De-ai noștri! – Stelian Cucu – Iubiri și nunți (6)


1. CHEMĂRI

Rămîi, privind, cu ochii visători,
De ce tînjești ? Te soarbe primăvara,
Luceferii ți-au încercat vioara,
Simți muguri de aripi că-ți dau… să zbori.

De-acuma vei porni după comoară
Și n-o cunoști, te ispitește-un dor.
E vremea unui bir mîngîietor
Pentr-un șăgalnic zîmbet de fecioară.

… E-atîta vrajă-n nopțile cu lună,
Sclipesc pe lacuri albii nenufari
Și-n orice ram vibrează-o altă strună…

Cînd te trezești e soare și… tresari.
Cu tine-alături merge împreună
Comoara ta din vis cu ochii mari!


2. ÎN LUME

Pe culmile lor largi cît bărăganul,
Învăluite-n pîcle fumurii,
Stau bacii lingă foc în nopți tîrzii
Și-n doina veche-și stîmpărau aleanul.

Că vremea trece și trecu și anul,
Se pregăteau de nunți și cumetrii,
În dordura culesului de vii,
Cînd cobora din munte tot ciobanul.

Și nu s-au mai mirat că sună iar
Din culme-n culme, buciumul domniei.
Doar s-au grăbit să ducă mîndru dar

Feciorului cel așteptat să vie:
Din lamură de-oțel, la făurar
Bătură-i buzdugan de voinicie.

*
Dar la castel, era tăcere grea
Și multă frămîntare fără pace,
Înfășurat în scutec, pe cojoace,
Se zvîrcolea feciorul și plîngea.

Și mi-l purta-mpăratu-ncolo-ncoace,
Cu vorbe calde, dulci, îl alinta
Și-n leagăn de iubire-l legăna,
Dar nu putea măritul să-l împace.

Nici vracii nu știau ce să-l învețe.
De neagră deznădejde sta cuprins,
Cercînd în fel și chip să mi-1 răsfețe.

,,- De taci, copile,-ți dau, îi spuse stins,
Eh! tinerețe fără bătrînețe!”
Și-atunci tăcu feciorul lui din plîns.

*
Trecură anii. Ager ca șoimanul
Creștea înalt feciorul cît un brad.
În fiecare lună-a măsurat
Cît alții cresc în lumea lor cu anul.

Dar se făcea tot mai îngîndurat
Și-l cuprindea din chiar senin aleanul
Cu dorul și chemările-i, vicleanul,
Că grele gînduri prins-au pe-mpărat.

Și l-a trimes în lung și-n larg de țară,
în munți, la vînătoare de mistreți
Și vraci bătrîni chemă-mpăratul iară.

Tovarășii lui, feții logofeți
Nu l-au făcut să uite, frățioare,
Făgăduiala mîndrei tinereți.

*
„— Să-mi dai, mărite, viața fără moarte
Și tinerețea fără bătrînețe!
Mă-năbușă bătrînele povețe
Și nu știu ce mă cheamă-n zări, departe.

Că văd în vis a zînelor mîndrețe
Și vreau să plec și nu știu-n care parte
Ursita vieții mele-o să mă poarte,
S-ajung pîn-la palatele mărețe.”

Cu lacrimi, mult, rugatu-l-au părinții:
,,- De ce ne părăsești, copile drag,
Și cîtă vreme, pradă suferinții,

Te-om aștepta pe-al casei triste prag?“
El i-a privit cu ochii dragi, cuminții,
Pornind la drum cu-al bunului baltag.

*
Rămaseră bătrînii singurei,
Cum au rămas și alții altădată,
Umbla posomorît bătrînul tată,
Cu-nnegurarea codrilor merei.

Bătrîna, cu privirea-ngîndurată,
Vorbea cu floarea dorurilor ei:
„- O noră să ne-aduci, știm noi ce vrei
Și cauți singur cea mai mîndră fată!”

