De-ai noștri! – Ștefan Costache Andrei – În lumină (3)

SUSPIN

Ce mult îmi este spinul În pasul rătăcit,
Ce nuntă e lumina Când tu te-ai risipit!

IATĂ, AICI RÂD…

Drumețule, .
aceste nisipuri și stânci
sunt sufletul tău,
ascultă-le.
Bolți îngropate
sunt toate lăcașurile morților.
Iată sunt tot mai verde
mai cuminte sub aceeași lună
și același prier.

Să nu te mai mire că-n
orbite îmi crește
senină iarba.
Țărâna este pulsul întunericului meu.
Ți-am spus că albastre sunt toate mormintele.
De aceea ochii tăi
aici unde râd,
ascunde-te.

Întoarcerea din nume
Se plătește
În vreme cu noapte.
Aici, drumețule,
nu mai aud decât anotimpuri pierind.
Să nu te mire
Că tac
Și că râd…

DISTIH XVIII

Zăpezi ca niciodată pierdute… Aveam
Bucuria de a iubi lumina. Și trăiam.

AUD

Cu urechea, prietena
pământului, și-acum sunt lângă lut.
Și-acum aștept,
Lumină cea mai demult.
Soră, orice viață
Este o moarte învinsă, aici
În miezul suspinelor;
Cu atât mai mult ne rămâne
Lacrima
Ca legământ cu cenușa
Promisă,
Mai mult decât pasul
Schingiuit de-așteptare.
Parcă tot mai cuminte
Îmi pare
Tăcerea ta;
Să te fi ascuns între fapte apărând genele de-ntuneric?
Aud,
Murind între noi
Înspinate petale de Lună.
Orgile-n biserici, iată, tac împreună.
Aud inima mea
Vorbind somnului despre fericire. Aud…
Nu știu ce aud…

IUBIRE MEDIEVALĂ

Dacă aș pute face
Turnurile acestui castel
Să vorbească prin limba clopotelor vei vedea că
Tor scrumul lor
Doarme medievală
Iubirea dintre Soare – Răsare și o domniță călare.
mi-am auzit alchimia somnului și
mi-am zis privind spre lumină:
medievale suni între turnuri iubirile și faptele de arme din Mediul ev…

ÎNTÂMPLARE

Îmi trec degetele prin păr gândind
că mâine aș putea fi pământ.
De ce nu ești aici lângă somn?
De ce pământ?
Lutul nu-i decât o amară întâmplare.

LINIȘTE

Mi-au fremătat oasele
La poezia fumului, în tumultul întunericului
Se-ntinde un păianjen ratându-i pânza. Liniște.
Ochii mei văd stropi de lumină
Închiși în fire de tort.
Ochiule, să nu mă înșeli înainte de a mai ciupi
O coardă de chitară.
În amintire, totuși, cântecul are o oarecare esență.
Liniște….
Doar umbra mai spune ceva monoton și banal,
doar umbra mea, sărmana!
Stafia-ntunecată
îmi inundă pupilele și atunci
o poftă nebună mi se plimbă prim palme.
E ceas târziu de noapte cu întrebări și pene.
Vreau să te apleci
Și să-mi cânți spaima ca o liniște, ca tot ce îmi susură
în ureche.
Vreau să-mi vorbești despre lacuri
ivite dintre lacrimi
sau poți să-mi vorbești despre actul de a brava;
liniștea, păianjenul.

NEROZIE

Mi-s degetele
coarne de cerb
altfel decât cuvintele iertării.
Eu sunt o bucurie largă
de la început.

SEMN. ÎN POARTĂ

Nu-mi amintesc
să-ți fi spus vreodată
că nopțile sunt o întâmplare buimacă
numărând de după cumpănă nopțile de mai
luna este acum mai mare ca o iubire
și tot ea scoate apa din ciutură
să pot
să dorm.
E prea multă întoarcere în palme!
Se deschide prin roata fântânii
O poartă cu totul alta, o poartă nevinovată de tăceri…
Dar degetele mele unde-s?

DISTIH XIX

Când sufletul tău spune o rugăciune în maci
Dumnezeu să te-adune…

PĂRERE

Se rostogolesc spre ochii mei
Și spre ființa ta fărâme de case cerești
Și cred că iar m-am rătăcit
desculț
printre cuvinte și nervi…

OCHII TĂI, STRĂINO…

Răsare Luna din ape:
încă o povară aprinsă
în atâta pustiu!
n-ai să mă crezi
că m-am adăpat în neștire
cu lumina ta.

