De-ai noștri! – Răzvan Theo Chirac – Italia. Note de călătorie (6)


GRADIVA

Spre deosebire de Roma, Pompeiul timpuriu a traversat secolele rezistând în detalii complete, numai pentru că nu a existat un Pompei târziu. Paradoxal, focul vulcanic l-a „înghețat” în timp, oferind celor de azi iluzia întoarcerii în trecut. La fel ca memoriile, relicvele odată abandonate și uitate devin mai prețuite decât acelea în folosință continuă. Ne concentrăm asupra lor, conștienți de fragilitatea și extincția iminentă. Astăzi, principala grijă a administrației din Pompei este conservarea care doar încetinește inevitabila ruină.
Freud compară memoria cu arheologia, judecând că întocmai cum îngroparea vechilor artefacte le proteja deseori, iar relicvele din Pompei au început să se degradeze imediat după ce au fost dezgropate și expuse, la fel se degradează și memoria conștientă, lăsând numai ceea ce a fost îngropat și schimbat în mod inconștient.
Străbătând străzile orașului antic, mi-am reamintit părerea unora care credeau că o oră în Pompeiul dezgropat de sub cenușă valorează mai mult decât o viață întreagă dedicată paginilor lui Titus Livius. Iar Vico, filozoful de pe Via San Biagio dei Librai din Napoli, gândea că examinarea monumentelor este o poartă directă spre trecutul omenesc, preferând-o povestirilor cronicarilor și istoricilor. Ideea este îmbrățișată de mulți gânditori pe tot parcursul veacului al XIX-lea, care opinau că relicvele simbolizează identitatea, răspunzând mai bine diverselor scopuri decât cărțile.
Am pășit pe urmele romanilor, dar și pe cele ale arheologilor de secol XVIII, dintre care se distinge numele lui Winckelmann, cel care a desfășurat o laborioasă muncă de investigare, de înregistrare și de triere a obiectelor descoperite la Pompei și Herculaneum. Călătoria prin trecutul pompeian mi-a ilustrat tema romanului Gradiva, în care protagonistul, un arheolog german singuratic, respinge prezentul, stă înconjurat de zidurile, cărțile și tablourile sale, fără să aibă nevoie de alt contact. În viața de toate zilele evită femeile, însă este fascinat de un basorelief clasic al unei fete din Pompeiul îngropat sub pământ.
Dar, oricât ne-am înconjura de relicve și oricât am cutreiera șantiere arheologice, orice pas înainte pe care-l facem în cunoașterea trecutului nu ni-l apropie, ba dimpotrivă, ni-l face mai îndepărtat, mai puțin cognoscibil. Conștiența crescută a anacronismului ne-a detașat de trecut. Cu cât cunoaștem mai bine trecutul, cu atât mai mult ne dăm seama că l-am depășit.


LUMINA SUDULUI

Lumina desăvârșită a Mării Tireniene scaldă ținutul Neapolelui, râvnit încă din antichitate de greci și romani, Vergiliu, Tiberiu și Nero petrecându-și aici iernile. Protipendada romană descoperise în așezările din jurul golfului noi oportunități de a-și diversifica dulcea pierdere de vreme. Lumina a fost umbrită atunci când Vezuviu s-a hotărât să nimicească această geografie mediteraneeană, în care Pliniu cel Bătrân credea nețărmurit, fiind atât de pătruns de sentimentul infailibilității ținutului încât, contrar direcției de fugă pe care o impunea erupția, părăsește Misena îndreptând galera spre poalele vulcanului. Respinge fatalitatea deznodământului și, de dragul științei, vrea să cerceteze îndeaproape norul ca un copac rămuros pe care vulcanul îl trimitea în înaltul cerului și din care se scutura deja cenușa ucigașă. Vaporii de sulf și acid clorhidric, cenușa fierbinte care prefăcuse ziua în noapte, îl vor sufoca pe plaja de la Stabia, așa cum îl vor ucide pe ultimul locuitor al orașelor Herculaneum și Pompei.
Un alt fel de lumină am descoperit în muzeele orașului, în expresia caravaggescă reluată și îmbogățită de școala meridională de pictură care, în veacurile XVII și XVIII, gravita în jurul Neapolelui. „Secolul de aur al picturii napolitane” a fost favorizat de apariția prealabilă a lui Caravaggio, cu viziunea sa patetică, materializată sub tortura luminii sudului.


