți muritori nu putem ridica privirea spre nobila față a acestuia, darămite să mai judecăm faptele sale!
Sper că Alteța Sa Regală Margareta nu i-a condiționat prezența ,,domnului prinț” Duda în pozele de familie și în iatacul regal de această candidatură! Cât despre bătrânul Rege Mihai, cred că acesta a cedat la rugămințile ,,micului prinț” de a fi lăsat să iasă și el în față. Nu cred că Majestatea Sa se mai gândește la vreo revenire a regalității în România, sub orice formă ar fi ea.
Și dacă totuși va fi o mare ,,dudă” și Prințul Duda va câștiga, România va fi precum o struțo-cămilă. Adică o republică monarhistă, fenomen unic între sistemele constituționale ale lumii. Doamne, apără și păzește! Asta ne-ar mai trebui acum! Nu era de-ajuns că ne cunoaște o lume întreagă ca pe niște cai breji, ca pe ciudățeniile Europei!… Ne vor mai cunoaște și ca prima țară cu un prinț Președinte! Și dacă Simeon de Saxa-Coburg n-a reușit în Bulgaria decât ca prim-ministru, măcar Radu să facă vreo ,,dudă” în România ca președinte… Îmi închipui cum va arăta ,,coloana oficială” a Președintelui Duda în drum spre Cotroceni… (sau spre Peleș?). ,,Calești” luxoase, de mii de euro, trase de mândri cai-putere aduși cu greu de prin ,,grajdurile” nemțești. ,,Garda regală” formată din ,,cavaleri” călare pe ,,motoare” pur-sânge, va deschide drumul și va asigura protecția ,,alaiului”. O armată de ,,servitori” vor întregi suita regală… pardon, prezidențială!
Ceea ce n-ar fi o mare diferență, că doar și-n republică sunt o mulțime de ,,servitori”, nu-i așa? Cu toții vom cădea pe spate când prințul-președinte va catadicsi să ne arunce o privire sau să ne facă un semn regal dinăuntrul ,,caleștii” sale. Asta în timp ce noi, cuprinși de extazul momentului vom striga: ,,Trăiască Duda!” sau ,,Duda și Patria”! aruncând cu flori de plastic în calea lui… Iar la bătrânețe vom povesti nepoților despre cum trăiam noi pe timpul lui Duda.
E puțin probabil ca acest fenomen să se întâmple. Cu toată aparenta distincție nobiliară a respectivului, acesta se va trezi în mocirla jocurilor politice românești. Și poate fără să știe, va fi folosit de unul sau altul dintre ceilalți candidați pentru a ,,rupe” voturi din tabăra adversă. Sau poate el știe deja asta…
Așa că țineți mine trei cuvinte: Radu Duda de Hohenzollern-Veringen, președinte!
04.05.2009

Controverse
Regele a trădat!… Trăiască Regele! După părerea mea, această parafrază după o replică celebră, descrie exact situația din ultimele zile. Totul a pornit de la Președinte, care l-a acuzat pe regele Mihai că este un trădător de țară și o slugă a rușilor.
După principiul nebunului care aruncă o piatră într-un lac, iar 10 înțelepți se chinuie s-o scoată, s-a încins o dezbatere publică de toată frumusețea pe marginea acestui subiect. Academicieni și istorici de prestigiu, jurnaliști de toate culorile, au întors pe toate fețele cuvintele Președintelui, găsindu-le sensuri noi, înțelesuri ascunse și răstălmăciri savante. Astfel, Arghezi ar fi fost mândru să vadă cum ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Pretențios spus, nu-i așa? Poate, dar îl suspectez pe Președinte de un cult pentru o anume ,,estetică a urâtului”. Îl suspectez că, în inconștiența lui, împroșcând cu noroi în istoria propriei țări, crede că face ceva frumos. Nu știm dacă așa a fost sfătuit de consilierii săi, sau pur și simplu a spus ce-i trecea prin cap atunci. Cert e că gestul lui a fost perceput de toată lumea drept un atac josnic și gratuit, care îl descalifică, indiferent de calculul politic care a stat în spatele acestei mișcări. Astfel, în ultimă instanță, Traian Băsescu a arătat că gestul condamnării comunismului a fost exclusiv unul formal, rezultat tot al unui calcul politic. Președintele nu a reușit să-l asimileze cu adevărat din cauza limitelor educației sale în sens larg. ,,Vedeți, noi încă nu ne așezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toți și pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaust împotriva evreilor și a țiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu știu ce. Nimeni nu spune că statul român avea un șef de stat atunci. Ăsta (mareșalul Antonescu) era doar prim-ministru atunci. Unora le dăm averi, iar pe alții îi considerăm criminali de război – șeful de stat și prim-ministru. Doar pentru că unul a fost slugă la ruși și a lăsat țara prin abdicare îl iertăm, de toate păcatele?”
