De-ai noștri! – Ștefan Costache Andrei – În lumină (2)

DISTIHUL LUMINII

Numele ei vine din piatră sau moarte
Lumina este întâmplarea mea foarte…

AȘTEPTAREA LUCRURILOR

E pace-ntre lucruri bătrâne
Și-n mine lot așa….
Știi, străino,
Că poți să te întorci
Înnobilându-te printre umbre?
Pe undeva prin urmă
Îți iese înainte
Ușa
Și tare mi~e teamă
Că degetele or să-mi cedeze locul lor sau se vor ascunde între alte palme
Întemnițate în apa tăgăduirii.
E pace între umeri și statui viclene
Și-n vatră tot așa…
Cu mâneca șterg fereastra vremii,
O șterg mai abitir de întuneric
și-ncerc să pipăi inima mea plăpândă
între taine.
Din ce în ce mai mult
ea întârzie
ca și cum ar veni la mine
cu flori culese azi din moarte
și într-un timp
simt ce ucigașă e bătaia inimii,
ce sărată e orice întâmplare
din jurul meu…

DISTIHUL PĂSĂRII PHOENIX

Din cenușă presărată cu ochi și cu lacrimi
Ies pentru a adeveri legenda, păsări și patimi.
DISTIHUL ÎNTUNERICULUI
Am spus când cenușa visului mai fumega prin noapte: Întunericul este spaima iubirilor moarte.
DISTIHUL IUBIRII
Ți-am arătat mereu neputința zeilor de-a muri,
Și iubirea, ți-am spus apoi se stinge cu flăcări.

CATRENELE ORBULUI

El se oprește din cale tăcut
Lumina, de departe semn i-a făcut,
Prin gând își închipuie doar timpul
Mai repede, mai fin ca nisipul.

În drum pașii cer tăgăduirea
Nu simte că sub degete moare iubirea.
E somn și e secetă în toate
Azi mai văd morții și statuile poate.

Bătrânule, pune-mi umbra cârjei în palme
Până ce soarelui nu-i va fi iar foame
Și trece-mă și pe mine prin gând
s-aud lumina în creștet curgând.

Stau față-n față cu setea senină.
Îmi spune: tinere, dă-mi și mie lumină!
Dacă vrei să sprijini cerul pe umeri
Pe zodie trebuie să nu te mai superi!

DISTIHUL TĂCERII

Ia-ți palmele de la frunte și ascultă:
Apele sunt tot timpul liniște slută.

DISTIHUL DURERII

Noi purtăm în umbră povara neștiută
Dragostea-și numără moneda neplătită.

DISTIH FĂRĂ MILĂ

Atunci când ieși între lucruri din beznă
Între ele, inima n-are caznă.

DISTIHUL IERNII

Zăpezilor mai toate, iubirea le ridică temple
Prin cetăți suspendate las ființa să se întâmple.

DISTIHUL AMINTIRII

Să nu-ți pese de mările fără liniște
Mâinile tale sunt tot aduceri-aminte.

DISTIHUL OCHILOR NEGRI

Știi că genele tale mi-au zidit o umbră
Pupilele-n zori vin să-mi zică noapte bună.

DISTIHUL FERICIRII

Nu ți-am zis că stelele sudului sunt somn
Fericire albastră? După atâtea lacrimi sunt și eu om.

DISTIHUL FERICIRII TALE

Știu că atunci când taci ți-e frică de noapte
Bucurie cuvintelor în ochii tăi încă se poate.

DISTIHUL LACRIMII

Mi-au rănit sufletul pierzându-te noapte și munți.
Lacrima este istoria mea. Nu încerca s-o înfrunți.

LUME NEBUNĂ. DISTIH

Pe strada dragostei cere puțină lacrimă-n palme
Vei auzi intre două turnuri că toată lumea doarme.

ACESTA ESTE DISTIHUL TĂU

Spune-mi ceva din povestea amărăciunii tale,
Acum când scrumul și uitarea sunt o singură cale.

DISTIH DIN ÎNTÂMPLARE

Ce asfalt e soarele și toate cele fierbinți
Când pleci știu că râzi și că sigur mă minți.

DISTIH, DIN NEFERICIRE…

Cele mai multe din suflet sunt spini.
Când auzi pământul plângând, să suspini.

DISTIHUL ACESTEI NOPȚI

În noaptea asta, iubito, simt cerul senin
Stelele n-au patrie și lumina nu are chin.

DISTIH DE CRĂCIUN

Dorința mea fierbinte, Moșule, este vis
Din peștera Ta au venit Magi și m-au nins.

DISTIH FĂRĂ CULOARE

Tot nu te pot întoarce bătrâne din întuneric;
Dă-mi să beau cenușă sau ceva mai teluric.
ÎN NUMELE IUBIRII
În numele rozelor
Te declar ploaie și dincolo de petală
Să-mi întâmpini genele cu iubire.
E simplă Luna sus
De mult o aștept;
Să pleci între spini,
În numele luminii
Stai lângă iubirea mea.

