De-ai noștri! – Răzvan Theo Chirac – Italia. Note de călătorie (5)


APOLINIC ȘI DIONISIAC

Într-o istorie subiectivă a autoportretului, Octavian Paler spune că scrie despre Michelangelo în dorința de a-și încuraja orgoliul în momente delicate. Se referea oare la orgoliul florentinului de a-i întrece pe sculptorii clasici greco-romani? La ambiția toscanului de a-i surclasa pe meșterii din Rhodos ai grupului „Laocoon”, a cărui descoperire la început de cinquecento stârnise stupoare și tulburare? Se spune că Michelangelo a cercetat cu minuțiozitate sculptura din secolul I î.Hr., resimțind el însuși durerea ce țâșnește din fiecare mușchi și tendon al trupului lui „Laocoon”. Am admirat și eu sculptura antică din Muzeele Vaticanului. M-am concentrat pe chipul răvășit de suferință al tatălui, al celui care, printre buzele întredeschise, pare să-i scape un suspin plin de încercare și de oprimare, așa cum îl descrie cardinalul Jacopo Sadoleto. Expresia de pe chipul tatălui transmite de altfel un adânc sentiment de îngrijorare și durere, potențat de lupta lui disperată, de vibrația musculară pusă în mișcare de repulsia față de reptile.
Tot în Cortile Ottogonale, curtea interioară a Palatului Belvedere, „Apollon”, o copie romană (sec. I d.Hr.) după originalul din veacul al IV-lea î.Hr., mi-a amintit frumusețea apolinică a lui Nietzsche, filozoful care în veacul al XIX-a împărțit artele în două categorii: operelor în care domnesc liniștea, seninătatea, echilibrul, ponderea, rațiunea, le-a spus „apolinice”, iar pe cele ce manifestă căutare, mișcare, agitare, zbucium sub impulsul sentimentului și pasiunii le-a numit „dionisiace”. Cu privirea senină și fruntea destinsă, cel mai frumos dintre zei amintește tuturor celor ce-i trec pe dinainte măsura și limitele atribuite de Zeus fiecărei făpturi, formulate în cele patru inscripții de pe zidurile templului din Delfi: „Cel mai drept este cel mai frumos”, „Respectă limita”, „Urăște hybris-ul (aroganța)”, „Nimic în exces”.
În Muzeul Pio-Clementin de la Vatican, printre portretele în marmură ale împăraților romani, gândul te duce la obsesia lui Winckelmann, aceea că arta se naște, înflorește, după care își pierde vlaga, ca și civilizația ce o naște: la origini – perioada greacă arhaică, la apogeu – clasicul „sublim” al artei ateniene, apoi declinul imitatorilor ulteriori, eleniști și romani.


ORA ALBASTRĂ PE TIBRU

Mă plimb în josul și în susul Tibrului, fluviul care nu curge prin spațiu, ci prin timp. În Evul Mediu era cimitirul asasinilor ce-și azvârleau hoiturile la adăpostul întunericului. N-am regăsit gâștele Capitoliului, dar văd lângă mal rățuște pregătite să-și ia zborul spre apus, dincolo de colina Vaticanului. Sunt în așteptarea „orei albastre”, a crepusculului, un moment vânat de fotografi întrucât imaginile au o atmosferă aparte. Pe Ponte Umberto, cu privirea ațintită spre apus, câțiva fotografi își pregătesc aparatele, luând în vizor cupola de la Bazilica San Pietro, către care fluviul conduce privirea. E o imagine frumoasă, compusă din trei planuri: fluviul în primul, Ponte Sant’Angelo în cel secund, San Pietro și colina Ianiculum în fundal. Cea din urmă domină Tibrul dinspre Trastevere și a contribuit adesea la apărarea orașului, în 1849 Garibaldi ținând aici pe loc trupele franceze. Fotografii de azi merg pe urmele unor pictori de vedute ca Gaspare Vanvitelli, olandez naturalizat italian, al cărui tablou cu castelul Sant’Angelo, podul omonim și Catedrala Sfântul Petru îmi stăruie pe retină. Acest artist importă gustul nordic pentru vederile topografice și utilizarea noilor procedee tehnice: camera neagră (camera oscura) proiectează pe un suport, prin intermediul unei lentile și al unei oglinzi, imaginea aleasă. Bărcile de altădată lipsesc. Locul le-a fost luat de canotori, ce arareori brăzdează fluviul spre amonte. Mă alătur fotografilor și aștept – cum spune Henri Cartier-Bresson – momentul decisiv. Speculând momentul, câțiva băieți au înșirat spre vânzare mai multe modele de trepiede pe parapetul podului. Periodic, unul dintre ei se apropie de mine și – deși vede că am aparatul fixat pe tripod – încearcă să mă convingă să iau unul de la el. E din Bangladesh și încearcă să-și câștige existența pe malul Tibrului. De pe Gange până pe Tibru e ceva distanță, îmi spun în sinea mea. Și totodată mi-aduc aminte că Bernini a inclus printre personajele de la Fontana dei Quattro Fiumi și fluviul asiatic care, împreună cu Brahmaputra, formează cea mai mare deltă a lumii taman în Bangladesh. Ora albastră sosește, asfințitul se lasă, iau câteva cadre, după care traversez Ponte Sant’Angelo și mă îndrept spre Piazza San Pietro. Astfel, o nouă zi petrecută în Cetatea Eternă se sfârșește.


