De-ai noștri! – Stelian Cucu – Iubiri și nunți (5)


Iar voievodul, clocotind de ură,
Se ține neclintit, haiduc în scări,
Nu-i pasă de-ale scorpiei ocări
Ci-i pregătește cruntă lovitură.

Aruncă iazma flacără pe nări,
Văzduhul se-nroșește de căldură,
Cad frunzele copacilor de zgură,
Ard turle, uriașe luminări.

Iar voievodul încruntat așteaptă în șa,
Pe năzdrăvanu-i înțelept,
Să-i dea pedeapsa crîncenă și dreaptă.

Baltagul năpustindu-mi-și-l drept,
Spre scorpie năpraznic îl îndreaptă,
De-i crapă țeasta-n două pîn-la piept.

*
Dar unde s-a ascuns privighetoarea
Și cântecele ei de ce-au tăcut?
Stă voievodul după luptă mut
Și caută-n tăcere dezlegarea.

Trezise-n el un dor necunoscut,
Se luminase-n suflet înnoptarea.
Aude vie-n inima-i chemarea
Căminului în depărtări pierdut.

Se zbuciumă tot sufletul din el
Și fîlfîie ca pasărea măiastră,
În zborul legănat de porumbel.

O vede-acum pe mamă la fereastră
Cum tristă, îl așteaptă la castel,
Cu-a ei privire caldă și albastră.

*
Dar iată că răsună cîntul iar,
Mult mai duios și parcă mai departe
De blestemul cetății care arde,
Păduri de flăcări peste munți de jar.

„- Privighetoarea mea, îmi cînți de moarte?
Că iar mă-ncinge-al dorului amar
Și tot mai dese-n sufletu-mi răsar

Uitate amintirile-mi deșarte.”

Și după cîntec, calului dă pinteni
Și calul după cîntec fuge-n zbor
Și cal și călăreț s-avîntă sprinteni,

Chemați de cîntecul mîngîietor
Și vin mereu chemări de pretutindeni
Și tot mai viu e-al trilului izvor.

*
Așa străbate țară după țară,
Umblînd zile și nopți fără popas,
Chemat mereu de-al cîntecului glas,
Cocor stingher zburînd spre primăvară.

Și tot mai vie crește, ceas de ceas,
Mai luminoasă-ncepe să-i apară
Copilăria veselă, sprințară
Și mama în castelul dintre brazi.

Îi simte murgul pintenii mai des
Și-i înțelege năzdrăvanul graba.
Așa precum, la dus, s-au înțeles,

Privighetoarea-și face harnic treaba
Și cîntă fericită mai ales
C-aduce iarăși munților podoaba.

*
Furată uneori de bucurie,
Privighetoarea-n ramuri rămînea,
Privindu-și fiul mîndru cum trecea
În trap întins spre-a munților tărie.

Și teama, și iubirea o-ndemna
In drumul Iui, alăturea să-i fie,
Sorbindu-mi-l din ochi cu lăcomie,
Zbura ușor, prin ramuri și tăcea.

„- Privighetoarea mea, de ce taci oare?
Nu mă mai chemi la tine? Unde ești?
Că sufletul de dorul tău mă doare.

Au nu cumva și tu mă amăgești?
Mai cîntă-mi fericitele povești,
Privighetoarea mea, privighetoare!”

*
Și merseră, și merseră drum greu,
Drum lung, de dimineață pînă seara,
Drum lung, că se sfîrșise primăvara
Și ei mergeau neosteniți mereu.

Simțea că-i arde sufletul ea para,
Purtat de murgul lui în zbor de zmeu.
Vedea pe împăratul ca un zeu
Din bucium uriaș chemîndu-și țara.

Și-n zări ciuta din nou privighetoarea,
Iar zările se tot înseninau,
Sub cerul mai albastru decît marea,

Ai țării munți înalți se profilau…
De pretutindeni izvora chemarea.
„- Hai, murgule, că nu mai pot să stau!“

*
Iar cînd semeți, ajunseră pe plai,
Sculptați pe ceru-albastru de cicoare,
Văzură cum se-ntinde pînă-n zare
Chilim de curcubeie ca în rai.

Pe dealuri și muncele, luna mai
Țesuse numai floare lingă floare,
Sunau tălăngi departe pe ponoare
Și cîntece din fluiere și nai.

„- Ci hai, stăpîne, că ne-a mai rămas
Puțin și-am terminat cu alergatul.
Năframă albă leagă-ți doar la braț,

Că-i mult de cînd te-așteaptă împăratul
Și doarme-ntins sub cetina de brazi,
Să-și vadă, la întoarcere, băiatul.”

*
Adînc vuiră-a inimii lui coarde!
Pe cînd sălta întunecat în șa.
Luceafărul de seară tremura
Deasupra negrei cetine, departe.

Privea tăcut la licărul de stea,
Rănit amar de dor adînc, de moarte.
Șir lung de zile triste și deșarte,
Din visul lui, atît mai rămînea.

Mergeau la pas pe albele poteci,
Durerilor cu sufletele pradă,
Pe cînd de-asupra flori de stele reci

Cădeau pe a izvoarelor cascadă
Și-i întovărășea pe cei pribegi
Un zvon de cîntec vechi și de baladă.

*
Și iată-i sus pe creste, la popas.
I-ntîmpină sub lespede mormîntul.
Ce lin s-apleacă cetina. Iar vîntul
Deasupra lui suspină printre brazi.

Și tace voievodul, numai gîndul,
Cînd fruntea grea pe lespede-a rămas,
Durerii și-amintirilor dă glas,
Spre bolțile castelului ducîndu-l.