CÂNTAȚI-MI, ROZELOR

Dacă eu și încă alte cuvinte
ne vom răspunde în somn
voi să-mi cântați dorul prin altă zidire.
Ea să rămână aceeași.
Cântați-mi dar, somnoroaselor,
dimineața
și întâmplarea ființei!


II. DRUM PRIN CENUȘĂ

DISTIHUL SCRUMULUI

Lacrima ce se țese între pupile și gene
Nu-i decât scrumul sentimentelor mele.

DISTIH II

Trec corăbii multe înspre pierduta lumină
În întunericul și cenușa mea cine-o să vină?


DISTIH III

Noapte de capricorn. Stelele deasupra toate.
Ev și iubirea nu suntem decât firave șoapte.

DISTIH IV

Liniște. Ciobanul își fluieră steaua aprinsă.
Lumina moare-ntre genele mele învinsă.


DISTIH V

Străzile duc întotdeauna, mai toate,
Spre tăcere. Spre iubire niciodată, poate…

DISTIH VI

Se prăbușesc pașii mei peste amintire
În întuneric, nimic nu este fericire.

DISTIH VII

De ce te pierzi la răscruce de ape?
Nu simți că lacrima doare de-aproape?

DISTIH VIII

Privind la toate iubirile de sub soare
Vei afla că tot cerul este o durere prea mare.

DISTIH IX

Uneori teama de a fi stâncă este o altă bucurie
Decât neputința iubirii să-nvie.

DISTIH X

Sub povara amară a durerii tot vede lumina.
Și ce departe, târzie și rece-i străina!

DISTIH XI

Îmi șterg ochii de pânze negre de păianjen
Prin palme mai dor încă urme de vrajă.

DISTIHUL FLĂCĂRILOR ALBASTRE

În cămin se povestesc albastre flăcările
Sub fericirea sufletului când sărută stelele.

ÎN ÎNTUNERIC

De la fereastra mea
se vede totuși lumina
și trena
ei la fel este
bucurie nesfărâmată în pași.
Aud stropi de Soare
Cum picură pe la ferestre
Și mai iubesc
Din somn ființa ta
Cu ochii pedepsiți la nemurire,
Cu lacrima dragostei în gând…
Am să deschid ușa
Să te întorci
Și să cuprind zodia fericirii
Cu tine, iubita mea!

AZI

Primim sărutul luminii
chiar dacă
ești în întuneric departe.
Azi iubirea pleacă
lăsând in urmă cumințenia norilor
și spre amintire, ploaie…
Ploaie, ploaie.
Azi timpul a murit.
Pe-o stradă înfrigurat
aștept
să revină cu tine
la fel de albastră iubirea.

PRIMĂVARA

Mi-au asfințit în această dimineață
stelele toate.
Aud în pustie:
Cine să fie acela pe care – L aștept?
Dintr-un colț al îndurării
prin fereastra lacrimilor mele Dumnezeu nu tace.
El nu vrea să tacă.
Dumnezeu se botează.
Sfântul vede și devine apă.
Soarele ține în palme
natura aprinsă.
Se vede acest soare
care începe să doară pe Cruce.
întreaga natură e iubire, sufletul meu e iubire.
Sfântul întinde mâna cu
apă Soarelui.
Și râde!
E primăvara Sfântului!

ACUM, TOT SOMNUL

N-ai să știi prietenă
Că eu sunt din clipa sosirii tale lângă prag Cumpănind zodiile
Și cuvintele grele.
Nu-i așa că o să le ierți îndrăzneala cu un sărut… N-ai să știi, poate,
Mersul meu prin lumină
Înduplecat de aștri,
Semănându-le dreptate,
Hotărând care e albastru și înalt…
Ce mult mi se pare somnul din urmă
Și tăcerile ce arse îmi par!
Orice faptă e dureroasă,
orice faptă dimprejurul meu!
Poate vei fi dimineața pământului răsfirat în pupile
Cât de puțin este pasul care urmează
sufletul meu
prin tăgada nestinsei iubiri.
Somnul
a fost printre cele scrumite o șansă.
Acum tot somnul
îmi amintește de corăbii și fericire!
Tu ești pierdută
pe sensul de mers al luminii,
iubirea mea!

DISTIHUL STELELOR ALBASTRE

Stele deasupra. Somn cu dulceață de îngeri.
Stelele, în iubire, sunt toate adevărate temeri.

NOAPTEA SF. ȘTEFAN

Sfântul plouă.
Iubirea ca o torță
Nepământească
își caută stihuri
Prin noi și prin picuri.
Norii sunt haina Sfântului.
Din cer cad stele desculțe;
Din mâinile Domnului –
Sărutul furișat al Sfântului.
Stropi imenși de lumină sfâșie întunericul
Dintre noi.
Ne iubim!
Sfântul mai umple pumnii cu apă și plouă.
Sfântul râde:
Copiii lui au plecat să se culce.
Sfântul mai plouă puțin
Fericit și apoi
Adoarme și el cu gândul la copii: dragostea lor.

