De-ai noștri! – Ștefan Costache Andrei – În lumină (7)

În lumină
Ștefan Costache Andrei
Editgraph 2013

Dedicație:
Soției mele, Ioana, copiilor mei, Alexandru-Viorel și Teodora-Silvia, fără de care nu ar fi existat aceste versuri, și nașilor mei, Preotul Viorel și Silvia prezbitera, care m-au susținui și îndrumat în viață.

Nașterea unui nou poet

Cuvintele își caută Poetul, îi iau în stăpânire mintea, sufletul, cugetul. Ele îi dictează sentimentele, trăirile, gândurile sub imperiul luminii și al harului poetic. El le iubește, le mângâie, le urmărește inflexiunile, le ascultă sonoritățile, melodiile. Ca un pom roditor este Poetul – în florile sale se coace pârga anotimpului bogat. Ce e dincolo de cuvinte decât iubirea? Ce rămâne dincolo de apusul soarelui decât dorul neostoit de a spune lumii că numai iubirea e cea care duce mai departe sămânța înțelepciunii din cuvinte…
Cuvintele și-au căutat Poetul și, în răgazul acesta pe care și l-au luat cu scopul de a-l naște, ele sunt mai presus de orice, deși, el, devenit stăpânul lor, va fi cel născut din suferințe, călit prin focul pierderilor, modelat de dorințe târzii sau îmbogățit cu o secundă ce i s-a dat ca răsplată pentru fecunditatea ideilor sale…
Cuvintele și-au găsit Poetul. Fiindcă el era aici dintotdeauna, aproape de miezul lor. De carnea lor albă, pe care el a transcris-o cu luciditate și bucurie neîntâmplată, e mai fermă ca oricând, nelăsând să se vadă că, sângerându-și sufletul pribeag în această lume, Poetul a suferit de dorul ei…
Ce minunat își cântă Poetul menirea sa! Aproape profetic, el deschide căi spre zările senine, eul liric însuși fiind ușa prin care se trece: ,,O ușă / deschisă între lucruri / sunt eu. / Și făptura care /înnoadă în cuvinte /semnele rodului copt /sunt tot eu. / Mai eu / nu pot fi.”
Stihial și exploziv, cuvântul este atotcuprinzător: în el încap marea, teiul, piatra, noaptea, zăpada și moartea, flacăra, somnul sau cenușa. Timpul e medieval, umplând efemeritatea clipei prin bogăția paletei de nuanțe și sensuri, predominând albastrul, ploaia medievală, vara medievală, orașul medieval; înțelegem astfel, noi, copărtași ai timpului său, că tot ce aparține acestui ev este neatins de trecere. Deși cele două puncte terminale, începutul și sfârșitul sunt predispuse să se schimbe după bunul plac al eului liric; intuim că umbra, destinul, iubirea, cetatea, anotimpurile rămân înveșnicite prin iubirea față de Cel ce le-a dat zor să se nască…
Iubita sa devine Poezia și drumul e reversibil oricând: fețe lor sunt aceleași pentru că poetul le simte mai aproape de inima sa decât orice alt jar… în unghii, sub pleoape, iubirea se înscrie pe un traiect fecund: „Eu locul iubirii îl port / mereu sub / pleoape. / Acolo simt viața /și mersul ei legănat/ dar mai departe nu… ” Iubirea e lună și torță totodată.
Ca într-un „Delir”, seva cântecului ia aminte la reinventarea a tot ceea ce e în jur: „Calc peste frunze. / Mint. / Calc peste muguri. / Mint. / Calc peste degete. / Mint. / Calc peste cântec. / Râd ”, pe când rugăciunea e preschimbată în poemul esențelor: „Pe Tine / Dumnezeule / Te zăresc între maci respirând, / Ochii mi s-au îngălbenit / Ca un psalm / În urma tinereții / Și-n umbră am șezut, rugându-mă: /Dumnezeule, vreau să te joci cu mine / de-a pururi…’’
Cu sufletul plin de speranță, întinzând palmele sale în semn de lumină și lacrimă, Poetul se ridică proaspăt și nou dintre aleanurile limbii române care îi este ca o mamă. Da, el a pătruns în lumina cuvintelor care l-au ales. De aceea trebuie să meargă culegând stropi printre oameni și să le spună direct, ferm, sincer: Eu sunt Poet! Da, eu știu și vă dau zvon că s-a născut astfel un nou Poet: Ștefan Costache Andrei!

Prof. drd. Sava Manuela Camelia, August 2013, Râmnicu Sărat

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share