NAPOLI

Nu trebuie să vă deziluzionați dacă, odată sosiți la Napoli, nu găsiți vreun pescar ori șofer care să fredoneze o canțonetă. Aveți răbdare. După câteva zile, veți auzi cântecele populare napolitane.
Am descoperit „Craterul” (Golful Napoli) într-un început de april, fugind de zilele umede din România, așa cum Goethe, „bolnav de iarnă”, căuta soarele sudului în al său „Italienische Reise”. L-a impresionat frumusețea orașului, liber, vesel și plin de viață, în care „trăiești o intoxicație și uitare de sine”. Merită chiar să visezi, dacă tumultul metropolei venerate de poeți și de glasul tremurat al cântăreților de serenade îți îngăduie. Derutant și zgomotos, vesel și spontan, năvalnic și zbuciumat, prietenos și superstițios, sacru și profan, Napoli – spune Octavian Paler – „cucerește, amuză și obosește în același timp”. Iar Gustave Flaubert declara că „Trebuie să mergi la Napoli ca să faci o baie de tinerețe și să iubești viața…”.
M-au fascinat statuile clasice, frescele și mozaicurile de la Pompei și Herculaneum, pinacoteca de la Capodimonte, natura vulcanică. Vulcanici sunt și napolitanii, fără de care orașul nu poate fi conceput. Turistul nu poate înțelege spiritul acestui oraș contradictoriu, în care oamenii gesticulează exagerat de mult, până la caricatural, în strădania de a se face înțeleși. E un oraș baroc, în cel mai complet sens al cuvântului. Nu întâmplător a oferit de departe cel mai mult, atât în teatru, cât și în cinematografie. Am ajuns prea târziu pentru a-i vedea pe ștrengarii imortalizați de Vincenzo Gemito ori pe lustragii de odinioară. Locul le-a fost luat de puștani gălăgioși pe scutere, ce cutreieră îndrăzneț orașul.
Dacă timpul îți permite, lasă-te pradă ritmului trepidant, într-o piazza. Iscodește protagoniștii, expresivi și naturali, veseli ori furioși, prinși în conversații în care abundă superlativele. Decorul este completat de rufe atârnate la uscat, miros de ulei ars ori de pește proaspăt, claxoane și sunete de mandolină. Sordida stradă napolitană cu care ne-au deprins filmele neorealiste italiene din anii ’50 mai poate fi încă aflată în Quartieri Spagnoli, locul preferat pentru comediile lui De Fillipo și pentru filmele lui Totò.
Gunoaiele de pe străzi mi-au amintit de periodicele epidemii de altădată, despre una dintre ele pomenind Florica Cristoforeanu în „Amintiri din cariera mea lirică”. La finalul celui de-al XIX-lea veac, în timpul unei epidemii de holeră, Vasile Cristoforeanu, student la științe juridice la Napoli, este oaspetele unui coleg de a cărui soră se îndrăgostește. La scurt timp, cei doi se căsătoresc și se stabilesc în România, la Râmnicu Sărat. Florica este rodul iubirii lor.
Castel Nuovo a servit drept reședință regilor și viceregilor regatului napolitan. A fost ridicat de Alfons de Aragon pe fundațiile castelului zidit pentru Carol de Anjou, numit Maschio Angioino. În spațiul îngust dintre turnurile cilindrice masive, am recunoscut arcul de triumf roman din Pola, oraș vizitat în prealabil, reprodus aici de arhitectul renascentist Laurana.
La Muzeul de Arheologie, „cabinetul secret” e o atracție „picantă” pentru că reunește artă erotică. Obiectele „hot” dezgropate de sub cenușă au șocat atât de puternic sensibilitățile arheologilor încât, până în veacul al XIX-lea, acestea au fost ținute departe de ochii vizitatorilor obișnuiți, privilegiați fiind doar cei de sex masculin din înalta societate. Azi, ele sunt accesibile chiar și minorilor, cu condiția ca aceștia să fie însoțiți de un adult. Imaginile cu falusuri erecte, însoțite de inscripția „Bogăția sălășluiește aici” erau frecvente în orașele romane.
Am lăsat în urmă agitația străzilor și am urcat la Capodimonte, pe vechiul domeniu de vânătoare al regilor celor Două Sicilii. De aici, ca și de la Certosa di San Martino ori de pe Posillipo, formula Vedi Napoli e poi muori, neverosimilă în zumzetul orașului, capătă sens. De aici, de sus, poți panorama întreaga geografie o coastei. De aici, de sus, începi să-i înțelegi pe napolitani de ce nu vor să-și părăsească orașul. Și tot de aici, de sus, ți-amintești că Goethe considera Roma o mănăstire nechibzuit așezată pe Tibru în comparație cu fericita poziție geografică a vechiului Neapolis. Kniep, artistul ce-l însoțea pe Goethe, căznindu-se să surprindă priveliștea, se tânguia că tot meșteșugul culorilor nu putea reda o astfel de armonie, iar cel mai fin creion englezesc nu putea ajuta celei mai iscusite mâini să deseneze peisajul. Capodimonte e un palat sobru cu fațada stacojie, încărcat cu opere de artă, rămase de la famiile Farnese și Bourbon. În Salone delle Feste, locul în care odinioară bourbonii dădeau baluri, am intrat pentru o clipă în atmosferă prin câțiva pași de vals, închipuindu-mă la început de ottocento, când Stendhal era un obișnuit al Teatrului San Carlo, fermecat de muzică și balet.
De pe promontoriul Posillipo, panorama orașului, cu celebrul copac proiectat pe suprafața apei, poate fi admirată de orice turist. Marechiaro, micul sat de pescari omagiat cu atâta nostalgie în cântecul lui Salvatore di Giacomo, este în prezent „inundat” de restaurante, baruri și localuri de noapte.
Dar dincolo de artă, civilizație și istorie, Napoli înseamnă întâi de toate excelența naturii. Două insule, Ischia și Capri, străjuiesc sânul de mare numit în vechime Sinus Cumanus, aflat în umbra siluetei fumurii și fantomatice a Vezuviului, amintind generațiilor succesive acel memento din horațianul carpe diem. Și nu e deloc greu să te bucuri de clipă. Nu trebuie decât să hoinărești pe străzi și pe cheiuri, în amurg, când liniștea înserării nu e tulburată decât de strigătul lamentat al vreunui marinar, ori pătrunsă de acordurile de mandolină ale unei dulci și exuberante canțonete. Nu-i călător care să nu-i poarte orașului nostalgia o viață înteagă.
Coasta amalfitană, o icoană a sufletului napolitan, străbătută de una dintre cele mai frumoase și dificile șosele, scoate în evidență dârzenia localnicilor, hotărâți să valorifice și ultimul petic de pământ. Grădinari și agricultori împătimiți, napolitanii biruie vitregiile naturale cărând pământ fertil, sprijinindu-l cu bolovani, cultivându-l și bucurându-se de roade.
Sorrento e diferit azi de vremurile când era evocat cu patos de Enrico Caruso, napolitanul ce și-a trăit aici ultima parte a vieții. Dar marea, liniile dulci ale coastei și splendida panoramă a golfului nu s-au schimbat. Chiar dacă n-ai ajuns aici, îți poți imagina locul grație versurilor faimoasei „Torna a Surriento”. Din fața gării, unde se află bustul compozitorului De Curtis, am luat autobuzul spre Amalfi, străbătând povârnișul accidentat ce odinioară îi proteja pe localnici de atacurile sarazinilor. Case agățate printre pietre spânzurate în echilibru precar, străzi sucite scobite în munte, hoteluri amenajate în mănăstiri medievale, cactuși albiți de lumină, clopotnițe decorate cu ceramică policromă de influență arabă. Pe țărm, conturați pe azuriul mării liniștite, doi tineri se sărută pasional; ea, dezgolită de la brâu până în dreptul sânilor de îmbrățișarea pătimașă a partenerului, trăiește cu vădită poftă de viață clipa.