DISTIH XII

Turnuri negre departe. Sub ele armura.
Privindu-le spun: trebuie să treacă vara.
MAI RĂMÂI…
Azi inima a-ntrebat:
Unde pleci?
Apoi lacrimile au prins o aureolă amară,
Întrebarea ta
Are sensul de piatră sau ceva mult mai departe…
Tu lângă mine
La piept mi te strângi:
Cuvintele sunt o nemeritată jale…
Umbra îmi spune:
Pentru care ceas?
Jarul se răscoală în vatră;
Pentru care pas?
Și mâinile mele s-aprind lângă bătăile inimii tale…
Se aude…
Care veste?
Care spin?
Iau cenușă în pumni și mi-o așez lângă ochi.
Mai rămâi,
Umbra din vatră mă frige!…

NIMENI

Tocmai aprindeam
Focul
Când stelele-mi râdeau pe sub pleoape.
Ochii mei plini de spaimă deveniseră simple morminte
În palme nimeni.
În jur tăcere
În pupile nimeni.
Și totuși în suflet.
Ea
Ca o scăpare ascunsă
a mea.
Nimeni.
Somnul piere fluid
printre degete.
Și totuși ea.
Iubita mea nu mai e demult…
DISTIHUL AȘTEPTĂRII
lacrimile /toartă in ele câte o veste.
Așteptarea nu-i decât o însingurată poveste.

DISTIH XIII

Noapte îndurerată ca niciodată
poate în palme îmi număr stelele moarte.

DISTIH XIV

Și acum stau la fereastră ca un ceas fără timp
Lumina este mecanismul meu scump.

POVESTE

Poveștile sunt ceva fără veste,
Altfel decât greierele care
doarme-ntre vise și stele.
Poveștile poartă un tărâm necuprins, numai corăbii,
ochi, iubiri și multe cuvinte vei afla
dincolo de ele.
Sunt altceva decât morminte.
Toate poveștile, prietene,
Poartă-n nume vasul cu care ne-am purtat
Peste mări și țări copilăria.
Cea mai sinceră și îndurerată poveste
dintre toate poveștile
este iubirea.

DISTIH XV

De câte ori am văzut caravane în pustiu
În prea multa mea durere voiam să fiu.

DISTIH XVI

Cine a văzut în cenușa întunericului stele?
E altceva decât plata destinului în ele…
CORĂBIILE
Corăbii medievale…
Iată
Cum trec peste îndurerata mare…
Și ne mai mirăm
că-n suflet ceva ne mai doare:
ca o orgă cu catargele lor intonează
simfonia tăcerii.
E pace între Scyla și Caribda
Și-n mine e pace!
Se pierd eonii prin cenușă
Și-n amintirea mea.
Mai trec corăbii și azi,
Abătute
Din somn către lumină.
Iubirea nu mai are vreo vină.

CATREN

Cele mai multe dureri sunt se pare în Infern. Aici pe pământ între cele spuse
printre lacrimi și gene, multe patimi se cern semn că iubirea și lumina nu sunt apuse.

MIEZUL NOPȚII

Se deschid porii în poveste.
Ca ieri
palmele mele
întinse sub boltă
sau sub un vis ce-l aștept,
tac.
Înainte drum
cu fântână părăsită și corbi.
Am șovăit și mă întreb:
Despărțirea de care mă temeam a pierit?
Și lumina care nu ne-a luminat
ne mai așteaptă?
Între aceste dureri
nu mai știu
de ce soarele de mâine îmi este o șoaptă neînvinsă.
Tremură cuvintele în copacul amărăciunii;
Strigăt îmi pare orice suspin.
În orbite chin
Și lacrima mea amuțește.
Orologiul
măsoară patria
iubirii mele.

DISTIH XVII

Cartea înțelepciunii noastre este moartea
Așa cum urmarea luminii e noaptea.
RÂNDURI CĂTRE IUBIRE
Nu te mai ascunde
între sălcii apăsate de ploi
și aprinde
încă o dată pe boltă, ca ieri, o stea.
Lasă-mă să trăiesc secundele lipite în alte secunde…
Dă-mi palmele tale
Să le zidesc în inimă
Și așteaptă-mă în Carul Mare.
Închipuie-ți că mi-e sete sau că mi-e dor
Și închide-mi genele cu necuvinte.
Apleacă-ți umbra albastră
peste visele mele răsărite din iarbă.
Nu schimba cerul de sub pleoapele mele
Cu întuneric de șoapte.
Ascultă puțin
Cetatea din pieptul meu
Și apoi ia cu asalt
Reduta durerii!
Ce dor îmi e de somnul tău prin vară
Și inima haihui ce visează maci
din lanuri și din legăminte.

O clipă!
Aș vrea să-mi petrec lumina după buzele tale
Și să mă-ncing cu stele.
Până acum,
Până în seara secundelor, unde-ai fost?
Am rătăcit Luna prin somn
Și mi-e frică
Să pier
Între lacrimi.
Ascultă-mi ființa și lasă poarta luminii să cânte venirea
ta.
Pentru totdeauna.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share