Ochii tăi, iubito,
Ochii tăi străini mă mai dor
Ce infinite sunt stelele
Care poartă în ele destinul tău
Și ce străină îmi ești!

III. CÂNTECUL – JOCUL LUMINII

CÂNTEC

Ți-am scris pergamente cu litere de albastru și foc
și țin minte
că ai râs
repovestindu-mi lacrima.
Te-ai jucat cu mine de-a primăvara,
mi-ai arătat sărutându-mă
vatra și zodia renăscând.
Am trăit sensul cuvintelor
Și ne-am adăpostit în lumină.
Eu, tu și iubirea suntem copii cu umbra în soare.

DISTIH XX

Ce spun azi degetele și diminețile
Primăvara-nvinge întotdeauna nopțile.

MOINĂ

Ce departe erai de soare
Cu toată uimirea ta!
Ce rece floare erai cu toată nemurirea ta!
Copil sunt în neștire
Când gâzele închipuie ode
În aerul mut,
Când ciobanul își rotește ciomagul în semn de salut!
Prin zăpezi obosite
curg pâraie din munți
cu care ne-mplinim
adesea pleoapele
și așteptarea.
M-am oprit
în câmpia pe care se ridică nepământeană iarbă
de la streșini picură primăvara prin mersul pământului.

DISTIH XXI

Nu povesti pământului despre durerea
Ca o presară ochilor, nemiloasă, tăcerea.

DISTIH XXII

Vorbele tale sunt acum o flacără stinsă
Prietene, iubirea sub soare nu-i învinsă.
DISTIH. ȘI ATÂT
Văd în acești copaci lumina fără șoapte
În înțelepciune sufletul meu e o carte.

DISTIHUL PLOII

Când ploaia îți baie târziu la fereastră
Te-așază și cântă la clape o melodie măiastră.

DISTIH CU DOR

Ce-ți spun mâinile când le-aduci la tâmple:
Inimii, iubirea trebuie să i se întâmple.

DISTIHUL LUNII

Tăcere. Aud în palme risipindu-se lin
Picuri de lumină Luna se-mbracă-n satin.

DISTIH, PRINTRE ALTELE…

Crezi, tu, oare, că lumina deplină
Între spaime nu trebuie să mai vină?

DISTIH XXIII

Așa au câștigat împărații gloria:
Cerșind în sine de trei ori victoria!

TREPTE

Îmi spun câteodată, prietene,
Că în orice secundă se odihnește o stâncă.
O altă suferință se ascunde în bucurie.
Când vei ieși în poveștile acestea de pietre, să urci
Chiar de ți-e somn
Treapta cea rece și târzie.

AM PRIVIT UN CER ALBASTRU…

Mi-au spus ochii
în timp ce muream pe undeva prin iubire:
oprește-te!
Ridică privirea spre soare!
Mâinile îmi împăienjeniseră ochii
prin țărână fugare.
Credeam ca în copilărie
că tot albastrul de deasupra mea e o lacrimă de cer. Am cerșit să privesc,
am privit un cer albastru
și-am încetat să mai mor.
Mărgelele ochilor
erau atunci mai iubite,
Dar mult mai departe.
Acum cred că albastrul este acasă la Dumnezeu.
Am privit un cer albastru
Să mai pot trăi un petic de o secundă…

TAINĂ

Toate luminile albastre ascund
sub pietre anul și clipa deopotrivă.
Ascultă-mă
și lasă-ți umbra lângă timp
și lângă semințe.
Eu sunt de ajuns pentru focul inimii tale
Și sunt încă un deget ridicat spre moarte.

NOI ȘI TĂCEREA

Cum aș putea să-nstrăinez luminii
liniștea somnului?
Dorm toate patimile noastre
în spaime și-n noapte.
Peste turnuri,
peste moarte
inimile sunt degete sau
sunt lacrimi…
Ce poate înspuma dealul?
Noi clădim din cenușa stelelor valuri,
minunatele valuri
și ne mirăm de ce nu nimerim
cuvintele printre șoapte.
Ne temem de turnuri
și am vrea să cântăm mai bine un menuet
când din adânc de nume
am vrea să iubim pământul
care urmează întotdeauna după așteptare
și după tăcere…

DISTIH XXIV

N-ar trebui, ascultându-ți cenușa din palme
Să crezi că lumina închipuie mările calme…

DISTIH XXV

Lângă lacrima sufletului să nu zidești
În piatră lumină sau oricare alte povești.

