De-ai noștri! – Ștefan Costache Andrei – În lumină (5)

PLOUĂ

Îi este pământului sete de oase și rouă.
Plouă.
Peste creștet răsare un turn,
Peste sfinți – veste nouă.
Plouă.
Doar ceasul măsoară acum patria inexactă a anilor.
Plouă.

DEPĂRTARE
Nu ți-aș mai spune încă o dată
De unde vin ploile atât de vii
Și unde se duc atât de vinovate.
Dacă ai vedea acum orașul unde ne despart grădinile,
Dacă ai da un semn
n-aș mai simți că depărtarea este doar o poveste.
Ce boare mai poate îndeplini speranța când visul și-a pierdut albastrul?

LUMINA

Cu ziua în suflet
Înalț și aștept prima lumină –
Hai-hui o să cadă din taina prierului.
Ce tristă zăpadă sunt florile!
O veste o să poposească la dreapta mea
și un pas neștiut la stânga mea,
apoi o grădină va fi suspendată în corul florilor de salcâm.
Și dacă ai mai trece pe la mine mirată
cu ochii boltiți în palmele mele
Îți voi petrece mâinile prin păr
și ca niciodată
trăind sub tremurul
aceleiași lumini
vei afla că iubindu-te
tu ești între stele lumina mea.

CEA MAI ESTICĂ ÎNTÂMPLARE

Prin ochi cade ploaie,
Peste ape, chin,
Sub iezer și-au făcut culcuș prierii
Și nu știu de ce azi soarele
s-a arătat luminii înfășurat in degetele mele.
Toată durerea mai află umbră in somn.
Soare, îngăduie să-ți împrumut
Cămășile ce au spulberat
visele mele aprinse. De dor.
Azi e ziua în care
Înălțându-te între zodii
devii fecioară și plângi…

CONDAMNARE

Va veni ziua aceea cu îngerii ei.
Atunci sub cerul necuprins
Voi fi trecător ca un astru,
Îmi vei zice umplându-ți palmele
cu tâmple și nervi:
Ce păcat c-ai trădat!
Și chiar atunci, lutul sfârșit nefiresc îmi va fi –
Pentru totdeauna.

NELINIȘTE

Mă înspăimântă toate grădinile
când primăvara în ascuns își pâlpâie luminile…
Trăiesc împreună cu straturile curților.
Eu și mai cine?
Încă un anotimp de nesomn,
Încă o povară înflorită în suflet?
N-ar fi drept să râd de florile care pier nerostite în cântec.
Uneori pândeam luna
după o zambilă albastră
și mă mințeam că adierea ploilor este un semn
de iubire.
Dar treptele rămase în urmă de la ultima zidire mă așteptau…

DUREREA UNUI ANOTIMP

Auzi pe cărări
De boltă uitat
Legiuni de cocori
Drumeți, pe-nnoptat?

Ce vrajă te scurmă
Ce gheară te-agață?
Primăvăratică urmă,
Regate-nsăilate cu ață.

Curând odorul
luminii mai scapă
Din umbră ulciorul –
Apă, somn, apă…

Și poate simți-vei
Ce frig în lumină
Va fi, și ce tainic
Suspin în grădină.

Ție îți rămân
peisaje sluțite
și lacrimi ciuntite
de patimi și noapte.

Din șoaptă, din poartă
Nici piatră de vis nu mai este.
Diseară magi de poveste
Fura-vor luna din soartă

INSCRIPȚIE

Stă scris pe ziduri
aici și oriunde
somn.
Un alt val, o altă pătrunsă chemare
Și o zare cu coamă de cal.
Altfel decât lumina
Ce a obosit toată ziua,
murind.

CUMPĂNĂ

În neștire au năvălii diminețile
Prin munți de piatră
Șl tot în deznădejde tăria s-a spart.
Dar gândul
Nu are curajul tăcerii.
În fața mea: jocul,
În spatele meu: nenorocul.
Să mai pun un pas înspre moarte?
În glas îmi vorbesc corăbii deșarte,
Iar focul, focul mai amar ca oricând
se-ntoarce acasă între strămoși.

LA PĂMÂNT

Cântecul fi-a oprit
Sub ierburi mersul său.
Fără de popas.
Văd aliniate-n poeme
Oase ce râd,
Oase adorm.
Toate, vai,
liniștite spre veșnicie curg.

