De-ai noștri! – Stelian Cucu – Iubiri și nunți (1)


I
ANOTIMPURILE IUBIRII

Iubirea, feții mei, e o grădină,
În orice anotimp îți dă o floare:
Un ghiocel sfios de-atîta soare
Te-ntîmpină întîi și ți se-nclină.

Vin apoi crinii cu a lor candoare,
Bijuterii superbe de lumină.
Nici rozele nu-ntîrzie să vină
Cu strălucirea lor fermecătoare.

Pe urmă dalia, cochetă doamnă,
Te va-nsoți în zilele de toamnă
Pîn-ai s-ajungi la albe crizanteme.

De-acum e iarnă, însă nu te teme,
Grădina-i lîngă tine ca-nainte,
Cu flori de-argint pe fruntea ei cuminte.

II
DESCOPERIREA IUBIRII

Despre iubire-am scris aici, copilă,
Care-nflorești ca rozele-n grădină,
Visînd — tu nu știi — cineva să vină
Să legene visarea ta nubilă.

Ți-e dragă mult domnița cea mezină
Din basme. O cauți, o visezi. Idilă!
Așa se modelează în argilă,
O, tinere, a visului lumină.

Visați! visați! E liliacu-n floare,
Miraj de roze-n florile grădinii
Și primăvara cîntă-n fiecare.

Visați! Curînd or să-nflorească crinii
Să vă-ncunune alba sărbătoare
A nunții așteptare și-a luminii!

III
Inimă de tată

1. NĂDEJDI

A fost odată, undeva, departe,
În munții negri, profilați pe zare,
O țară, azi pierdută în uitare;
De ea nu se mai scrie-n vechea carte.

Se zice că arar se mai năzare
Păstorilor, pe lună, umbre moarte,
Cetăți de basm, cu metereze sparte;
Dar tot mai rar; că, vezi, și basmul moare.

Și-n țara-aceea, a trăit odată
Un neam de crai sau de-mpărați, se spune,
Cum n-ai găsi, ca ei, în lumea toată.

Nu se gîndeau comori și-argint s-adune,
Nici mîndri nu priveau de sus la gloată,
Ci cuvioși ca sfinții-n rugăciune.

*
Era o țară mîndră de oieri,
Învăluită-n mit și în baladă;
Pe munții cu căciulă de zăpadă,
Se sprijineau arcade largi de cer.

De sub păduri de tisă și de zadă,
Pe cînd treceau pe sus cocori năieri,
Spre văi cu-întîrziate primăveri,
Curgeau, în rîuri, horbote grămadă.

Pe plaiuri depărtate fără urme,
Pășteau, cuminți popoare, albe turme,
Cu străji, vîrtoase ghioage și dulăi.

Sunau tilinci și tulnice domoale
Și doine lungi, de dor cîntau flăcăi,
Iar vîntul le purta spre sate-n vale.

— O, fericite vremi patriarhale!

*
O, hune, tu, sortită să te schimbi
Pe valul vremii lungi, fără-ncetare,
Nesocotită lume călătoare,
De ce nu te dezbraci numai de ghimpi?

De ce arunci atîtea în uitare,
Podoabele purtate, mîndru nimb,
Ci, înșelată de hainul timp,
Îngropi în noapte albele izvoare?

Tu nu mai înțelegi, nebuno, taina.
Ai lepădat-o scurt, cum lepezi haina
Și-acuma stai cu bietul suflet gol.

Scoți cîntece și chipuri din mașină
Și numărului îi plătești obol,
Dar, totuși lume, nu ești tu de vină.

— Un demon rece, crud, îți dă ocol.

*
Și-acum, în țara-aceea dintre munți,
Domnea, de-o vreme, tînăr voievod.
Nu i-a rămas numirea la izvod;
Mai des rămîne-a celor răi și crunți.

Privea cu ochi de soare la norod,
De-nsenina și-mbătrînite frunți,
O grijă-aveau doar bacii mai cărunți
Trăia fără crăiasă, fără rod.

Hălăduia pe plaiuri, pe la stîni,
La cislă stînd cu tineri și bătrîni
Și-apoi pornea însingurat spre creste,

Pe calul lui cel năzdrăvan, șoimanul,
– Așa precum se spune în poveste –
Că-l năpădea, se vede, greu aleanul.

*
Vicleană trece vremea; ușurel
Te pomenești că-mbătrînesc copacii;
Tîrziu se dumiriră ei și bacii,
Că nu-i împărătiță la castel.

Se sfătuiră, nopți la rînd, ortacii,
Și chibzuiră planuri fel și fel,
Pîn-au aflat băciță pentru el
Cu obrăjori mai rumeni decît macii.

S-a bucurat măria-sa, vezi bine,
Cum niciodată nu s-a bucurat.
Luînd împărătiță lîngă sine,

Pe calul năzdrăvan a-ncălecat
Și s-a tot dus în depărtări senine
Și s-a tot dus, s-a dus pîn-a-nserat.

*
În vremea asta, petrecea poporul
În cîntece de tîmpene și nai,
Jucau feciori cu părul lung, bălai
Și fete cu obrazul ca bujorul.

N-a fost de cînd e lumea-atît alai.
Tot insul o lua cu binișorul.
N-ai minte s-o pornești așa cu zorul,
Să-ntuneci veselia de pe plai ?

