De-ai noștri! – Stelian Cucu – Iubiri și nunți (2)


Umblă-mpăratul pe la herghelii,
Fără să știe nimeni ce dorește
Și fluiera într-una haiducește,
Dar nici un cal la semnu-i nu veni.

„Că cine știe unde-i putrezește
Ciolanul lui !” în sine glăsui.
„Ce cal viteaz ar sta, de-ar auzi
Un șuierat prelung din două dește?”

Și era singur după un colnic,
Herghelegiii-n zări cu alte treburi.
„— Slăvite, nu mai pot să mă ridic”.

Veni un glas de după-nalte ierburi;
„Aicea sînt, dă-mi jar și-s iar voinic,
Mai port pe șold a tale mîndre herburi”.

*
Se-nfioră-mpăratul de minune
Și jarul i-a adus ca din pămînt;
A nechezat odată murgu-n vînt:
„- Încalecă, i-a zis, și apoi spune!”

Întineri-mpăratu-ncălecînd,
Pe coama lui, obrazul trist își pune:
,,- Tu drumului așterne-te și du-ne
La-mpărăția noastră mai curînd”.

Pricepe murgul tot și, plin de jale,
Îl duce pe stăpînu-i cătilin,
Să nu-l clintească-n gîndurile sale.

Și nu trecu nici vreme de-un suspin,
Cînd peste podu-ntins pe macarale,
Trecu-mpăratul pe un cal strein.

*
Așteaptă murgul neclintit la scară,
Nu mai nechează lung, nerăbdător
Și nu mai bate harnic din picior
Cu neastâmpărul de-odinioară.

Stăpînul iar pornește călător,
Dar nu mai e acel vîntură țară,
Subțire, tânăr, plin de foc și pară,
Al zmeilor dușman necruțător.

E un bătrîn acum, cu albe plete,
Abia-și mai pune zalele pe trup,
Cu mîini tremurătoare și încete.

Dureri amare sufletul i-l rup.
Ci unde-i vremea cînd intra în cete,
Ca-n turma de mioare greul lup?

*
Nu știe însă murgul năzdrăvan
Că împăratu-ntîrzie, că-nseamnă
Scrisoare către baci și îi îndeamnă
Să aibă grija doamnei la aman.

„E primăvară, poate că la toamnă
Ne vom întoarce iar întru mulți ani,
Dar pîn-atuncea, bacilor ciobani,
Împărăteasa numai vă e doamnă!”

A scris și cu pecete prinse ceara
Mai jos legată-n fir de borangic.
„- Senină să rămîi ca primăvara.

Cinstită doamnă” și zîmbi un pic,
„Feciorului, la-ntors, păstrează-i țara,
Iar despre noi, n-ai teamă de nimic!

*
El pleacă și castelul dintre brazi
Rămâne singur vrăjile să-nfrunte.
Lucesc deasupra-i stelele mărunte
Și câte una cade-a bun rămas.

Și tot mai mult în umbră se ascunde,
Perdea de codri peste el s-a tras.
S-aude numai umbletul la pas
Pe piatra cărăruilor de munte.

Și merge, merge lungă cale, lungă,
Fără popas, în trap nedomolit,
Cum bate vîntul toamnei frunza-n dungă.

Pînă-ntr-o seară-n roșu asfințit,
Ieșind din munții lui prin ’naltă strungă,
Pe-al Scorpiei hotar a poposit.

*
În calea lui, vedea pustiuri reci,
Albeau în zarea lumii munți de oase,
Coclauri fără fund, prăpăstioase,
Legate cu-ntunericul de veci.

Nici așezări de oameni și nici case,
Și codrii pîrjoliți, izvoare seci;
Pe neumblate, putrede poteci,
În țara moartă-a scorpiei intrase.

Se scutură și murgu-nfiorat;
,,- Aține-te cu paloșul, stăpîne,
Că-n locuri blestemate am intrat.

Nu mai trăiesc de mult acele zîne
Spre care-n tinerețe te-am purtat.
Ele-au pierit cu vremile bătrîne!”

