De-ai noștri! – Valeriu Sofronie – Domnul P. (6)


Taxă pe poet

mic cum era s-a gândit
că trebuia să poarte tocuri înalte slab
cum era a început să iasă tot mai rar
tăcut cum era i-a lăsat pe ei să vorbească
în locul lui
neștiutor
trebuia să aștepte înainte de a primi muritor
trebuia să moară
dar a crescut și nu a mai putut
să-și schimbe încălțămintea
carnea i-a acoperit trupul
rămânând prins între ziduri și icoane
vorbea în toate limbile pământului
fără să-l urmeze cineva știa multe

dar încă aștepta
murea mai departe
și nu se termina

pantofii se tocesc din ce în ce mai greu pe pământ
trupul se-mplinește ca bulgărele de zăpadă
dacă este lăsat să cadă
cuvântul se stinge dincoace de ușă
gândul se înmulțește mereu între alte gânduri
somnul este același în spatele altor ochi

poet cum era
n-a urcat scările în munți
nu și-a frânt pâinea să sature
n-a tăcut până la sfârșit
chiar dacă nu satisfăcea pe nimeni
muzele sale s-a întins în atâtea pământuri
să se treacă ușor
poet cum era
nu a văzut în pomul acela
decât un poem ce trebuia furat

după ce a străbătut până la capăt poemul
degetul lui P s-a oprit lângă litera P

cuvântul lume devenise neîncăpător
după ce rând pe rând poeții și-au exilat în el
strigătele vesele și triste
corăbiile pierdute și regăsite
apocalipsele personale
apocalipsele impersonale
florile albastre
melcii secunzi
gândacii de bucătărie
stelele căzătoare
șinele de cale ferată
ființa nimicul devenirea
și chiar părțile intime ale corpului

cuvântul dumnezeu se scria destul de rar
ici colo cuvântul sfânt trăgea după el cuvântul cruce
pe albul hârtiei
cuvintele de post precum
postdecembrism
postcomunism
postmodernism
deveniseră obiect de hărțuire sexuală
dar asta nu putea fi poezie
cuvântul femeie îi îndrepta cuvântului bărbat
tot mai des litera căzută
convins că niciun cuvânt nu-l exprimă
P și-a luat de acolo numele l-a dezbrăcat
de toate metaforele
și a scris acest poem


Răspântii/ P se destăinuie

spuse P
viața este o femeie care știe să facă doar sex
o magdalenă spre care ne aruncăm la grămadă farmecele
unii peste alții unii după alții

femeia asta
tot răzuind falusul în creștere al secundelor
nu a aflat încă
dacă trebuie să nască
sau să meargă fără oprire o doamnă de companie
spun
cei care au stors din sânii ei doar cerneala istorie
i

cu puțină imaginație
o vedem cum umblă pe drumul fără sfârșit
al zilei de mâine
lăsând din loc în loc
la răspântii
câte un semn

în urmă vine răbdător Dumnezeu
și-i adună de jos poveștile


Mărturii de pe un câmp de luptă/
capilare cosmice

te voi învinge îmi șoptea
și îl mai scoate o dată la vedere
rotund nesfârșit fără nicio intenție de a se
mărturisi
(cu mâna dusă la piept să verifice
dacă locatarul de acolo
are gând să se ascundă de el)
fără restanțe la oficiul de impozite pe așteptare
punctual la despărțiri
veșnic întârziat la nașteri și botezuri
de fiecare dată răbdător și înțelegător cu ceilalți
expert în cunoașterea de mine

te voi învinge îmi spunea de aproape
prin toate gările mari și mici
te voi împărți
cu cele mai irezistibile cuvinte

te voi deschide
iar când nu mă vei mai dori îndeajuns
când te vei preface că din viața ta nu mai lipsește nimic
îți voi lăsa la ușă
un semn pe care să nu-l poți înțelege
nemulțumit de tine îți vei dori atât de mult să mă găsești
să-mi cazi în genunchiul în care au stat atâția regi și nu au învins
încât nu vei observa că pentru locurile mele
nu-ți sunt de folos geografiile