Iar împăratul își ’nălța sprinceana,
Cînd vorba doamnei lui o auzea:
„- N-o fi dorind cumva pe Cosînzeana?”

Și prin bătrîne bolți iar rătăcea,
Se-oprea arar, furiș ștergîndu-și geana:
„- Așa-i, pe Cosînzeana o dorea!”

*
Și iar se scurse vreme lungă. Ani.
Vorbesc limbuți și nu-și pun strajă gurii,
Că Făt-£rumos cu balele pădurii
Cumplit se bate. Neamu-i de ciobani!

Și-o Cosînzeană și-a pierdut condurii
Pe drumuri lungi, cătîndu-l cu alean,
Să-l scape dac-ajunge la aman,
Cu vrăji de l-o lega muma pădurii.

Aleargă zvonul. Babele, cumetrii
Din tîrlă-n tîrlă, tîrșîind îl duc.
Povestea se încheagă-n jurul vetrei.

O prind, șirete, mierlele din nuc
Și-apoi departe-n bălți, la Piua-Petrii,
Păstorilor plecați le-o duce-un cuc.

*
Și eu am auzit-o într-o seară.
Cinci o spunea o barză unui sturz,
C-o auzise vulpea de la urs
Și ursul – zice – de la căprioară.

Iar căprioarei, ca să stea la muls,
Î-ar fi șoptit-o-n taină astă-vară,
O zînă cu cosița bălăioară
Și basmu-așa, cu laptele a curs.

Ce poți să știi ? Că s-au amestecat
Atît de mult poveștile-ntre ele,
Că nu mai poți vădi ce s-a-ntîmplat

De ceea ce-a venit în vis, din stele.
Dar pot să jur că-i sfînt și-adevărat
Tot ce-mbrăcai în versurile mele.


V
Cosînzeană

1. ADOLESCENȚĂ

Tu răspîndești în jurul tău lumină,
O dimineață proaspătă de mai
Și în privirile mirate ai
O dulce viclenie fără vină.

Și cînd te văd cum visătoare stai
Tăcută ca o umbră în grădină,
Te-asemăn cu o pasăre streină
Ce-ascunde-n pieptul ei măiestru grai.

Da, ești frumoasă, cum o știi tu bine,
Întruchipare-a dalbei primăveri,
Și-aștepți ca să coboare lîngă tine

Un Făt-frumos cum visului i-l ceri.
Ci nu mai suspina, desigur vine,
I-ascuns pe-aici, sub florile de meri.


2. NUNTA DE LUMINĂ

Hai, basmule bătrîne, și ne poartă
Pe urmele lui Făt-frumos, la drum.
Grozav ne bate inima acum
Să-l știm biruitor, stăpîn pe soartă.

De multă vreme, scorpia-i doar scrum
Și-mpărăția ei o lume moartă,
Dar mai trăiesc cumetre ce nu iartă
Că nu mai stăpînesc aceste lumi.

Ci nu se teme Făt-frumos deloc
De iazmele cu groaznicele fețe;
Să-i iasă-n drum și zmei cu ochi de foc!

Cu greul lui baltag o să-i învețe
Să știe c-a trecut al lor soroc.
Hai, basmule, cu el spre tinerețe!

*
Și iată-l pe tărîmuri neumblate,
Cum rătăcește tinerel pribeag,
Tovarăș doar cu aprigu-i baltag,
Cu zmei și cu balauri mi se bate.

Spre o pădure, noaptea, se abate,
Și-adoarme într-o rariște de fag.
(Te minunezi de boiul lui, ți-e drag,
Tu, mumă a pădurii-ntunecate)!

Cu negre vrăji, îl leagă-n somn de moarte:
Viteazule, n-o să mai știi nimic
Și Cosînzeana dorul o să-ți poarte.

De-acuma, ești al meu, supus și mic!”
I-aruncă buzduganu-n văi, departe
Și-n văgăuni îl duce pe voinic.

*
În fundul zării, sus peste colnic,
Sub cerul larg, albastru, de amiază,
Privește-n depărtare sau visează
Pe murgul lui călare un voinic?