*
Se-nduioșă-mpăratul de-amintiri.
Unde-s palatele strălucitoare,
Cu florile vrăjite, cu izvoare
Șoptind pe sub livezi de trandafiri?

Și unde sînt acele zîne oare
Cu visul în albastrele priviri?
Și unde sînt curatele iubiri
Aripi punîndu-i inimii să zboare?

El a trecut cîndva, de mult, pe aici!
(S-a-ntors de-atunci a cîta oară crugul?)
Și el și calul tineri și voinici.

Acum pe suflet i s-a-ntins amurgul,
Iar oamenii scăzură și-s pitici!
O știe asta numai el și murgul.

*
Ce fericit ar fi, dacă feciorul,
În căutarea zînelor plecat,
S-ar fi întors și l-ar fi bucurat
C-o nuntă să petreacă tot poporul!

Un lăutar i-ar zice trăgănat
Un cîntec vechi să-i tălmăcească dorul
Și-amarul lui s-ar risipi ca norul,
Feciorul lui o zînă-ar fi luat!

La vinul vechi, și-ar îmbia mesenii,
Pe împăratul verde, crai și regi
Și alte-ndepărtate rubedenii.

Cu bacii ar petrece ani întregi!
Așa visa, cuprins de dulci vedenii,
Orbecăind pe negrele poteci.

*
,,- Slăvitule, iar te-ai pierdut în visuri!
O, nu te cert, căci tu visezi de dor;
Mi-e sufletul un limpede izvor,
Ca florile pe margini de abisuri”.

Acasă, în castelul de sub nori,
Citește doamna-ngălbenite scrisuri,
Ascultă la icoane paraclisuri
Și, sfîntă, duce grija tuturor.

„- Slăvite, lasă visul la o parte!
– Îl mai trezește calul năzdrăvan –
Se vede turnul negru, nu-i departe

Al scorpiei palat unde satan
Adună triste sufletele moarte,
Ca turmele de oi într-un saivan.

*
De-acum, stăpîne, ține-te în scară,
Peste meleaguri putrede-om zbura.
De scîrbă abătut, nu te lăsa,
Că-i locul de rușine și ocară“.

Bătrînul se înțepeni în șa
Și-apoi zburară mult, și iar zburară,
Din zori de ziuă, pînă către seară,
Călăuziți de-aceeași rece stea.

Și cînd se lumină de dimineață,
Tot mai zburau sub nori ca un lăstun,
Peste cetăți murdare prinse-n ceață.

Strigau spre ei străjerii cei nebuni
Ai scorpiei, în haine de paiață,
Tîrîndu-se prin negre văgăuni.

Scîrbit privea de sus bietul bătrîn.


3. ISPITA

În vremea asta, tînărul sta prins
În mrejele ispitelor păgîne.
Uitase și de basmele cu zîne
Aducerile-aminte-i s-au fost stins.

Nu mai dorea de munții lor cu stîne
– De-o vrajă rea îngenuncheat și-nvins –
Zadarnic i-era mijlocul încins
Cu vechiul paloș, ca în lanț un cîine.

Că-n jurul lui tot străluciri mărețe
Vedea și păcătoase-nșelăciuni,
Un zîmbet prefăcut întins pe fețe.

În toate însă s-ascundeau minciuni,
Dar năucit de viclenii istețe,
El se credea-ntr-o țară de minuni.

*
„- Rămîi cu mine, vom zbura-mpreună,
Cu aripi largi de vis în lumi, departe.
Vom poposi-n tărîmuri fără moarte,
Înveșmîntați în razele de lună.

Vom fi stăpîni, vom sta deasupra soartei,
Mai sus de adevăr și de minciună.
Viorile iubirii-auzi cum sună?
Hai, uită amintirile deșarte!

Eu sînt lumina vie, ea pătrunde
Mai sus, deasupra nopților profunde
Hai, vino dar, în alte lumi cu mine!

Acolo unde-s marile comori
– Izvoare de luceferi și rubine –
Și-am să te fac să fii stăpînul lor!”

Ispita-i tot șoptea amăgitor.

*
„- Mi-e teamă de-ale morților blesteme
De lacrimile dulcilor părinți,
Dar ai aprins în mine vii dorinți,
Ispită crudă, cugetu-mi se teme!