Așa grăit-a dom’ Băsescu! Același domn Băsescu care va spune că, iată, spusele lui au fost din nou răstălmăcite de dușmanii politici. Va spune probabil că e un ,,trucaj ordinar” și că, de fapt limba română e de vină că are atâtea înțelesuri, sensuri și nuanțe.
Fac parte dintr-o generație care n-a auzit de monarhie nici măcar din cărțile de istorie. Pentru că istoria studiată de cei din generația mea, nu făcea nici o referire la perioada regalității, ci doar la marea perioadă de împliniri mărețe a comunismului. De aceea trebuie să recunosc că aspectele istorice, economice și sociale ale acelei perioade, îmi sunt oarecum neclare, iar cele scrise aici pot fi ușor combătute de cunoscătorii și trăitorii acelei perioade.
Ceea ce știu eu, și probabil mulți din generația mea, e că am aflat prima dată despre Rege atunci când Iliescu nu i-a permis intrarea în țară, ca un reflex al comunismului remanent al acelor vremi. Apoi, am aflat despre Rege atunci când statul român l-a plimbat prin toate cancelariile europene pentru a face lobby la intrarea noastră în NATO și mai apoi în UE, folosindu-l ca un deschizător de uși. Am aflat acum, că la cei 90 de ani ai săi, Regele este unul din puținii șefi de stat supraviețuitori ai celui de-al doilea război mondial. Război, la încheierea căruia-se spune-a contribuit decisiv prin decizia curajoasă de a-i întoarce spatele lui Hitler.
Probabil că educația limitată a președintelui îl face să se simtă complexat în prezența unor astfel de personaje de viță nobilă. Se pare că singurul rege în preajma căruia se simte în largul lui este regele Cioabă, președintele Borcea Mondialu’, etc… De aceea, dacă nu el, atunci măcar așa-numitul ,,Prințul Paul de România” ar trebui să se simtă jignit de compania în care se află datorită lu’ nașu’ mare…Dar fiindcă ,,domnu’ Prinț” ar face orice să-și păstreze imaginea de descendent regal cu sânge albastru, nu se va dezice niciodată de ,,rudele” sale de alt…sânge.
Mie mi se pare, totuși, că în ciuda acestei împroșcări cu noroi, Regele a ieșit surprinzător de bine din această situație. O dată pentru că nu s-a coborât la nivelul discuțiilor cu pricina răspunzând în vreun fel acuzațiilor. A doua oară pentru că, fie și prin această propagandă ce s-a vrut negativă la adresa a tot ce a însemnat monarhia din România, românii au aflat lucruri interesante despre aceasta. Și dintr-o dată, s-a umplut țara de monarhiști, simpatizanți sau doar simpli ,,părerologi”…
În urma acestor dezbateri, cu puțina minte pe care o am, eu am înțeles cam așa: că, președintele e supărat pe Rege pentru că nu și-a asumat sacrificiul personal în dauna abdicării. Pentru că, după cum el însuși spunea, ,,Gesturile mari cer sacrificii mari”. Criza economică și situația politică din ultimii doi ani din România cred că i-au dat nenumărate ocazii lui Traian Băsescu să își pună în aplicare filosofia. Am certitudinea că viitorul, tot mai sumbru și mai negru, îi va aduce și mai multe oportunități ca să ne demonstreze că știe să facă ,,sacrificii mari” pentru a obține ,,gesturi mari”. După șase ani de mandat, din nefericire, Traian Băsescu nu a reușit decât să lase impresia, mai degrabă, că joacă doar pentru GESTURI MICI…
Nu sunt un apărător al monarhiei, cum nu sunt nici al comunismului. Însă cred că, precum comunismul, perioada monarhiei este o parte a istoriei noastre, pe care putem să ne-o asumăm sau s-o condamnăm. Și dacă noi cei de-acum nu le putem înțelege, cred că suntem datori ca măcar să nu le ignorăm… Și pentru că, atâta timp cât personal am dreptul să mă îndoiesc de însăși existența Creatorului, de ce nu m-aș îndoi și de cele lumești. Am dreptul să mă îndoiesc că unii sau alții sunt deținătorii adevărului absolut în această chestiune. Iar dacă așa stau lucrurile cu adevărat, iar cei care îl apără pe Rege și monarhia, au dreptate, atunci Regele este un erou căruia România ar trebui să-i mulțumească. Dacă însă președintele are dreptate, atunci el este doar un impostor. Din păcate, și istoria viitoare a României va avea parte de același tratament. Acela de a fi veșnic interpretată în funcție de interesele de moment, contestată de unii, batjocorită de alții. De aceea, fiecare român va voi să aibă parte de o bucată de istorie numai a lui, despre care să creadă că îl reprezintă și de care vrea să fie mândru cu orice preț… Sau nu?