E Cosînzeana, inimă vitează,
În albul ei, veșmînt de borangic
Și păru-i lung bălai, de grîu în spic
Ca aurul luminii scînteiază,

De mijlocelu-i tras ca prin inel,
înfășurat în scumpă cingătoare,
Atîrnă paloș ager de oțel.

Ea zboară peste codri și ponoare
– Și-i e tovarăș dorul singurel –
Pe Făt-frumos să-l smulgă din pierzare.

*
Aleargă după Făt-frumos să-l scoată
Din hrubele în care l-a închis
Și-l ține-nlănțuit în negrul vis
Urît, muma-pădurii blestemată.

Că el o crede-o zînă și-i e scris
Să-i lumineze viața lui curată;
Iar chipul ei de hîrcă-ntunecată
Îi pare-o albă floare de cais…

Dar iată, trece, fulger, pe colnice,
Un călăreț cu paloșul la șold.
Mirat, se uită Făt-frumos și-i zice

Voinicului, o fată după port,
– „Dar încotro, măi feciorel, voinice?”
– „Ca să te iau!” și calului dă bold.

*
Ei zboară înapoi peste pripoare,
Pe calul năzdrăvan, și peste mări,
Se limpezesc în calea lor cărări
Și vraja piere: „- Cine ești tu oare?”

„Din noaptea grea de blestem și uitări,
Eu am venit ca să te scot la soare,
Sînt Cosînzeana ta nemuritoare,
De dor mînată peste mări și țări“.

Ea spre pămînt coboară, arși de plîngeri,
Obraji aprinși de-al dragostei noroc
Mlădiu-i trup, ca o zmicea de sînger,

I-l prinde Făt-frumos după mijloc,
Și-n flacăra sărutului de înger,
Pier vrăjile, ca vreascurile-n foc.

*
Pe miază-noapte călărind, s-arată,
Furtună, zgripțuroaica-n urma lor.
E noaptea neagră, plină de fior,
Dar Făt-frumos de luptă mi se gată.

Iubirea sfîntă brațului dă spor,
El prinde grabnic iazma blestemată
Și în văzduhul negru dintr-odată
O zvîrle de-o sfărîmă printre nori.

Se face ziuă. Călăreții fug.
Se șterge tot mai palid cornul lunii,
Cînd trandafirii zorilor ard rug

Și-ntind pe ceruri cozile păunii,
Uimiți îi văd moșnegii de la plug
Și se întreabă: „Cine vor fi nunii?”

*
Păi soarele și luna, precît știu,
Vor fi, ca-n basme totdeauna, nunii,
Vorbești de alții ? Dacă știi tu, spune-i,
Eu nu cunosc un nun mai cilibiu!

Ca povestaș, n-aș vrea să fiu minciunii
Plecată slugă, nici palavragiu,
Ci numai adevăr poftesc să scriu,
Iar mincinoșii spînzure în funii!

De-aceea spun și-acum că mîndrul soare
Se bucura, privindu-i cum sosesc
Cei doi pribegi călătorind din zare.

El a rămas pe-albastru-ntins ceresc
Și-a așteptat să iasă nuna mare,
Cu tot alaiul ei împărătesc.

*
Și vestea nunții merge-n lumea largă,
De crainici dusă-n val-vîrtej de praf.
„E nuntă mare!” trîmbițau pristavi,
De sîrg poporul se-ndeamnă să meargă.

Și lăutari, taraf după taraf,
Vedeai la-mpărăție cum aleargă.
Metalic, la răspîntii, ca o țarcă,
O trîmbiță suna prelung și grav.

Bătrînii-n porți se ridicau de jos,
Cu cîrja înălțîndu-mi-și sprînceana:
„- La ce chemarea ta, oștean fălos?”

„- E nuntă, se mărită Cosînzeana
Și mire e viteazul Făt-frumos!”
Striga pristavul, îndreptîndu-și pana.