Voi lepăda podoabele de prinț.
Ia paloșul ce-l port de-atîta vreme.
Îi simt oțelu-n mina mea cum geme,
Parc-ar voi să-mi spună că mă minți.

Dă-mi albe, dar, aripile de nea
Și tu rămîi de-acum lumina mea.
Vom izgoni naivele fantasme.

Să nu mai fie taine-n lume, basme!
Și, totuși, cît de fericit voi fi
Din mine taina dac-o voi goni?…

Voi mai dori ceva, voi mai dori?”

*
„- Făgăduiește-mi c-ai să uiți. Te legi
De unde vii, să nu-ți aduci aminte,
Să mă urmezi, ca umbra mea cuminte,
Supus voinței mele să te pleci!”

,,- Tu patimă, din cîteva cuvinte,
M-ai prins în laț, să nu mă mai dezlegi!
Îți dau iubirea vieții mele-ntregi
Și toată viața mea de-aci-nainte.”

„- Atuncea lasă zborurile ’nalte,
De dragostea mea inima-ți tresalte-n
Beția lungă-a fermecatei nopți!

Ne-așteptă bucuriile aprinse
Și vinul tare-al strugurilor copți
De vîlvătaia patimei nestinse.”

„- O, patimă, otrava ta mă-nvinse!“

*
Încremenit, bătrînu-n jos privea.

A coborît din zborul lui șoimanul,
Cum lunecă pe cer căzînd o stea
Și inima-mpăratului batea,
Precum batea în porți cu buzduganul.

„- Ia ieși afară, scorpie cățea,
Să nu-ți dărîm pe stîrvul putred hanul;
De cînd te cat, trecu aproape anul,
Dar, blestemate, fugi din calea mea!”

Sări, trosnind în țăndări greaua poartă
Și gangurile mucede-au vuit
Și hrubele cu duh de viață moartă

Sub grele lovituri s-au prăbușit.
Durerea de părinte nu mai iartă:
„- Dă-mi, scorpie, feciorul meu iubit!“

*
Fiori de scîrbă-l cearcă pe bătrîn,
Nu doar că de pieire i-ar fi frică,
Cînd vede că-nainte-i se ridică
Nu oameni cruzi, nici zmei, ci spurcăciuni.

Înmărmurit, nu poate să mai zică
Cuvînt cuminte. Chiot doar spre cîni.
Și el umblase ani, nu săptămîni,
Să-ncerce-n luptă inima-i voinică.

Se repezi potaia cea bătrînă
De scorpie cu rînjetul turbat.
„Femeie-o fi? sau drac? că nu e zînă!”

Se minună bătrînul împărat.
Lătră nebuna: „- Aici eu sînt stăpînă
Și prințul tău viteaz îmi e bărbat!”

*
Nu mai știa bătrînul ce să creadă!
Venise ca să bată crunt război
Cu oameni sau cu zmei, nu cu strigoi –
Și duhurile-l năpădeau grămadă.

Vedea cum îl înconjură puhoi,
Trecea prin ele-n gol agera-i spadă.
Cu scîrbă se temea că o să cadă
Mînjit, la bătrînețe, în noroi.

Dar murgul necheză cu-nverșunare,
Vărsînd pe nări văpăile de jar
Și duhurile, căutînd scăpare,

Prin tainițele mucede dispar,
Cum piere noaptea,-n răsărit de soare,
Dincolo de-al pămîntului hotar.

*
„- Dă-mi scorpie feciorul”, îi mai zise
Și paloșul în aer îi sclipi
Și-apoi spre iazmă greu mi-l repezi,
În fulgerarea lui să mi-o despice.

Dar scorpia vicleană se feri
Pe sub rîioase, umede portice,
Cu pletele plesnind ca niște bice,
În hrubele adînci se mistui.

Amarnică-i mînia de părinte!
În fața ei se năruiesc și stînci
De jalea ta, de dorul tău fierbinte,

Cad fulgere și trăsnete-n spelunci
Și zidurile-nalte dinainte
În pulbere și-n țăndări le arunci!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share