Din neguri îi surîde împăratul
Și-l mîngîie pe creștet ușurel:
De cînd te-aștept, cumplit m-a ros oftatul!

Mai strașnic ca rugina pe oțel.
M-oi odihni de-acuma, cum e datul.
Feciorul tatei, du-te la castel!“

*
Privighetoarea cîntă iar pe-aproape,
S-aprind în zare ruguri de bujori.
Ca boabele de rouă de pe flori,
Cad lacrimi voievodului din pleoape.

Îl mîngîie-al cîntărilor izvor,
În negură tristețea să-i îngroape.
Cu sufletul plutind pe limpezi ape,
El urcă spre castelu-i gînditor.

Răsună vesel bueiumele-n vînt.
Chemările din cele patru turle,
În valuri peste munți cutreierînd,

Dau tulnicelor glasuri pe la tîrle
Și orice baci, furat de-același gînd,
Pe șa cu-nfrigurare se azvîrle.

*
Curgea din munți și s-aduna norodul,
Bătrîni, bărbați în floare și flăcăi.
O vie furnicare era-n văi,
De parcă-i adunase cu năvodul.

Ardeau în ochii tuturor văpăi.
„- S-a isprăvit de-acuma cu prohodul,
S-a-ntors din lumea largă voievodul!”
Strigau pe culmi ori chiuiau pe căi.

Și iată, prin mulțime-și cată vadul
Cei mai de seamă oameni dintre baci,
Veniți la voievodul nou cu sfatul.

Pe tarnițele cailor, în saci
Cu-al turmelor prinos pentru-mpăratul
Și bucuria bunilor ortaci.

*
Atunci s-au arătat în ’nalt pridvor,
În strai cernit împărăteasa mamă
Cu voievodu-alături, în dulamă,
Purtînd la cușmă pană de cocor.

Cu chipul ei de sfîntă în maramă,
Zîmbea cum iese soarele din nor
Și răspundea cu mîna tuturor,
Furiș ștergîndu-și lacrima din geană.

El se uita cu ochii verzi ea iazul
La bacii zdraveni, sfetnicii lui dragi,
Bujorii luminîndu-le obrazul.

Mulțimile cu praznicu-n desagi,
Cu ploștile tot alungau necazul,
De răsunau pădurile de fagi.

*
Și-a mai trecut așa, nu multă vreme.
Bătrînii baci veneau din cînd în cînd,
Cu-mpărăteasa mamă dezlegînd
Din zodiace tăinuite semne.

„- De-acum, mărită doamnă, nu te teme”,
Spuneau, în șoapte, vorbele cîntînd,
„Că împăratul tînăr în curînd
La nuntă tot poporul va să cheme”.

Pricep bătrînii-al mamei sfinte jind:
Feciorului să-i afle o pereche…
… Dar clinchete de pinteni de argint

Și sprinteni pași răsună-n bolta veche…
Și tac bătrînii-o clipă tresărind,
Hîrțoagele pitindu-le sub zeghe.

*
„- Ei, ce mai veste, bacilor cărunți?
Dorim prea des a voastră-nțelepciune,
Voroavele cu tîlcurile bune,
Lumina voastră blîndă de pe frunți!”

,,- Așa-i, mărite, cel mai ager spune,
Dar stăm în seama cailor mărunți…
Și-acuma te vestim că, sus în munți,
A răsărit a florilor minune…

Nu-i mai frumoasă alta pe pămînt
Și are glasul de privighetoare.
Din cîte flori pe lumea noastră sînt,

Cu rujele s-aseamănă mai tare.
Rămîi, s-o vezi de nurii ei flămînd,
Că-i strop căzut pe plai din sfîntul soare!

*
Iar noi bătrînii, ne-am gîndit așa,
Mereu privindu-i boiul ’nalt și felul,
S-o lege împăratul cu inelul,
Să-i înflorească în cămara sa.

Și vorbele-am țesut cu ușurelul.
Cu gene lungi, spre zări încoa visa
Și-i tremura privirea ca o stea,
C-ar lumina gîndirăm noi, castelul.

Și-am fi adus-o noi, dar nu se cade
Odor de preț să-1 poarte os bătrîn,
Că împărați cu oștile s-ar bate

Cît lumea, ca s-o aibă lîngă sîn.
Nici să trimeți pe alții nu se poate,
Că s-ar stîroi, mărite, gînd păgîn!”

*
L-atinse viu a dragostei aripă.
Pe plaiuri însorite-a și purces
Cu oaste întocmită pe ales,
Înveșmîntată-n aur cu risipă.

Pe bacii lui bătrîni mi i-a trimes,
Pe cai de soi să zboare-n mare pripă
Și au pierit bătrînii într-o clipă,
Să pregătească floarea de cules…

A coborît apoi alai de nuntă,
Cu tineri baci în frunte, vornicei.
Ea-.și sprijinea, roșind, mîna rotundă

Pe brațul lui puternic, cu temei.
El nu putea iubirea să-și ascundă
Și surîdea privind în ochii ei.

*
Și-a fost o nuntă mare, ca-n povești
– A doua la castel cum mi se pare –
Veniseră călări din depărtare
Și feți-frumoși și feți împărătești.

Cu straiele poienelor în floare,
Veniră zîne-n mîndrele călești,
Nu mai știai pe care lume ești,
De-atîtea frumuseți în sărbătoare.

Și s-a-ndemnat poporul zile-ntregi
La hore și ospețe să petreacă,
În țigle lîngă jar frigînd berbeci.

Era – cum vezi – petrecere nu șagă
Și nu puteai pe-alăturea să treci,
Să nu deșerți cu ei o ploscă-ntreagă.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share