De-ai noștri! – Ștefania Selegian – Spre cer (4)



Doamnei Coca Rădulescu

Visul,
din nou și din nou,
purtat ca un bulgăre de zăpadă,
efemer,
iarnă după iarnă.

Ard clipe încremenite în ferestre
și valuri sălbatice
și taine,
îmbrățișări
prin care alunecăm
împreună spre stele.

Oglinda

M-am privit în
oglinda țesută de lacrimile tale,
și ți-am furat clipa
pictând-o cu sânge.

Pocăință

Îmi cos pocăința
cu fire de tăcere,
pe palmele tale
înălțate și-acum către cer.

Bătrân

Ascuns în ultima
pagină a rugăciunii,
cu zâmbetul risipit,
spre iarna de afară
privind.


Temniță

Clipe întemnițate
în sâmburi
de măr,
se prefac ușor
în râuri
de ceară.

Mă prăbușesc în mine

Mă prăbușesc în mine
asemeni stelelor…

Uneori aș vrea să mă scot
la lumină,
dar, ca și Orfeu, întorc brusc privirea.

Prezentul meu mă ucide,
frământând viitorul nostru,
și caut
între mine și mine mereu.

Meditație

Cum taci tu,
atât de frumos în fața
destinului,
îngenuncheat la picioarele
unei cascade de păreri
universale.

Cum îți bei tu liniștit
cafeaua,
și-n jurul tău cum aleargă în neant
o lume nebună.

Haiku

Albă visare
Vântul fugar pe câmpii,
Pasăre la geam.

Un tainic dor

Un tainic dor
Strălucitor,
Mi se-nfiripă în suflet iar,
Ca un ghețar,
Și-mi este frică.

Greierii mor
Asurzitor
Printre tulpine,
Stele apar,
Apoi dispar,
Se-ascund în mine.

Și e robit
La infinit
Cel ce privește,
Tare amar
Și în zadar
Se amăgește.

Minune

În acea clipă, s-a oprit din plâns,
să lase loc cerului.

În acea clipă de deasupra apelor,
a strigat numele meu
și al copiilor mei,
a strâns între pleoape
dureroasa mea mântuire,
chinul și umbletul zadarnic, apoi
a deschis palmele, Cartea….
și s-a făcut liniște.

Eternitate

Cu secundele
prăbușite în vene,

în sângele meu
se aprind veșnicii.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share