24.06.2011

Zăpezile de altădată
Celor care se întrebau nostalgic ,,Ou sont le neiges d’antan?”, iarna le-a dat răspunsul: ,,Voila, le neiges!” Și ne-a dat atâta zăpadă cât pentru toți anii trecuți în care i-am dus dorul. De aceea, pentru că e un termen la modă, zic că ar fi o idee bună să comasăm și noi toate sărbătorile de iarnă mai târziu, de exemplu acum în februarie ca să fim siguri că ne alegem cu bucuria întreagă…
Nu știu alții cum sunt, da’ eu când îmi aduc aminte de zăpezile copilăriei mele, mă cuprinde o tristețe… iremediabilă. De ce ? Habar n-am… E așa, o părere de rău că nu mai văd zăpada cu aceiași ochi ai copilului care eram, când mă bucuram că ,,ninge”. Atunci nu mă gândeam nici la frig, nici la costurile întreținerii sau deszăpezirii, nici la cei fără adăpost pentru care zăpada și frigul aduc moartea. Atunci, pur și simplu, zăpada aducea acea bucurie, acea nerăbdare care mă ținea cu ochii lipiți de geam ca să nu pierd venirea primului fulg de zăpadă… Iar a doua zi, priveam albul imens cu teama de a nu-l murdări cu urmele pașilor mei. Atunci, zăpada, ninsoarea, se asocia cu starea de seninătate, pace, confort, ignorare a tot ceea ce înseamnă mizerie la propriu și la figurat, vrajă și armonie cu tine însuți și cu cei din jur. Abundența ei era motivul suprem de bucurie și nimic altceva nu mai conta. Retrăiesc cu emoție clipele în care ne bucuram din toată inima și fără griji de săniușul pe mijlocul șoselei, fără teama de a fi loviți de vreo mașină, și așa foarte rare pe vremea aia… Chiar și bucuria că se închid școlile era parcă mai intensă decât în timpurile de azi. Asta ne dădea falsa senzație că acolo sus, cuiva îi plăcea hărmălaia noastră de pe ulițe și se amuza teribil de năzbâtiile noastre și de aceea ne-a dat mai mult timp liber să le facem…
Unii spuneau că însuși ,,tovarășul” dădea ordin să ningă, ceea ce ne făcea să ne gândim la el cu admirație când îl vedeam zâmbind în poza de deasupra tablei…Nu existau telefoane mobile, calculatoare, messenger sau facebook, dar ,,socializam” cu bucurie ca la un semn. Ne întâlneam ,,spontan” în locuri dinainte știute, chemați de un semnal nevăzut și neauzit și dădeam ,,like” pe viu la distracție. Nu ne ajungea o zi pentru câte voiam să facem, pentru câte jocuri inventam…
Fiind o zonă de câmpie, orice denivelare devenea o pârtie pentru săniile ale căror tălpici le ,,vlăguiam” până când rugina nefolosinței de un an întreg, lăsa loc luciului metalului din care erau făcute. Și precum niște cunoscători în materie, ne dădeam cu părerea despre calitățile săniilor noastre. Apreciam greutatea, lungimea, viteza și performanțele și decideam în unanimitate a cui e mai bună, după ce o încercam pe rând, fiecare. Și nu se supăra nimeni… Și fotbalul pe zăpadă era inegalabil! Alergam disperați după o ,,bășică” ce se încăpățâna să nu intre în poarta goală pentru că toți voiau să dea gol. Iar când asta se întâmpla totuși, bucuria era fără margini iar autorul ,,minunii” devenea deodată interesant pentru fetele din ,,galeria” de pe margine. Deși la școală arătam cu toții la fel în uniformele noastre negre, aproape cazone, eram atât de diferiți, în timp ce azi, copiii noștri arată diferit dar parcă sunt la fel…
Timpul a estompat acele amintiri, iar bucuria căderii zăpezilor copilăriei a făcut loc îngrijorărilor mature legate de consecințele ei. Acum zăpada e subiect de presă și parcă aduce doar necazuri. Blochează drumuri, ucide oameni, costă bani îndepărtarea ei, umflă costurile la întreținere, produce nemulțumire pentru unii, profituri pentru alții. Înseamnă orice altceva în afara acelei bucurii pure și simple a copilăriei. Și atunci vă întreb: ,,Unde sunt ninsorile de altădată?”
07.02.2012

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share