De-ai noștri! – Stelian Cucu – Iubiri și nunți (3)


4. TATĂ ȘI FECIOR

S-aude-n turnuri scrîșnet lung de porți,
Și cad cu zgomot surd zăvoare grele.
O temniță-i! nu poate să se-nșele,
Feciorul lui e-n ghiara cruntei morți.

Pîndesc priviri de pretutindeni, rele,
Dușmane șoapte-aleargă pe sub bolți,
Năluci sinistre ies din orice colț
Se mișcă sumbre, mucede perdele.

Și iată-l, voievodu-ncet coboară,
Clipind, parc-ar veni din negre lumi,
Și fața lui e galbenă, de ceară.

Deși e lingă el, aproape-acum,
Îi pare că privirea lui amară-i
Grăiește de departe, ca prin fum.

*
„- Feciorul tatei; bine te-am găsit!”
Înmărmurită inima-i se strînge
Și bietul suflet tremură și-i plînge:
„De ce, voinice drag, te-ai rătăcit?

De ce-ai uitat domnescul nostru sînge,
Poporul de ciobani ce te-a iubit?
Că visul nostru mîndru, strălucit
Întunecat aripile își frînge!

Ești voievod și inima-ți din piept
Nu poate s-o ia slobodă-nainte,
Tu ești legat de plaiuri și n-ai drept

La orice bucurii fără de minte,
De n-ai fost pîn-acuma înțelept,
Întoarce-te și fii de azi-nainte!

*
Și biata mamă, plînge în iatac,
Topită de uitarea ta nedreaptă,
In fiecare seară te așteaptă
Și-i lungă așteptarea, cît un veac.

I se năzare c-ai urcat o treaptă,
Obrazul galben i se face mac,
Dar bolțile rămîn pustii și tac
Și iarăși la icoane se îndreaptă.

Vorbește-n șoaptă patului tău gol
Veșmintele, ce spînzură-n cuiere,
Le mustră mîngîindu-le domol:

– De ce-ai plecat tu, gura mea de miere,
Tu, răule iubit, de ce mă scoli?
Și umbra ta în noapte iarăși piere?”

*
Privește prințul trist, cu ochi cuminți,
La tatăl care-i spune dulci cuvinte,
Se luptă-n el aducerile-aminte
Cu vrăjile ce scosu-l-au din minți.

Și vorbele bătrînului părinte
Îi cîntă mîngîioase și fierbinți,
Înmuguresc abea și mor dorinți,
Dar flacăra mai vie nu s-aprinde.

,,- Hai, prințule că voi să te desferec!
La luptă, hai, născutule erou!
Trezește-te din somnul tău himeric!”

Dar sufletu-i rămîne un cavou,
O peșteră adîncă de-ntuneric
Și vorbele se pierd fără ecou.

*
O, cît de bine tatăl l-înțelege!
Și-l doare că nu are nici un spor.
Cu scorpia și-ndemnu-i vrăjitor,
Nu poate să se bată-n nici o lege.

Gîndește să-l silească pe fecior,
În brațul său bătrîn să-l ia, să-l lege,
La murgu-i într-un suflet să alerge,
Să urce-n șa și să pornească-n zbor.

Dar nu mai poate, chiar și la adică,
Feciorul e puternic, mare-n stat,
De criță-i e cerbicea lui voinică.

Cu sabia să-l certe nu-i iertat,
Să nu-și omoare fiul îi e frică,
Mîndrețe de fecior, și-ar fi păcat!

*
Iar ochii triști s-au tulburat, s-a stins
Lumina-n ei ca marea de furtună.
Puterea vrăjii s-a trezit nebună
Și noaptea amintirea i-a cuprins.

De otrăvită scorpiei minciună,
La vorbe fără cuget fu împins,
Că împăratul s-a simțit învins
Și n-a putut o vorbă să-i mai spună.

„- Nu vreau să știu, lăsați-mă în pace,
Nu-mi trebuie coroană de-mpărat,
Vreau să trăiesc așa precum îmi place!

Că nu mai sînt copil, m-am săturat
De toate bucuriile sărace,
Cu care pîn-acum m-ați înșelat!”

*
Sărmane împărat, cum simți că-ți moare
Tot sufletul cu dorul cel mai drag,
Precum după războaie mîndrul steag
Călcat de oști nevrednice-n picioare!

Zdrobit, te-ndrepți spre-ntunecatul prag
Al liniștii pe veci mîntuitoare,
Cu traista-amintirii în spinare,
Un cerșetor al visului pribeag!

Sărmane împărat, pe unde-apuci?
Fii tare, nu cădea în vijelie,
Batjocura spurcatelor năluci.

Te-așteaptă însorita-mpărăție
Și munții mari te-așteaptă să te duci,
Tovarăși buni de-a pururea să-ți fie.