*
Armate-ntregi plecară colăceri.
Sirepii cai cu-mpodobite coame,
Struniți în frîu cu-argint la catarame,
Purtau viteji în zale noi de fier.

Legaseră căpestrelor năframe,
Sub șei, în flori alese, lăvicer.
Veneau voinicii, mîndrii cavaleri,
Pe umeri fluturîndu-le dulame.

Iar cel mai meșter în conăcării,
Purtînd pieptar cu florile poienii,
La-nalte porți oștirea își opri:

„- Hei, tu, bărbos stăpîn al Cosînzenii,
Ai în grădină-o floare și venii
S-o iau pentru-mpăratul, cu oștenii.”

*
S-a ridicat poporul mic și mare,
Pornind la-mpărăție lung șirag,
Feciorii călărind pe lingă steag,
Iar fetele-n rădvane cu umbrare.

Și bogății ieșiră în vileag
De straie noi, altițe și pieptare.
Se revărsau lumini de sărbătoare
Și toți cîntau, privindu-se cu drag.

De cum soseau, nu stau o clipă-n loc.
De sîrg intrau în joc cu voie bună,
Feciorul ținînd fata de mijloc.

Și toți jucau pe-alăturea de nună,
Iar nunul, mândrul soare, era foc
Ca un ibovnic se uita la lună.

*
Curgea în valuri vinul rubiniu
Și chiuiau mesenii ca nebunii.
Jucau de rînd : cumetrii, verii, nunii,
Atît de mulți, că minte nu-i mai țiu.

Dar socrii mari ? Așa precum spun unii,
Cu mîinile înfipte mîndru-n brîu,
Prea fericiți de vălmășagul viu,
Mi se-nfoiau prin lume ca păunii.

Dar pîn-la urmă n-au putut răbda.
Dînd ighemoniconul la o parte,
Au lepădat coroanele cu stea,

S-au prins la brîu-ncet, cum scrie-n carte,
Și apoi tot mai iute, că vuia
Palatul lor bătrîn pînă departe.

*
Rîdeau ducîndu-și mîinile la gură
Și soacrele privindu-i pe moșnegi
Și-ar fi jucat și ele zile-ntregi,
În horă, cu poporu-n bătătură.

Dar alta-i legea soacrei, de-nțelegi,
Să aibă toți mesenii băutură,
Iar ochii lor să-i scape nu se-ndură
Nici pe copiii lor ce-au fost pribegi.

Înveșmîntate-n lungile marame,
Aleargă de la cuhnii în pridvor,
Uitîndu-și și de sete și de foame.

Zîmbesc, de fericite, tuturor,
Ștergînd cu colțul albelor năframe
Din ochi al bucuriilor izvor.

*
Și mirii, ca luceferii erau,
Cu frunți încununate de lumină.
O-nveșmîntase soarele pe fină,
Răsurile-n obraji îi înfloreau.

Cu finul ei alături, luna plină
În jurul Cosînzenei se-nvîrteau
Și ochii lui nesățioși sorbeau
Chemarea din privirea ei senină.

Iar cînd o prinse gingaș de mijloc,
O liniște cuprinse-ntreaga lume,
Că soarele — el nunu —, a stat pe loc.

O lină legănare-n albe spume
De primăveri și flori era, nu joc,
Cum nu găsesc să spun cuvinte-anume.

*
La nuntă, să iertați, și eu fusei.
De-acolo știu povestea ca pe apă.
Și-o scriu aici, ca lumea s-o priceapă,
Nepoții să n-o uite, feții mei!

Erau frumoși, cit n-ar putea să-ncapă
In vorbe frumusețea lor de zei
Și ea gingașă-ntr-un pahar s-o bei,
Dar vorba mea sfîrșește prea degrabă.

De socotiți, duceți-vă și voi,
Că nunta o să ție-o veșnicie
– Nemuritori sînt mirii amîndoi,

Acuma sorb a vieții apă vie
– Opinci numai puneți-vă de soi,
Acolo-i nuntă doar, nu jucărie!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share