SCRISOARE

De la început îngăduie-mi, străino,
Să-ți spun că aici întunericul
se risipește mult mai târziu,
Când cuvintele rămase în urma ta
au ars o torță neînvinsă.
Ai plecat fără să-ți scuturi genele
deasupra ochilor mei cuprinși de amar
și nici privirea neînfruntată de lacrimi
n-ai vrut să mi-o lași
spre jale sau spre tăcere.
Acum poate stai cu fruntea prizonieră-ntre palme
Gândind la un somn început între umbre…
Dar să numeri zilele ucise până la mine
Ai uitat…
n-ai încercat să te-ncingi cu o ramură
și să torni în pahare apă moartă?
Și dacă vreodat’
vei vrea să-ți recapeți amintirea pierdută
să știi
că eu încă respir sub ierburi amare.
Sunt tot acolo
străin și prieten pământului
lângă păsări și fum
așteptând pasul să-ți tremure,
să reiei drumul de la-nceput.

PLOAIE MEDIEVALĂ

Se deșteaptă stihiile,
Se dezmorțesc rătăcind ca și cocorii, primăvara târziu.
Sunt pustiit de bucuria că vor învia izvoarele
Și se va trezi în grădină freamătul rătăcit.
că nu-i bucurie mai mare
o simți și tu
și o știe și plânsul…

DESTINUL

Toți se duc într-un loc oarecare
Uitând și flacără și cămin.
Se duc într-un lemn, străbat prin pietre,
Prin umbre, prin zări adânci.
Sar peste hotare, peste dorințe, fără oprire.
Cu șoaptele, cu stelele
Toți cei vii sunt umbră de nuc.
Se pierd râzând cu cărarea în glas.
Adesea însă, pe aici
Sub cerul amăgirii
Se risipesc ca iarba, ca o melodie
la marginea pământului.
Unii vor să vadă adormirea lunii
Și-atunci încep să cânte
Spre mângâiere.

AȘTEPTÂND

Așteptând,
ți se pare că rătăcești
în conturul aceluiași loc al iertării…
dar te vei întreba întinzând palmele
peste lumini moarte
de ce „ieri”
fără oglinda zilei de azi nu-i decât o repetiție
cu finalul abrupt și banal?

AMINTIRE

Ducem în suflete fără victorii, fără iluzii
Dureri închipuite sau ne amăgim numindu-le așa.
Ne poartă încă în necuviință lutul
Dar întotdeauna rămânem
alături cu drumul cu arțarii neschimbați,
Tot sperând, tot murind….
Chemări amare ne ademenesc mereu spre faptă,
unde fără somn
ne prefacem în scrum…
De aceea suntem biruiți
în războaie nepurtate, în trista cetate,
ca niște năluci peste alte năluci.
Acum la sfârșit port doar sânge în spate
și povara chinuitorului ceas în care voi ști
că sunt singur și neînduplecat…

VARĂ MEDIEVALĂ

Aspru îmi pare somnul
Lângă o zare
Ce cutreieră marea, dar uitare nu are, hotare nu are…
Aici și dincolo,
Dincolo de ieri vin medievalii greieri
și cireșii cuprinși sub răscruci.
Sub iezer mai tresar înmormântate bolți.
Se preschimbă-n poeme
vânătoarea regală
Printre fapte ce s-au topit de mult în armura seacă a amintirilor…
Printre ogive și mușchiul negru al ceasului
de cumpănă
apar obosite domnițe –
Nu vor să vadă decât statornicia lunii.
Presărându-mi peste ochi turnuri
aspru îmi pare somnul
lângă vara ce aprinde totul pe mare,
acolo unde nu e uitare,
acolo unde nu sunt hotare…

ALCHIMIE

Ți-am arătat între lumini
Că vara nu-i decât
O punte
Spre îndurerata toamnă.

ÎNSERARE

Vin
De dincolo de pământ păsări puzderie;
vin să aducă cu ele vara
pentru care am semănat o secundă ca să răsară un
anotimp.
Vara va avea solzi de pește
ca învinșii ei să fie purtați spre tăcere pe scut…
Încă o dată a murit piatra
durerilor noastre.
In pragul somnului luna
îmi șoptește un cuvânt în plus.

EPILOG

Tot ce se cheamă
Cuvânt,
somn
și secundă
este
azi o flacără.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share