De-ai noștri! – Ștefan Costache Andrei – În lumină (4)


GÖTTERDAMMERÜNG

Se-ntorc ninsorile în patrie
Urmate de înc-un târziu suspin
Oh, patimile spre lumină fug –
Țărmul alb și voi cu gândul tot la spin.
Se țese glas de orgă din catedrala lui Dumnezeu – Brümhilda aprinde în palmele fierbinți
Tămâie și smirnă.
Pământul a încremenit fără cuvinte în semn de amin.
n-a mai rămas nimic din jarul despărțirilor de noapte
și zi.
Un pârâu stă de vorbă cu orga și cu Dumnezeu.
Unde suntem, noi unde privim?
EU ca un nebun nu încetez să murmur:
Götterdammerüng!

DISTIH XXVII

Întoarce-te cu fața spre noapte și spune:
Stelele care-n iubire mai ard sunt o minune!

NU MAI VREAU

Nu mai vreau
Să-mi cutreiere sângele tău umbra,
Nu mai vreau să văd stele,
Ape tulburi, turnuri…
Nu mai vreau să port pe umeri întuneric.
Sunt un strigăt spre dragoste –
Port peste gânduri o pălărie de paie – sunt rana dimineților fără rouă
sau un sfânt care a învins balaurul.
Să fiu un simplu mormânt
nu mai vreau.

IV. IMPOSIBILA SPERANȚĂ

CUMINȚENIA PĂMÂNTULUI

Trebuie să-ți mărturisesc, iubito,
Că frig demult nu mi-a mai fost
Și că în patrii îndepărtate
Mult soare adăpostește pe sub pleoape Sămânța și patima;
Când eu sunt umbra
pe-un zid
întâmplător și trist
luna pare să-mi spună un cuvânt mai supus.

METAFIZICĂ

Sunt și acum așa
Cum mă știai
plin de dor și țărână
Aici și în mine se țes hotare –
Natura își trăiește vârstele și apoi de la început le reia.
Doar sângele meu
mânat de atâta durere
își pavează calea prin iarbă
și-mi pare că la tâmple
cocorii își caută cuibul din primăvara care n-a mai
fost.
Prin palme trec clipe…
Prin orbite – iarbă…
Prin sânge – castele…
Sunt și acum așa cum mă știai:
o ramură adormită
într-un colț de cuvânt.
Natura pleznește în muguri
ce niciodată eu nu i-am avut.
Toate spre început ea le va duce
ori le va binecuvânta…
mi-e teamă încă să ridic
mâna din întuneric,
mi-e teamă să nu-ntâlnesc
între spini și lăstari
locul unde se revarsă
durerea în înțelesuri totdeauna.
Eu nu mai aprind pe boltă stelele.
Nici măcar una.

SĂMÂNȚA

Departe nu este cântecul
Și nici bucuria pământului
Nu-i prea ascunsă. Căci sămânța
Nu-i decât tărâmul în care viața și moartea stau la un ceai discutând.

MENUET

Ce cumplit se pare cum Luna-ntre turnuri apare!
Ce cuminte îmi pare
Că lumina aleargă spre Soare!
Iubito,
lasă-ți părul în iarbă
să-mi petrec privirea prin el,
lasă-ți palmele să se întoarcă în mare
să-mi cufund buzele în ea,
iubito,
lasă-ți sărutul în aer
să-i respir înțelepciunea…
iubito,
ce-ai spune dacă între turnuri medievale
noaptea nu ar mai primi decât solia noastră de nuntă?
Ce cumplit îmi pare că iubirea se pierde în soare!

DISTIH XXVIII

Am pus încă un cuvânt la temelia nopții
De-acum sub stele ne vom găsi cu toții…

PANTHA REI

Stând lângă întuneric
Numărând stele
Sau fire de iarbă
în palma ta aud clipocind lacom frumusețile
înghițite de o secundă.
speriat cum eram de târâitul greierului
Am întors încă o dată privirea spre mine și spre tine.
Erai acolo
Făcând ordine între lacrimi, acolo unde
își dau mâna spațiile
Cu alte spații…
Căminul, privirea ta,
Ochii tăi,
Suspinul meu
Puneau piatră peste piatră
în zidul clipei.
Doar șoapta ta
Mai creiona prin simțuri moartea!