*
Cu capu-n piept, bătrînul împărat
Pășea greoi prin gangurile sparte.
Vuiau sinistru bolțile deșarte
Și-o grea tăcere stăpînea-n sabat.

ÎI dobora povara negrei soarte:
Feciorul lui, voinicul ca un brad,
Viclean înlănțuit și-nstreinat!
Și greu îl prinse-un dor adînc de moarte.

„- Stai, murgule, să urc și apoi du-mă
Mai repede, de liniște mi-e dor,
Că am rămas un bulgăre de humă.

Și toate amintirile mă dor!”…
Venea din urmă groaznic duh de ciumă
Și-un rîs nemernic, batjocoritor.

*
Își pleacă murgul gîtul înainte,
Piciorul și-l îndoaie cătinel,
În șa să urce domnu-i ușurel,
Cu gîndul greu de-aducerile-aminte.

Se-nvolbură mînie și-ndoieli
În sufletul bătrînului părinte.
Un cimitir întreg de oseminte
Au răscolit durerile în el.

Nehotărît stă apoi lungă vreme
O jale fără leac îl ține-n loc.
Feciorul lui! Ar vrea să-l mai recheme!

ÎI ard în piept orcanele de foc
Și-i pare că-n spelunca neagră geme
Un tînăr voievod fără noroc.

*
Sub uriașul lui noian de gînduri,
„- Hai, murgule bătrîn, șoptește, hai!
Visatu-mpărăției noastre-alai
S-a spulberat ca frunza moartă-n vînturi.

Hai, murgule bătrîne, ce mai stai?
Ne-au mai rămas doar zile de comînduri,
Odihna lungă-n cele patru scînduri,
Hai, murgule, hai murgule, spre plai!”

Și greu pornește murgu-n lungă cale,
Cu împăratu-n șa, fără de glas;
Iar paloșul și mîndrele lui zale

Se fac mai grele-n fiecare ceas:
Truditul suflet al măriei-sale
Pe drumuri negre-n urmă a rămas.


5. ÎNFRÎNGERE

Cu jale bate murgul din copită
În poartă, la castelul dintre brazi,
Sub cerul ca o pînză de atlaz,
Cu muguri de argint împodobită.

Tăcere lungă. Cine mai e treaz
Să lase podul, poarta s-o deschidă?
Dar sus se luminează o firidă
Și-ntreabă-n noapte tremurat un glas.

E glasul doamnei, bîntuit de teamă,
Dar nu-i răspunde nimeni de la porți.
„- Străjeri, sculați străjerii, nebună-i cheamă,

Slăvite doamne, paloș parcă porți,
Izbește-l greu în clopotul de-alamă,
Izbește-1 să-i trezești, dacă sînt morți!”

*
Se lasă podul, buciumele sună
Și trece murgul obosit, la pas.
La scările de piatră a rămas
Și-așteaptă glasul domnului să-i spună

„Stai, murgule, e vremea de popas!”
Pe cînd cu jale buciumul răsună
Și peste brazi s-arată-un corn de lună,
Zadarnic murgu-așteaptă bunul glas.

Zadarnic plînge doamna la oblînc
Și-l roagă pe-mpărat să se coboare.
Stă rece, nemișcat, în somn adînc,

Cu sufletul rămas în depărtare.
Iar stelele tot picură și plîng,
Alunecînd spre margine de zare.

*
Din cele patru turnuri răsunară
Prelung, de moarte, buciumele-n vînt.
Răspunseră tot jalnice la cînt
Din culme-n culme, tulnicele-n țară.

Și din adinc s-au fost cutremurând
Toți munții, iar izvoarele secară,
Cumplite semne rele se-arătară
Și izbucniră focuri din pămînt.

Au coborît descoperiți ortacii
– Femeile venind după bărbați –
Tăceau întunecați ca munții bacii.

Și toți purtau ștergare-n jur de braț.
Profetul lor cel mare și cu magii
Psalmodiau în jur întunecați,

*
Și cînd a fost să-i pună sceptru-n mînă,
Găsir-al voievodului inel,
Cu herbul moștenirii scris pe el:
Un pui de căprioară lîng-o zînă.

Cînd și-a văzut feciorul rob mișel,
Îndrăgostit de scorpia păgînă,
Din deget i l-a tras, să nu rămînă
Uricul țării smuls cu amăgeli.

Și de aceea, seara, nu mai vezi
Porumbul fîlfîind pe la fereastră,
Ci se aude-n turnuri tot mai des,

In noaptea-ntunecată de albastră,
A cobe hohotind un huhurez…
Pierdută-i, doamnă, pasărea măiastră!

*
Tălăzuit pe plai, plîngea poporul,
Cînd încetau a preoților rugi.
Erau ortaci ai domnului, nu slugi
Și își iubeau din inimă păstorul.

