De-ai noștri! – Valeriu Sofronie – Domnul P. (7)


Os îngropat într-un cal alb

Zeii lui Valeriu Sofronie sunt stăpâni peste elementele primordiale, peste apă, foc, pământ ori văzduh și, plăsmuiri de dincolo de lumea noastră, se întrupează în logos: „dintre toți zmeii cuvântului / zmeul lemnului / cunoaște cel mai bine limba omului / și vorbește pe înțelesul ei” pentru a menține, fie și precar, echilibrul dintre fizic și metafizic. Poetul, chiar dorindu-se creator de mitologie, chiar părând că-și ia în serios demersul, nu poate renunța totuși la cinismul său funciar, atâta vreme cât, în lumea reală, limbajul a început să se limiteze la clișee, la formule-de-gata trimițând la idei-de-gata, ca să devină un „limbaj de lemn” pe care doar focul (cu înțelesul de catharsis) îl mai poate lua în stăpânire: „când așteptau să se facă în vale o grădină / a trecut pe acolo un foc // să-i înapoieze cenușa” („Lemn”).
Ciclul „zmeilor”, împreună cu un lung poem intitulat „Enkidu” (unde se găsesc, aglutinate, elemente mitice și religioase, plecarea „din două capete deodată” amintind de ambiguitățile semantice nichitastănesciene) alcătuiesc un fel de preambul al celuilalt ciclu, care dă titlul și substanța cărții: „Domnul P”. Cine este „P”? Poate fi „omul din sticlă”, cel care, izolat în metafizic, se trimite pe sine ca mesaj în marea cea mare a vieții celei de toate zilele: „retras în cochilia polară / făptura din sticlă știe că la noapte vor cădea planete fără lumină / cuprinse de înțelepciunea întinderii fără sfârșit / multe priviri odihnite s-au adunat pe mal / așteptând momentul când / omul cunoscător de ape limpezi va preface în cioburi imaginea sa / lăsându-și doar ochii mărunți ai nisipului / să se deschidă în luminile altei lumi” („Omul din sticlă”).
Cu două aripi „pe umerii însemnați cu lemn roșu”, gata să plece și gata să rămână, tânjind după înălțimi, dar suficient de lucid încât să înțeleagă imposibilitatea desprinderii, „P” ilustrează capacitatea poetului de a se metamorfoza continuu, în funcție de dominanta afectivă de moment, care-i și structurează discursul. Relația dintre subiect și obiect în plan liric nu este una de simbioză / de identitate / de empatie, ci se bazează mai curând pe o respingere, motivată de plasarea în contingent, de statutul (asumat) de marionetă al poetului, care-și vede personajul altfel și altundeva: „pleacă / am putut iarăși să îi strig pleacă de la mine / înțelege odată nu sunt eu acela la care se oprește ploaia / niciodată nu voi fi eu acela în care se liniștește vântul / pleacă acum / mai mult decât locul acesta îngust nimic nu-ți voi da / el stătea acolo / numai pentru mine // și vânătorul care își adunase din iarbă săgețile / își desfăcu singurele aripi cu care putea să zboare / întinzându-mi-le mi-a șoptit la ureche / e rândul tău să încerci tăria sforilor” („0 definiție”).
Domnul P, filosof peripatetic, preocupat de întrebări „care fură minții odihna”, înregistrează fără mirare ororile din lumea reală, rătăcirile, drumurile bătătorite: „între lucrurile de atâtea feluri / suntem și noi rătăciții fără potecă / oamenii lemnului crud / dușmani de moarte ai drumurilor bătătorite / porniți să demonstrăm / că nu ne cuprind până la urmă nici iadul și nici cerul / că suferim de peripatetica metafizicii la fel de mult ca o creangă mucegăită / legănată dintr-un vânt în altul” („0 ieșire în natură / plimbarea cu P”).
Grație poetului, lumea cea mică și timpul terestru – limitat, în comparație cu veșnicia, la o secundă – tind să devină infinite. Discursul „în răspăr” nu face decât să accentueze disperarea din momentul construirii lui: „căzusem într-o secundă infinită // cu genunchii întorși cu umerii departe în // afara mea / cu fruntea de poet de provincie / căzusem într-o secundă infinită / și nu mai știam să ies / în secundă încăpuse ca printr-o minune / relativistă / și orașul căzut în dizgrație ecologică // boală nevindecabilă / luată de la plopii dezbrăcați de pijamale / din dispoziția primarului // orașul era mare / dar secundele de toate încăpătoare / unii peste alții poeți și primari / femei și prostituate fraudate de șoferi de cursă lungă / revoluționari fără legitimație / morți cu acte în regulă / fiecare cu puteri căpătate într-o singură clipă / dăm nervos din umeri” („Secunda infinită”).
