De-ai noștri! – Stelian Cucu – Iubiri și nunți (4)


IV
Inimă de mamă


1. PAVĂZA

De mă voi rătăci prin codrii lumii,
Plecînd să cat și eu visata floare
Și-ar fi s-ajung și la vreo grea strâmtoare,
De tine, mamă, mi-e; de mine nu mi-i.

Pe tine rana mea mai greu te doare,
Se zbate inima-ți să afle cum mi-i.
Și-i paloș greu ades iubirea mumii,
Cu zmei te-ai bate să mă scoți la soare.

Dar dacă, maică, nu m-ar vrea copila,
Vrăjită de-ale zmeului palate,
De ce s-o rog? De ce s-o iau cu sila?

Și m-aș lăsa pierdut în codri poate,
Dar m-ar găsi iubirea ta și mila;
Chiar și cu soarta-mi mașteră te-ai bate!


2. NOR ȘI SENIN

A fost odată!… toarce basmul drag.
Da-mpărăteasa? Spune mai departe!
Nimic de fiu pe mamă n-o desparte,
De-ar fi să-nfrunte-al iadurilor prag.

Și-apoi sîntem prea dornici să ne poarte,
Un Făt-frumos mai falnic ca un steag,
Prin al vieții mare vălmășag,
Spre zări de aur, dincolo de moarte.

Că nu vrea gîndul nostru să se-mpace
Cu biruința scorpiei de loc…
Sub cetină-mpăratul dacă zace

Și-l străjuie luceferii de foc,
Fecioru-ntreabă inima – ce face?
Rămîne voievod fără noroc?

*
Și-așa, spun alții „nu-i adevărat!”
Că n-a rămas fecioru-n țări streine.
Mai dragă-mi e povestea lor, vezi bine,
Și iată că v-o spun, de-ați întrebat.

Castelul se mai vede-n zări senine,
Pe stînci, deasupra codrilor de brad
Și-ntr-una-i cîntă apele ce cad
Din ’nalte repezișuri în dulbine.

Da, trece vremea-n repedele-i zbor
Și oamenii se duc cu ea departe,
Dar alte valuri vin de la izvor

Și nu rămîn ogrăzile deșarte.
De sîntem – fiecare – trecători,
Poporul însă-i rîu fără de moarte.

*
Poporul dar, el știe din strămoși
Că Făt-frumos nu piere niciodată
Și viața lui e luptă necurmată
Cu zmei și cu balauri fioroși.

De-ncepe basmul cu „a fost odată”,
Copiilor de-l spun bunici duioși,
E pentru ca să crească mai vîrtoși,
Ca Făt-frumos, cu zmeii să se bată.

Și-n alte basme dacă ni se spune
Că n-a pierit castelul dintre brazi,
Eu nu mă mir. Cînd soarele apune

Din culmile seninului de azi,
El, mîine-zi, răsare din genune,
Cu veșnicul lui zîmbet pe obraz.

*
Se limpezise cerul peste dealuri,
Veneau din zări și-n zări plecau cocori,
Prin sihle-n mai, cîntau privighetori
Și duruiau pîraiele-n privaluri.

Sub cerurile-albastre, pe sub nori,
Curgeau pe munți pădurile în valuri,
Cu doinele treceau pe lingă maluri,
Pe albe drumuri, turme și păstori.

Pe pajiștile proaspete din plai,
Minau ciobanii blîndele popoare,
Ca revărsări de flori în luna mai.

Dar glasurile tulnicelor rare.
Ce răsunau pe gurile de rai,
De ce plîngeau atît de triste oare?

*
Și nu mai răsunau pe la popas
Nici cîntece, nici chiote glumețe.
Amurgul izvora numai tristețe.
În lacrimi se-nmuiase orice glas.

Vestite bucurii de la ospețe
Cu amintirea-n urmă au rămas
Și fiecare clipă e un pas
Spre-o mohorîtă, rece bătrînețe.

De urcă baciul piscul singurel,
La focuri de s-adună cu ortacii,
Privesc cu toții triști înspre castel.

Așa trăiesc de multă vreme bacii.
Li-e dor de voievodul tinerel
Și-n tulnice-și spun dorul lor, săracii!

*
A plîns împărăteasa cît a plîns,
Timp lung, de dimineață pînă-n seară
Și nopți fără de număr plînse iară,
Pîrîu de lacrimi, dacă le-ai fi strîns.

Dar cînd veni o nouă primăvară,
O-ncinse dor de mamă, dor nestins
Și gîndu-i de-o poruncă-i fu cuprins:
„Feciorului, la-ntors, păstrează-i țara!”

Și iată, din adîncuri drum aflară-și
Ascunse gînduri de amar de ani.
Sunară-n turnuri buciumele iarăși.

„ Vă las acuma singuri, buni ciobani,
Eu plec către fecior și-mi iau tovarăș,
Ca și-mpăratul, murgul năzdrăvan.

*
De n-oi culege dulcea mea dobîndă,
Și eu de voi ajunge la aman,
Porniți atunci, norodul Ottoman,
De prăvăliți și munții spre izbîndă.

Și ardeți tot, să nu cuprindeți plean
Decît pe voievodul, spuse blîndă,
Iar scorpiei să-i dați o grea osîndă,
În foc să ardeți duhul ei viclean.”

Cu ochii triști, ea îi privi adînc
Și vorba ei se revărsă domoală:
„- Ciobani iubiți, de-acuma nu mai plîng.