SICILIA

Precum Goethe, în urmă cu mai bine de două veacuri, am pornit spre Sicilia într-o zi de aprilie, dar spre deosebire de aristocratul din Weimar, care a debarcat la Palermo, am abordat Sicilia din Catania, al doilea oraș ca mărime, aflat de milenii în umbra celui mai neastâmpărat vulcan mediteraneean, Etna.
De aici, cu mijloace de transport exclusiv auto, am străbătut pământul binecuvântat al acestei „realități fantastice” cum o numește Leonardo Sciascia. Am descoperit un orizont al miturilor, în care dacă nu pui preț pe imaginație e mai bine să rămâi acasă. Geografia fascinantă trece de la marea transparentă, cu lagune verzi, la deșertul negru pârjolit de flăcările adâncurilor din zona somitală a Etnei.
Situată în inima Mediteranei, la întretăierea drumurilor care leagă Europa de Africa și Levantul de Gibraltar, Sicilia a fost atacată neîntrerupt și de pretutindeni, ocupată succesiv de fenicieni, greci, romani, bizantini, arabi, normanzi, aragonezi, francezi, habsburgi ș.a. Mai toți puternicii Mediteranei au trecut pe aici, au oprimat și batjocorit urmașii vechilor siculi, aceștia din urmă obișnuindu-se să-și facă singuri dreptate în fața umilințelor îndurate, mafia zilelor noastre fiind o reacție la frustrarea resimțită înaintea jefuitorilor de ocazie. Vendetta presupune iuțeală, dârzenie și neîndurare. Tăcerea și conspirația sunt apanajul sicilienilor. Aici se vorbește mai puțin decât în alte părți ale Italiei. Sunt suficiente anumite gesturi, o simplă privire și… nimic nu mai e de făcut. Încă din antichitate, tiranul Dionisos și-a obișnuit spionii să comunice prin semne și să tacă, istoria ulterioară perpetuând acest obicei. Inflexibilitatea și cruzimea insularilor caracterizează o istorie zbuciumată, în care suferința e marcată în permanență de doliu, vărsarea de sânge alimentează ura, potolită la rândul ei tot printr-o vărsare de sânge. De când e lumea, aici au curs neîntrerupt lava și sângele. Roșii, fierbinți, năvalnice, de neoprit. Nu-și domolesc iureșul decât departe, în talazurile Mediteranei.
Am privit aceste talazuri la Catania, Taormina, Agrigento, Siracusa, Palermo ori de pe Etna, acolo unde, pe fundul craterelor, sticlesc neîncetat ochii înflăcărați și înspăimântători ai zeului ascuns în măruntaiele pământului. De cele mai multe ori, priveliștea era încadrată de ruine antice, rămășițele unor temple, teatre, altare de sacrificiu, pe care le foloseam pentru a da „adâncime” fotografiilor. Sicilia – s-a spus – e „un pământ străvechi deasupra căruia aleargă norii și strălucesc apusurile”. Un pământ al contrastelor. În ziua când am urcat pe Etna, norii alergau la altitudine joasă, împiedicându-mă să văd mare lucru. Doar contraste. Între negrul pietrei vulcanice calcinate și albul inefabil al zăpezii, între albastrul cerului ghicit printr-o spărtură a norilor și roșul incandescent revărsat din străfundurile lui, acesta de pe urmă „văzut” doar cu puterea imaginației. „Întreaga Sicilie este o realitate fantastică. Cum poți să trăiești acolo fără imaginație?” se întreabă Leonardo Sciascia. Bobițe de gheață-mi biciuiau fața și, neavând o constituție solidă așa cum au insularii obișnuiți să colinde ținuturile aspre din interior, vântul puternic mă clătina serios. O geografie traumatizată de lavă, cu plăgi adânci pansate de vegetație luxuriantă. Primăvara, împrejurimile vulcanului sunt colorate de tot soiul de flori, hrănite cu o deosebită generozitate de sărurile magmei. Solurile vulcanice au fost permanent reîmprospătate, rupte și târâte de alunecările de teren declanșate de cutremure. Catanezii aproape au pierdut șirul erupțiilor și cutremurelor care le-au devastat orașul. Arhitectura imaginată în piatră vulcanică este omniprezentă, în centrul pieței baroce unde se află catedrala găsindu-se un elefant din piatră eruptivă neagră, ce rezumă două milenii de istorie, deasupra căruia în settecento, în plină fervoare a reconstrucției, arhitectul Vaccarini, inspirat de Bernini, amplasează un obelisc egiptean din granit, o altă rocă magmatică. Așadar, o geologie magmatică fraternizând cu arhitectura barocă, spre gloria unui oraș aflat pe lista UNESCO a Patrimoniului Mondial, ca parte a orașelor aparținând barocului târziu de la Val di Noto. De fapt, ca și mafia – în sensul ei larg – barocul este o stare de spirit în Sicilia. Pentru unul venit dintr-o țară fără arhitectură, spațiul urban mediteranean e copleșitor, deși nu admir în mod deosebit arhitectura barocă, preferând-o pe cea clasică greco-romană și pe cea renascentistă. La Agrigento, în Vale dei Templi, m-am simțit ca un barbar printre colosalele ruine grecești, prea mic pentru somptuozitatea și megalomania insulei unde grecii au debarcat cu mai bine de șapte secole înainte de Hristos. Palermo e dezinvolt și capricios, strada fiind un decor teatral ce te transformă numaidecât în spectator. O imagine atemporală m-a marcat: o familie palermitană înghesuită într-un Fiat 500 (Cinquecento) de acum jumătate de veac, străbătând în viteză Via Vittorio Emanuele, pasagera din dreapta făcându-mi cu mâna; pe fundal un vechi chioșc de tutun cu reclama la Giornale della Sicilia. La Taormina, am surprins câțiva localnici în Villa Comunale, oameni în vârstă profilați în decorul Mării Ionice, apărați de soare de vestita coppola, șapca specifică bărbaților. Cartierul Ortigia, grotele și teatrul grec unde se jucau tragediile lui Eschil și de unde spectatorii vedeau marea, ca și la Taormina, m-au impresionat la Siracusa.
Sintetizând, aș spune că Sicilia e un amestec de lumină și culoare, veșmintele populare, ceramica, țesăturile oglindind această varietate. Soarele nemilos îți dă o sete delirantă, albește pământul brăzdat de crăpături, pârjolește vegetația până o preface în scrum, seacă albiile râurilor scurte și-i trimite la odihnă pe insulari.