de-acum îmi strigă prin piețe
și intersecții pline cu mașini de lux
(și trecători timizi)
te voi învinge te voi învinge
niciun poștaș nu va mai întreba vreodată de tine
din câte păsări stau în văzduh și se dăruiesc
celor care deschid ochii cu fruntea
unele nu
vor purta niciodată numele tău
cele pentru care mulți ar muri cu bucurie
pe rugul faimei
nemuritoare te vor dușmăni
te vor fugări până ți se vor desprinde de suflet
cele șase aripi

te vor ocoli
și bucuriile și tristețile ochilor
când te vor striga cerșetorii
niciunul nu va ști să te măsoare

după ce se vor usca gurile alături de cuvinte
va privi fiecare în altă parte
eu spre rotundul ciobit al lunii de zi
tu spre învelișul albastru al soarelui de noapte
și fiecare va fi numărat lângă ai lui
în liniștea apelor cucerite de stuf
iar dacă se va da o luptă acolo
când ne vom găsi față către față
noi o să ne privim atât de mult și atât de aproape
respirația unuia va curge în sufletul celuilalt
ca o apă care nu mai știe de vale
victoriile și înfrângerile câte vor fi
vor înceta în noi
umili ne vom înclina unul în fața celuilalt
de parcă o viață întreagă
am aruncat cu stele unul în altul
grăbiți să ne golim cât mai repede cerul


Stări

prima este starea mersului pe jos
nimeni nu mai știe ce înseamnă aceasta

printre urme proaspete și istorie
aer de contrabandă și ierburi ușoare
printre câini de pripas și meduze inofensive
mergătorul a căutat dintotdeauna un loc de oprire

până la un punct voia să facă totul din mers
să tragă haina elegantă peste cadavrul descompus
să cânte la pian cântecul gondolierului Venetian
să-și adoarmă copilul în aer să aștepte marea idee

până la un punct totul se face peripatetic
apoi vine nevoia de odihnă
ferestrelor li se adaugă încă un geam
pantofii uiți să-i mai schimbi

a doua este starea cuvintelor
privești și vorbești despre asta

te lovești și adaugi pe rană un pansament de salivă
înțelegi și trebuie să înțeleagă toți
intri în mulțime cu o tablă de piatră pe care
numele tău
se scrie mai adânc decât ale lor

până la un punct totul începe pe buze
apoi vine tăcerea care îți ia tot

ultima stare ar trebui să fie și ultima
îți amintești însă că nu ai trecut toate pădurile

că nu ai trezit toate gândurile
nu ai aflat toate stările

și începi să mergi iar
și începi să le spui iar poemele


Indicații pentru ieșire

coborârea în stradă trebuie făcută dimineața
pe nemâncate

închizi ușa cât mai ușor după tine
toți știu că nu trebuie să treacă prin ea
mai mult de o persoană
nici mai mult de o zi
uiți fereastra deschisă spre pomul
primit odată cu apartamentul din fața lui

în absența ta
din frunzele lui vor coborî direct în ceașca de la
geam
ca dintr-un poem anonim
ființele rotunde rostogolindu-se

ieși în stradă
cu piciorul acoperit de pământ
cu mâinile trădate de degete
dacă ai norocul cu orele zilei ploioase de joi
reportate în contul inocentei zile de vineri

saluți până la piept și doar o singură dată
melcii cu o singură cochilie vânătorul cu o
singură săgeată
pisicile cu o singură dorință
saluți de două ori până la genunchi
și mai jos cuvintele cu două înțelesuri
fecioarele cu două înțelesuri
înțelesurile cu două înțelesuri
saluți fără oprire
dintr-o înclinare nefirească a capului
baloanele albastre de săpun și umbra sinceră a mării

restul se trece cu vederea ca și până atunci

rămâi afară cât va fi nevoie
sau cât îi trebuie cuvântului
să se lase prins iar când te întorci
nu trebuie să te bazezi prea mult
pe reguli sau pe profeți

dacă te vei gândi prea mult la cum va fi vremea
în ziua aceea
sau la diametrul istoriei deplasate și mai mult
spre tine
vei ajunge în cealaltă parte a intrării

unde nimeni nu va accepta să meargă alături de tine

mai mult de un poem

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share