Și lăcrimau bătrîni cu plete lungi,
Cu barbă albă, rară ca fuiorul;
Plîngeau alături tata cu feciorul,
Pe piepturi însemnînd smerite cruci.

Iar clopotele mari sunau în dungă
Și preoții psalmodiau cîntări,
Văzduhul vînăt parcă sta să plîngă.

Străfulgera spre-ntunecate zări.
Pe nesfrîșita tristă cale lungă,
Ardeau făclii și mii de luminări.

*
Iar doamna-n straie albe de mătasă,
Pe umeri gîrboviți cu alb zovon,
Plîngea pe racla bunului ei domn,
În portul – după datini – de mireasă.

În plînsu-i neoprit și monoton,
Nu mai știa că e împărăteasă,
Cu părul despletit, umbla prin casă
Și-ngenunchea pierdută lîngă tron.

Striga feciorul rătăcit departe
Și nu mai ostenea mereu jelind –
Icoană a nădejdilor deșarte.

Tăcea cîte-o clipită-n jur privind:
„ Aproape moarte și departe moarte!”
Prin fumul din cădelniți de argint.

*
„De ce să mai trăiesc fără de rost,
Să mai întunec cerului lumina,
Cînd soarta mea amarnică, haina,
Prădatu-m-a de-al vieții adăpost?

Oțelul ager de l-a ros rugina,
Rugină e, nu paloșul ce-a fost
Și rădăcina, lemnul cel mai prost,
De i-ai tăiat și floarea și tulpina.

Stăpînul meu, te scoală să privești
Cît am rămas de tristă și pustie
În zidurile noastre-mpărătești.

De ce mă lași aleanului soție
Și nu mai vrei să știi, și-ți oropsești
A plaiurilor mîndră-mpărăție?”

*
Furtuni de plîns și vaiet s-au iscat
In marea clipă grea a astrucării…
S-au tras apoi ca valurile mării,
Cînd uraganul s-a îndepărtat.

Și singur a rămas, sortit uitării
Mormîntul nou sub cetină de brad.
Deasupra lui, prin ramuri reci străbat
Luminile luceafărului serii.

L-or căuta aducerile-aminte
Și îngerii albastrelor tăceri,
Ciobanii lui, în doina lor cuminte,

L-or legăna în zvon de primăveri.
El va dormi sub cetină-nainte
Și-n basme, lîngă focuri de oieri.

*
Bătrînii baci, în saricele grele
Cîntară doamnei triste-n legea lor,
Cu vorbe murmurate-n viers ușor,
Culese pe ponoare și vîlcele.

„- Mireasa lumii noastre-a tuturor,
Crăiasă-nveșmîntată-n mii de stele,
O nuntă-i moartea, cîntă-i păsărele,
Nuntași ea are-al brazilor popor.

În verzile veșminte, munții mari
Din buciumul de vînt le cîntă-ntr-una
Și păsările-s mii de lăutari.

Iar nunii – de cînd lumea – țin cununa,
De cum pe bolta cerului răsar,
În strai de aur soarele și luna.”

*
S-au strîns apoi la praznic de comînd,
C-așa se țese caldă amintirea.
Moșnegii își pierdeau în zări privirea
Și izvodeau baladele plîngînd.

Ziceau bătrînii dorul, pribegirea,
Cutreierarea-ntregului pămînt,
Pe calul năzdrăvan cu-aripi de vînt
Și-i dăltuiau în cîntec nemurirea.

Cînd închinau paharele pios,
Vărsînd o picătură în țărînă,
,,- Să fie celui dus – șopteau sfios –

Și pomenirea veșnic să-i rămînă!”
Plecau încet, sculîndu-se de jos
Și blînd se închinau către stăpînă.

*
Și vremea a trecut, și vremea trece,
Și schimbă vremea toate după plac,
Iar oamenii cu soarta lor din veac
Siliți sînt vremii aspre să se plece.

Bogat să fii, comoară, ori sărac,
Și mai puternic chiar decît un rege,
Tot vremea te rămîne, te petrece,
În curgerea ei mută, fără leac.

Arareori în urma ei rămîne
Învăluită-n basmele bătrîne
O umbră-abia-nțeleasă, după noi:

Ne uită prea curînd, zoriți, moștenii,
Furați de-al vieții pururea război,
Că-i luptă viața, noi sîntem oștenii.

*
Din așezarea mîndră de-altădată,
Din tot castelul, piatră n-a rămas;
Ca-n iarba crudă, urma unui pas,
Așa s-a șters de vreme vînturată.

Mai povestesc ciobanii la popas,
Că-n seri de primăvară, se arată
O pasăre stingheră, fermecată,
Zburînd de-asupra codrilor de brazi.

E, pasă-mi-te, pasărea măiastră,
Ce caută – spun oamenii – din veac
În liniștea pădurilor sihastră,

Castelul de pe marginea de lac
Și chipul de icoană la fereastră,
Dar tainele singurătății tac.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share