TRINACRIA

Emblema Siciliei este o Gorgonă numită „Trinacria”. Nu o zeitate marină, ca Proteu, Triton ori Glaucos. Nu. Un chip de gorgonă înconjurat de trei picioare flexate care îmi sugerează pașii civilizațiilor succedate pe acest pământ din inima Mediteranei. Picioare ce aleargă ca o morișcă frenetică, neobosită, jucăușă, la cheremul Sirocco-ului, vântul cald, uscat și furios care m-a întâmpinat în prima seară pe insulă.
Alături de măștile baroce, gorgona, care datează din Antichitate, e omniprezentă, completând decorul teatral al farsei care bravează (sau maschează?) destinul tragic al insulei. Să fie Gorgona masca hilară a unei geografii aflate perpetuu la cheremul jocului plăcilor tectonice, al cutremurelor și erupțiilor vulcanice ale Etnei, „zeul” geologic al bazinului mediteraneean, un adevărat călău al istoriei acestor meleaguri? Sau poate că, așa cum în mitologia greacă aceste creaturi feminine amenințătoare aveau rolul de a-i transforma în stană de piatră pe cei ce le priveau, ele au împietrit lava, creând relieful vulcanic râvnit de om din cele mai vechi timpuri grație solurilor fertile. Dintotdeauna, aceste creaturi au avut grijă să stingă focul adâncurilor, mânia lui Hefaistos și a ciclopilor.
Obișnuit de acasă cu gorgonele pentru că pe fațada școlii unde-mi desfășor activitatea, pentru protecție, meșterii de altădată au modelat aceste chipuri groaznice, n-am rămas împietrit odată ce am călcat pe pământ sicilian. Ba, dimpotrivă, am privit cu atenție aceste chipuri ce exprimă imaginea sinelui deformat de vicii și – ca orice muritor – m-am întrebat în ce măsură viciul meu de a vâna himere mă transformă, mă deformează, mă îndepărtează de realitate. În preajma craterelor Etnei, nu-mi dau seama dacă am fost mai aproape de locurile pe unde erupe materia topită sau de atelierul în care Hefaistos făurea arme pentru zei.


ETNA

După ce am urcat pe Vezuviu, a venit rândul Etnei, casa lui Hefaistos, cel mai înalt și neastâmpărat vulcan european. Escalada mi-a amintit gluma preferată a catanezilor, cei ce trăiesc de milenii la poalele sale: „e un vulcan Vezuviu?”. Etna fumegă încontinuu, pentru localnici fuiorul de fum fiind un indice al sensului din care bate vântul, un soi de giruetă naturală. Apropo de vânt, m-a speriat furia cu care Sirocco mătura străzile Cataniei într-o seară de aprilie, spulberând scaunele și mesele teraselor de pe Via Etnea. M-am adăpostit în odaia închiriată, unde am îndurat zgomotul produs de zăngănitul obloanelor.
Am urcat cu un autobuz local până la un refugiu alpin situat aproape de două mii de metri, după care un funicular m-a lăsat la 2500 de metri. De aici, pe jos până la 3000 de metri, unde am trecut linea giala, ce interzicea accesul. Poalele sunt acoperite de pomi fructiferi, citrice și viță-de-vie, după care urmează castani, stejari și goruni, fagi și mesteceni. La altitudini mari cresc săpunarița și mușețelul. După care, muntele se ridică brun-roșcat, gol, ars, mai sus roca eruptivă neagră fiind omniprezentă, un adevărat deșert pârjolit de flăcările adâncului. Am avut parte de frig și vânt puternice, bobițe de gheață care-mi biciuiau fața și vizibilitate redusă aproape la zero din pricina plafonului de nori coborât.
Insula s-a aflat perpetuu la discreția vulcanului ucigaș, expusă capriciilor sale, zguduită de jocul plăcilor tectonice. Dar nimic nu-i urnește din loc pe catanezi, și mă gândesc la locuitorii întregii provincii (nu doar ai orașului), care izbutesc de fiecare dată să se sustragă distrugerilor, să subziste, să înfrunte moartea.
Călător prin Sicilia, Octavian Paler se-ntreba cum de în ciuda pericolelor, insularii iubesc vulcanul și rămân pe loc. După păreri ce oscilează între fatalismul tipic sicilenilor, aspect reflectat de dialect, care nu are timpul viitor, neglijarea primejdiei și speranța că cea mai recentă erupție a fost ultima, autorul „Drumurilor prin memorie” încheie încredințat că legătura dintre vulcan și localnici scapă prejudecăților noastre.
Ajuns în vârf, mi-am amintit de Empedocle, extravagantul filozof ce a cutreierat întreaga Sicilie pentru a sfârși – spun adversarii săi – în craterul Etnei, de unde flăcările i-au zvârlit afară doar o sandală. Crunt destin pentru un gânditor ce dorea să împace materia cu spiritul.