Și răsunau și văile și munții
De cîntecele-ntregului norod.
Pe tronul lor, cu nimb în jurul frunții,

Stau mirii fericiți de tot ce văd.
Le strigă bacii, veselii, cărunții:
„La anul să vedem domnescul rod!“

*
Și a fost așa, cum bacii au dorit,
C-a răsărit și prințul, mititelul,
De-a luminat cu chipul lui castelul
Și inima-mpăratului mărit.

Și mi-l crescură tare ca oțelul,
Isprăvilor mărețe hărăzit…
Apoi cu baci de frunte l-au pornit
În lume, precum prinților li-e felul.

Era feciorul falnic ca un brad.
Priveau la el părinții ca la soare,
Visînd că-mpărătescul lor răsad

Va odrăsli cea mai aleasă floare.
Cînd vechi împărății cu huiet cad,
A lor va rămînea nemuritoare.

*
Plecă dar prințul nostru-n lumea largă,
Iar bacii la hotar l-au părăsit,
Așa precum slăviții-au poruncit
Să-l lase doar pe voievod să meargă.

Și l-au privit bătrînii, l-au privit,
Tot așteptînd privirea să și-o-ntoarcă.
El s-a tot dus, s-a dus, și-n zare parcă
În negurile albe s-a topit.

Stînd profilați pe culme, lungă vreme
În golul zării bacii au cătat,
Pîn-au simțit că lunecă pe gene

Mărgăritarul inimii curat.
„Ci haideți frați, că poate-i este dat
Să fie soțul mîndrei Cosînzene“.


2. ZBUCIUM

Și merse voievodul, merse ani…
Bătrînii au rămas fără de știre.
Simțeau ades că nu-și mai sînt în fire
Și frămîntați erau de dor avan.

Prindeau la focuri bacii să deșire
Povestea împăraților sărmani,
Înfiorați, feciorii cei bălani
Le ascultau pe toate cu uimire.

Și de la focuri, pleacă pe la stîni
Băcițele și-o spun de-a fir-a-părul,
De huie codrii munților bătrîni.

Că împăratul și-a pierdut feciorul
Prin țărmuri depărtate, la păgîni,
Și-n basm mi se preface adevărul.

*
Că sufletu-i în chip de porumbel
Cutreieră rătăcitor prin țară
Și biruit de dor în cîte-o seară,
Se lasă pe-o fereastră la castel.

Că l-au văzut străjerii, bunăoară,
Cum încerca să-și scoată ușurel
Cu albe diamante, un inel
Ce-l arăta moștenitor de țară.

El guruia stingher, tînguitor,
Tot fîlfîind din aripi la fereastră,
Și rămînea acolo pînă-n zori.

Atunci pierea, ca pasărea măiastră,
Spre alte lumi de dincolo de nori,
Prin negura-nălțimilor albastră.

*
Așa-și deschise basmul tainic drum
Chiar în castel, pe lîngă trista mamă.
De-atunci, ca o icoană într-o ramă,
Privea la geam în serile de fum.

I se părea c-aude cum o cheamă
Un murmur stins, un plînset, nu știu cum,
Venit ca din adînc de alte lumi,
Iar inima-i sărea bătînd cu teamă.

Încet-încet cuprinse tot palatul.
Cădeau nevinovate întrebări,
De poposiră chiar și la-mpăratul.

Că zvonul are rînduite scări
Și nu mai poți, de-ai dărîma și satul,
Ca să desparți ce-i basm de adevăr.

*
Și s-a făcut stăpînă-n tot palatul
Treptat tăcerea și-a murit cîntarea
Și se frămîntă sufletul ca marea
În nopți pustii și negre ca păcatul.

Icoanelor le cere îndurarea
Albita doamnă, preoților sfatul.
Prin bolți întunecate, împăratul
Își poartă ca o umbră-ngîndurarea.

Stau străjile în turnuri neclintite
Și sprijinite-n sulițele grele,
Ca să-și ascută-auzul, pasă-mi-te.

Înmărmuriți de duhurile rele,
Spun rugăciuni străjerii, pe șoptite,
În noaptea ca mormîntul, fără stele.

*
Pornit-au oști înveșmîntate-n zale
Și împărați din țările vecine,
Mînatu-și-au oștiri, și nu puține,
S-aducă ajutor măriei-sale.

Și vînturară lumea mult și bine,
Bătînd păduri și munți, și deal, și vale
Dar au făcut tîrziu întoarsă cale,
Întunecați de ciudă și rușine.

Și a rămas palatul mai departe,
Cu-naltele, lunarele frontoane,
Subt umbre mari, ca niște aripi moarte.

Sta-ngenuncheată doamna la icoane,
Trecea-mpăratul trist prin săli deșarte,
Pe cînd furtuna bubuia-n obloane.

*
Dar cînd l-a-ngenuncheat amarnic dorul,
Spre-mpărăteasă se uită-ndelung,
Oftînd amar ca din afund adînc,
„Mă duc, îi spuse el, să-mi cat feciorul”.

Neliniști nesfîrșite îl împung,
Pe urma vorbei stăruie fiorul.
Își pune greaua platoșă cu zorul,
Că mîinile bătrîne-abea-i ajung.

Nu cheamă pe comis, ca mai nainte,
Din grajduri să-i aducă vreun șoiman,
El și-a adus, zîmbind amar, aminte

De calul lui din vremuri, năzdrăvan.
„Părere! Cum se poate, doamne sfinte
Să mai trăiască-atîtea zeci de ani!”

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share