De bătrînețea mea, de oboseală,
Nu vă-ngrijiți, cu doru-o să le-nfrîng.
Voi țineți țării bună socoteală.”

*
Sună apoi din corn numai o dată
Și murgul năzdrăvan cu-aripi de vînt
Fu lîngă ea, ieșit ca din pămînt,
Cu coama lui mătase de curată.

Îngenunche fugarul iarăși blînd,
Să urce doamna lui îngîndurată.
Porni apoi la pas, ca altădată,
Pîn-au ieșit din munții fără fund.

În cîmpul larg, ajunseră în zori,
Cînd ziua cu-ntunericul se-ngînă,
Iar murgul se-nălță cu doamna-n nori,

Purtînd-o ca pe-un vis pe-a lui stăpînă.
Să nu le afle nimeni drumul lor,
Au mers așa ascunși pe după lună.


*
Cu zorile de jar, aprinse dungă,
Ajunseră, în zborul săgetat,
Aproape de al scorpiei palat
Cu turle gata cerul să-l împungă.

Ca temnița era înconjurat
De munți, de ziduri ’nalte, fără strungă,
Nici pasăre măiastră să n-ajungă
La voievodu-n farmece legat.

„- Mărito, fă-te pasăre măiastră,
Privighetoare, cîntă-i la fereastră,
Ca s-adormim al iazmei vicleșug.

Și vino pe la stinsul luminării.
Eu pîn-atuncea plec ca să mai sug
La maică-mea, în smîrcurile mării.”

*
A doua zi, cernita-mpărăteasă
Se prefăcu într-o privighetoare
Și, fluturînd aripile-i ușoare,
Se-ascunse în copaci cu frunza deasă.

Porni ușor din ram în ram să zboare,
Uitîndu-se printre zăbrele-n casă
Și se mira cum ar putea să iasă
Feciorul ei din groaznica-nchisoare?

Stau zidurile-nalte, vechi, cît munții
Și-s porțile-mbrăcate în aramă,
Ferestre-nguste, nici cît latul frunții.

Privea tăcută și băga de seamă
Că duhuri negre stau de strajă punții…
Ce-i de făcut, privighetoare-mamă?

*
Cină iese scorpia din turn tîrziu,
Își simte inima săracă, goală,
Mai neagră-i pare noaptea, mai de smoală,
Și mucedul palat și mai pustiu.

Iar hrubele-s mai pline de răceală,
În neguri se destramă tot ce-i viu
Și-i pare scorpiei un vast sicriu
A tronului nelegiuită sală.

Secătuise-al vrăjilor izvor,
Puterea ei de iad de totdeauna
Și aștepta cu ochi rătăcitori

Cu huiet să se năruie minciuna.
Iar bufnițe-adunate în sobor
Țipau de-ntunecaseră și luna.

*
Din ramurile negre, fără frică
Zburînd printre copaci, din loc în loc,
Acum privighetoarea mai cu foc
Începe-un cîntec vechi și sfînt să zică.

El gîlgîie ca apele la scoc,
Din inima-i în valuri se ridică,
Iar cerul cîte-o lacrimă își pică
În așteptarea sfîntului noroc.

Reînviază-n cîntecul ei dulce,
Înalții munți, castelul dintre brazi
Și-n sufletul pribeag pornesc să urce

Aducerile aminte cu-al lor glas:
Din neguri se apropie să-l culce
Al mamei cald și limpede obraz.

*
„Ehei! dar somn adînc am fost dormit!”
Privește voievodu-n jur de sine
Și-un dor adînc de țara lui îi vine
Și încă nu pricepe ce-a pățit.

Se pipăie la șold neliniștit,
S-apuce spada ageră – vezi bine –
Jungherul e la brîu, acolo-l ține,
Dar nici jungherul nu l-a mai găsit.

Privighetoarea cîntă mai aprins,
Un cîntec drag de leagăn, mai cu seamă,
Izvorul viu al unui dor nestins

S-adună-n prinț și nu se mai destramă
Și flacăra de dor adînc l-a-ncins.
El zgîlțîie zăbreaua: „mamă, mamă!”

*
S-a clătinat catapeteasma lumii
Ori munții în adînc s-au prăbușit ?
Năprasnic voievodu-a năruit
Ai temniței pereți la glasul mumii.

Și-n țăndări greaua poartă a sărit,
Cînd a lovit-o furtunos cu pumnii.
Străjerii hîzi avură soarta spumii
Sub pașii lui de leu dezlănțuit…

Un șuier lung, prelung urcă în slavă,
Pătrunse codri, peșteri în adînc
Și-nmărmurită scorpia mîrșavă

Văzu un cal cu arme la oblînc.
O-nfioră priveliștea grozavă,
Iar ochii parcă-i scapără și plîng.

*
„- Picioru-n scări, voievoade și te urcă,
Apucă buzduganul părintesc!
Ce-i greu s-a dus, așa mă socotesc,
Dar scorpia ne va mai da de furcă.

Te uită cit de aprig îi sticlesc
Sub fruntea-ngustă ochii de năpîrcă.
Curînd o să pornească, nu se-ncurcă,
Pălește-o cu baltagul ciobănesc!”

Și se aruncă iazma cu mînie,
Ca să răpună voievod și cal,
Iar pletele-i stîrnesc o vijelie,

De se apleacă plopii de pe mal.
Stă calul neclintit de-a ei urgie,
Cum stînca-nfruntă dîrz al mării val.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share