TAORMINA

Am avut norocul să vizitez stațiunea în afara sezonului, când hoardele de turiști văratici atrași de festivalurile artistice erau încă departe. Am intrat în teatrul grec și m-am bucurat de peisajul ce i se-nfățișa unui spectator antic, privirea oscilând între conul Etnei, livezile de citrice și valurile Mării Ionice. Walter Starkie spunea că a văzut tot felul de turiști la Taormina, înfumurați, îngâmfați, mândri, arțăgoși, plictisiți ori mincinoși. Îndată ce urcau la teatru, defectele și excentricitățile se risipeau și cu toții deveneau visători, lucru ce mi se-ntâmplă și mie în preajma unor ruine antice. Așezarea a fost colonie a Siracusei, oraș pe care aveam să-l văd ulterior.
Pe Corso Umberto I, am intrat într-o librărie să caut vreun album cu fotografiile decadente ale baronului Wilhelm von Gloeden, atras de adolescenți sicilieni în chip de divinități pastorale și personaje mitologice precreștine. Contrar așteptărilor, populația orașului a acceptat activitatea fotografică a germanului, desfășurată în exterior, în locuri publice. Am răsfoit o broșură doar pentru că albumul era ambalat spre a fi ferit probabil de priviri indiscrete. Nu mă atrag efebii lui von Gloeden, ce ilustrează decadentismul sfârșitului de secol XIX și a perioadei care a produs opera lui Oscar Wilde.
În Piazza Vittorio Emanuele al II-lea, pe locul vechii agore grecești, am imortalizat câțiva localnici în fața bisericii Santa Caterina d’Alessandria, apoi austerul și crenelatul Palat Corvaja. Simbolul Taorminei, o figură mitică, jumătate femeie, jumătate taur, tronează în Piața Domului.
Am zăbovit în Villa Comunale, o grădină magnifică donată de o englezoaică bogată, printre plante tropicale și mediteraneene, stând pe o bancă și urmărind localnicii având albastrul mării pe fundal. Într-un colț al grădinii, un gușter impasibil mi-a pozat cu prietenie în lumina strălucitoare. Confrații săi îmi țin companie ori de câte ori străbat străvechi așezări grecești ori romane, de la Roma la Pompei și de la Siracusa la Agrigento. Ei sunt stăpânii necontestați ai pietrelor antice, străjerii mărturiilor trecutului și călăuzele visului pe care-l trăiești undeva în umbra unor relicve colosale pe țărmul unei îndepărtate mări subtropicale.
Citeam cândva părerea unui fotograf despre cele ce ne-nconjoară… Sugera să lăsăm aparatul deoparte, să uităm de dorința de a fi artiști, de părerile celor din jur, de expoziții, detalii tehnice ș.a. Să privim, să vedem, să dăm importanță lucrurilor aparent mărunte. În drumurile mele, mărturisesc, am căutat să-i urmez pilda, să uit de aparat și să nu fiu călăuzit de ideea de a trage cât mai multe cadre. Uneori uit și de hartă, deși meseria (sunt dascăl de geografie) îmi impune să am una la-ndemână. Uit de mine, de ideea de a face bani din imagine și mă concentrez la maximum asupra locului în care mă aflu… Mă „focalizez”, ca să folosesc un termen de specialitate, asupra unor detalii „neimportante” precum acest gușter de la Marea Ionică. Bucuria momentului survine cânt nu te mai iei așa în serios și te lași purtat pe aripile visului. Suspendat deasupra mării, la umbra unor plante mediteraneene, fără alte lentile decât cele ale ochelarilor, privesc, văd, înțeleg și simt bucuria acestei geografii a sudului, fascinantă pentru cele mai vechi civilizații.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share