VALURI

Spune-mi, inimă,
cine rătăcește în pas?
În mările tale
câte corăbii cu soare sau alt coșmar poartă
chip de adânc?

Atunci
Când între turnuri vechi mai fumegă cenușă de stele
În noapte rămân.
De-atunci,
Dinspre miazăzi vin șoaptele
Spre mal.
Copilăria, somnul, cenușa,
Tu –
Toate sunteți chemarea mea
Spre vină.

SOMN

Simplu nu este versul. Lumină
și întuneric – nimic nu-i somn pe pământ:
Căci steaua a obosit străină
toată seara fluierând.

ÎNCEPUTUL UNUI AN

Ființe în lumina anului răsar,
Și căi și gânduri ies din neștiință.
O ultimă nerostită credință –
Eu în spaime și neguri tot ard.

În muntele ridicat de cugete
Și foarte rar de puținele râsete
Sunt fericiri ce iau din nou ființă
Stele, curcubeu: toate-s cu putință.

Când îți spuneam așteptându-te
Că lucrurile în urmă încă mai ard
Cu flacără blândă privindu-te
Vărsai cu uimire smirnă și nard.

Acum mi-e prea tânăr anul
Să te mai îmbrac iar în pădure
Își schimbă frunza și coaja copacul
când ochii tăi simt jarul din mure.

DISTIH XXVI

Tot mai bine era să te întorci între umbre
Când numele tău le cheamă pe cele mai sumbre.

MEMENTO

Dacă vezi în calea ta
Un vis și o piatră cuminte
Pe-o cumpănă anonimă
A unui nesperat amurg,
Străino,
La piept strânge-le și le sărută.
Sunt urma cuvintelor mele
Ce valorează cât iarba;
Oprește-ți câteva secunde
drumul în palme.
Miră-te că mă-ntorc
să mă-mpac cu rouă
între spini.
În liniștea de dinaintea ta se înfățișează
drumul oprit. Când sub soare
vor mai bate clopotele
ridică-ți fruntea din țărâna. Mi-a ajuns sărutul tău,
mi-a ajuns până a murit șarpele
la căderea serii.


PÂNĂ CÂND?

Până când voi mai ține în mușchi neîntrebată
Sămânța?
Erau vremuri în care
îmi potriveam inima
După dangătul clopotelor.
Trăiam
Ca un șarpe într-o zare la umbră de turn,
Oglindindu-mă zilnic în cer
Și căutam din înălțime păsările negre
Să mă prindă.
Semințele aveau atunci pământul lor în mine.
În alte vremuri gândul meu asculta poemele morților
de câte ori lângă cruci
stăteam rezemat de vreo lespede
cu ochii pierduți în tăcere.
Și atunci sămânța avea drumuri subpământene –
Încolțea și devenea pe rând cruce ori cuvânt.
Ascult vocea vremurilor mele fertile. Sunt încă prizonierul
Seminței și-al primăverii
Ce nu vrea să mai stea.
Un pas spre lut
Și unul spre lumină.
Încep din nou să pier…
Până când?

ÎNTOARCERE SPRE TINĂ

Intru în patria mea străin și plin de vină.
O povară și-un cântec mai am sub această tină.
Lemnul tace –
portretele bunilor mei la fel,
Dar parcă bunica îmi spune că aici tăcerea e doar o secundă mai plină. ..
deschid o ușă și m-așez
pe un pat de nuc înfruntând
spaima păianjenului
în plasa căruia a dormit copilăria mea.
Sângele meu se-ntoarce abătut
în părinți
Cu mii de valuri înspumate…
Moartea lor mi-a zugrăvit pereții
și jocul în tonuri calde de aprilie.
Aș vrea să trag cerul peste ochi
să văd cum
oasele lor se odihnesc în icoane.
Copilul zidurilor albe
Care mereu a fost
n-a mai găsit lumina pașilor fără rost.
nemișcarea nu-i decât un scurt drum spre tină
ca și pereții plini de amintirile noastre…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share