TÂRZIU

Ce dacă nu vreau să-ți îndrum
pașii spre iubirea mea,
la umbra zidurilor
sub mușchi
ce dacă nu vrei să vii lângă mine
să aprindem cel dintâi soare
în flăcări cuminți
și să arătăm prin albul privirilor indiferența cocorilor
în semn de speranță?

Și totuși vino!
Să ieșim din adăpostul semințelor
În cumpăna acestui minut…
Vino
Să dăm
Nume de regi tuturor păsărilor vitregite de istorie.
Vino să ne cufundăm
n vânt și-n cenușă,
Lasă în urmă cripta și somnul
Și roagă-te fierbinte pentru somn și pentru primăvară!

PESTE MINE

Primăvară sunt…
Mai nebună și mai vie ca niciodată
Nicicând nu a fost această primăvară! Și eu țin în
mâini
Lumina
Pentru ungherele trupului meu
Care mor năpădite de iarbă și cântec….
Cine mai poate întinde secunda
să o traducem în limba clopotelor?
În stânga mea sunt spini –
În dreapta mea e flacăra turnului.
Peste mine furișate și dreapta
Bat înfiorate clopotele

În primăvara aceasta
Pierdută printre muguri
Și somn urmează o altă trecere… din mormânt se naște cuvântul…
Și ce dacă am prea puțin pământ peste pleoape?
Tu te prefaci în ploaie
Și mă prefac că am înviat de două ori mai tânăr!
Ce dacă peste mine
Adie moarte cu chip de aramă?
Aroma acestei primăveri va trece
Neschimbată…

DISTIHUL PRIMĂVERII

Azi, primăvara înseamnă că tu trăiești prin cuvinte…
Azi, cana ochiul poate primi ploaia sau doar pe cele sfinte…

ADÂNC

Nu știi cumva
De ce soarele mă caută de flecare dată prin iarbă
Și îmi atinge pleoapele
Cu înc-o primăvară?
Sunt aici lângă mine toate:
Amintirile, secundele,
îmbrățișările
Care prin tine au curs…
Și dacă nu știi de ce soarele mut se scaldă
În orbitele mele de orb,
Tu sapă o groapă oriunde
Ca eu să devin stropi de ploaie!
Nu ridica iarăși crucea neputinței,
Ci ascultă primăverile
Cum se zbat neputincioase
La pieptul meu.
Peste o clipă voi înfrunzi din nou înspre
Țărână
Și voi fi iar adânc…
Atunci voi trece peste anotimpuri, peste iarbă
ca să ajung în pădurea oaselor ce dorm
dezvelite de somn….

EXURGE DOMINE

Plâng încă, Doamne,
În cenușă
Umerii ce i-am dezgolit
Spre aducere-aminte…
De ce fruntea mea îți înspăimântă pașii
Și seamănă în candelă păreri ascunse?
Dacă mai ai o apă de trecut, Doamne,
Dacă mai ai vreun ochi de-mbrățișat
Sau dacă zăpada mâinilor mele încă îți mai spune pe nume,
Dintre o mie de pietre reci, apără-mă, Doamne,
de lacrimă și vis…

DELIR

Calc peste frunze.
Mint.
Calc peste muguri.
Mint.
Calc peste degete.
Mint.
Calc peste cântec.
Râd.

NOAPTEA DINTRE IERBURI

Cine îmi clatină coliba
Dintre lăcuste
Cu surâsul și patima deopotrivă?
Ochi al pământului sunt!
Trebuia să te cred, străino,
Să te cred că ești stăpâna nopților
Și a ulcioarelor!
Pe pământ
Cineva îmi frânge dimineața
În așchii,
Îmi frânge ființa ce de-abia a-nceput…

ASCULT

Ai lăsat înainte-mi toate trenurile
Și suspinele unei lungi așteptări:
mi-ai fost pe rând:
lacrimă,
apoi deget, apoi trup…
ai pus înaintea mea toate aleile, toate ploile,
dar tristețea de a fi iubita mea nu ai vrut s-o primești.
Aud în piept bătând
Trenurile,
Ploile
Diminețile
Ce se ascund în lumină.