Tema străveche a relației cu divinitatea este tratată oarecum ludic, într-un poem intitulat „0 întrebare grea / Dumnezeul lui P”, care merită să fie lecturat fără prejudecăți, întrucât Valeriu Sofronie este un poet inteligent, capabil să-i ofere iubitului său cititor satisfacții estetice și intelectuale. Tot așa, „Omul din ploaie / misterul lui P”, care propune o „ședință publică de demisterizare”, îmbină maniera dezinvoltă de a introduce banalul / cotidianul în poem cu capacitatea de detașare imediată de tot ceea ce a constituit substanța discursului: „nu întâmplător absența reliefului / și albul imaculat al foii de hârtie i-au servit dintotdeauna drept model / ca să își dovedească sieși / lipsa de servitute în fața idolului își arunca din când în când hainele pe jos // și pornea gol prin oraș acompaniat / doar de zestrea sa naturală / (singura care l-a consacrat contrar voinței sale și împotriva căreia nu putea solicita întrunirea niciunui consiliu)”.
Condiția poetului și relația dintre obiectul / subiectul liric sunt teme atinse obsesiv în majoritatea poemelor, alături de tema – nici ea nouă / neobișnuită – a poemului care vorbește despre sine însuși (v. „Un punct luminos / P se gândește la poem”). Tabieturile creatorului, superstițiile, căderea în starea de grație sunt, firește, persiflate, fiindcă avem de-a face cu un poet de factură soresciană, capabil să te pună, râzând, în fața unor adevăruri tragice: „încă de dimineață își puse în ordine creionul / hârtia mâna cu degetul care arată / întotdeauna departe / scaunul de lângă copacul cu crengi de aramă / din care fruct după fruct / mărturiseau despre căderi // sub picioare își adunase în liniște iarbă sălbatică / melci care își legau coarnele lungi de șireturi // pământ ușor de duminică și un pumn de semințe rămase din ultimul anotimp / P își ținea capul ușor aplecat asupra lemnului și aștepta”.
„între umeri și cer / vârstele lui P” este un poem impresionant, centrat pe tema morții, așa cum este înțeleasă ea de către filosofi și folcloriști, drept cufundare în natură, contopire / topire în ea: „după ei mulțumit că e ultimul care închide / cercurile bătrânul își întinse brațele pe lângă / el și lăsă apele ușoare să îl acopere / împreună cu brotacii de sub cămașa lacului / și dispăru cum uneori dispare toată apa / de pe suprafața ochilor / de rămân doar norii / mototoliți ca o amintire de sertar”. Inițial identificându-se cu „bătrânul”, „P”, personajul liric al poemului, se detașează de posibilul său alter-ego, pentru a-și recuceri poziția de partener colocvial al poetului, într-un final percutant, amintind de moraliștii francezi atât de dragi profesorului de filosofie Valeriu Sofronie: „și văzând cum plutește puiul păsării / peste tăcerea ce-i leagă cu bocanci de fier aripile / să nu se îndepărteze de cuibar prea devreme / atunci când vârstele vor începe să vorbească / deodată în el / P a înțeles că va veni o vreme când / sufletul acesta rotund înrămat între umeri și cer se va întoarce acasă ca un miel rătăcit” („între umeri și cer / vârstele lui P”).
Cititorul atent va găsi în volumul de față și motive de meditație, și întrebări, și răspunsuri care nu clarifică, de fapt, nimic, fiindcă universul în care trăim este unul absurd, numai bun să-ți ofere schelete de patrupezi uriași ieșind dintr-un cal alb: „între ațâți copaci însemnați pe frunte cu / întrebări din care își luase cândva răspunsul / orele care treceau grăbite prin el / ca printr-un pământ proaspăt scos din păduri // înțelesese și faptul că nu ar mai fi fost de rămas / prea mult anotimp prin lume / atunci când mulțimile de câini fără stăpâni / ies din cate-o poveste direct sub picioarele noastre / P analizase situația și căuta să înțeleagă / mulțimea de pietre din drum / mulțimea de păduri apărute peste noapte // mulțimea de trecători călcând în picioare un patruped uriaș // ajuns în fața câinelui își dădu însă seama / că nu de înțelepciunea ce umbla desculță prin lume / avea el nevoie / ci de un câine tocmai bun de ademenit cu un os / îngropat într-un cal alb” („Câinele / P s-a întrebat ce a greșit”).

Valeria Manta Tăicuțu

Coperta Sebastian Sofronie
TehnoredactorAndrea-Cristina Sofronie
RedactorNicolai Tăicuțu
Apare sub egida „Asociației Culturale Valman
Sponsor S.C. Coni. SRL

Editura VALMAN 2010

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share