FAPTA

Ce ar putea sta zălog după moarte pentru mine
În somn și-n grădină?
Fapta – îmi vei răspunde
Când după apusul soarelui
Vei vedea un ochi și-o lumină
Ce pășește prin iarbă,
Prin patrie,
Prin tină….
Fapta –
vei gândi
privind
cum lumina mea e aici lângă tâmple…

NOI, MEREU…

Purtăm în noi
Glasul frământărilor
Și credința pașilor
Mereu înapoi…
În drumul nostru spre tină
Depanăm povești despre regi și lumină,
Peste adâncul în care vor trece toți
Scândura ne-o țin deasupra capetelor
Plecate de mult înspre glorie și cântec….

CATREN. OCHIUL CARE ARE PORȚI

De ce mereu ochiul are porți
Deschise numai spre umbra ta?
Măiastră, în leagănul apuselor nopți
Peste cele aprinse vei sta?

ALE NOASTRE SUNT PRIMĂVERILE

Mai ne pământean ca oricând
Îmi pare
Scrumul
Între aceste ziduri
Iertate de toamna.
Hai să închidem sub pleoape
Tot amurgul
Și psalmii iertării –
Atâția cât iubirea poate cuprinde…
Mai dă-mi de veste
Că iarba, sărutul, ploaia sunt mai presus de cele promise,
Sunt mai presus de cântec…

POD

În această metafizică
și nemiloasă noapte
mi-ai arătat
stelele care meu fumegau în iubire.
Și apa, atunci mi-ai spus, este litera fericirii
când mâna o binecuvânta.
Torțele sunt toate la fel,
peste ele chipul tău e un pod ce-mi tulbură umbra.

ZBOR

Te miri, iubito,
că pietrele n-au dorit
să plângă durerea.
Peste arcade zdrențuite se înalță aripi cărunte
ce caută nemurirea…
Tu pune-mi lespedea pe frunte
Și nu mă întreba
De ce zbor..
Orice chemare se face criptă,
Lacrimă, piatră…

CHEMARE

Vino! Să desenăm în palme
lumi,
trotuare, ochi….
Vino
Să ghicim în muguri
Fericirea primăverilor noastre!
Vino
să ne aplecăm fruntea
peste pietre și vise,
să ne-ntălnim printre ere
cu flacăra cuvintelor din inimi apuse!
Vino să ne topim unul altuia lumina
ochilor, când cel din urmă soare închide
înc-o uitare, înc-o scânteie din amara
plecare!

VEȘTI

Mi-au amuțit pe rând
torța, ochiul, primăvara și vârsta.
Natura-și trăiește somnul până la capăt
și de la capăt pe toate le împlinește
cu un cântec.
Teamă îmi este
că nu voi ști să cufund sămânța în apă moartă
și-n spaime.
Odată cu răsăritul
iubirea îmi dă de veste
că mugurii
au intrat în primăvară proaspeți.
Știu că aș putea să mai plâng moartea milostivirii
priviri sau zâmbetul căzut între gene.

JOHANN SEBASTIAN BACH

Cântecul întotdeauna este un pas s
pre flacără
sau doar chin.
Cântecul lui poartă în strune păsări oarbe sau păsări albastre
Și tu nu-l auzi?
Tu ai curajul somnului
fi lacrima răstignită o ai ca o a doua ființă
purtată permanent cu tine…
Hai să ieșim între ere
în chip de cântec și lut!
Hai să ne dăm mâna în
catedrala durerii
Și toate cele ucise vor fi pe rând semne, răscruci
și vise.
Tu, cântecul, smirna sunteți drum – nimic altceva.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share