POMPEI

Sunt bolnav de trecut. Conștient totuși că, în ciuda reconstituirilor sale imaginare, „ieri” ne este pentru totdeauna închis. Pentru mine, trecutul pare uneori mai accesibil, mai familiar decât ceea ce este în vecinătatea geografică; din unele puncte de vedere, mai familiar decât prezentul nostru apropiat. Pe lângă îmbogățirea unui prezent acceptabil, trecutul oferă alternative la un prezent inacceptabil. În ziua de ieri găsim tot ceea ce ne lipsește astăzi. Iar „ieri” este un timp pentru care nu suntem responsabili. Stau în cumpănă dacă să mă mut în trecut ori să-l vizitez ocazional. Nu practic scufundările, dar imersiunea în istorie îmi place, reduce stresul contemporan și hrănește imaginația.
Am fost ca peștele în apă la Pompei, un oraș unde trecutul este simțit intens, cu o putere de evocare cu care puține locuri din lume se pot lăuda. Străbătând străzile Abbondanza, Stabiana, Fortuna ori Vesuvio, ești martorul unei vieți întrerupte brutal de zeul Vulcan, care în anul 79 d. Hr. a schimbat cursul istoriei. Spiritele protectoare – larii – nu i-au scăpat pe locuitori de șuvoiul de foc prăvălit din cer. Jertfele, rugăciunile și ofrandele nu i-au cruțat. Iată de ce Pompeiul nu este doar un muzeu, ci și o arenă teatrală. O scenă pe care, din nefericire, s-au jucat tragedii.
Preț de câteva ore, am fost un primitiv care a dat geografia pe istorie, ignorând tehnologia modernă, despre care primitivii de la finalul veacului XVIII spuneau că depreciază și corupe, un pelerin în timp, printre vile elegante, senioriale, ori case umile, înconjurate de grădini, cu oameni absorbiți în preocupările lor, negândindu-se un moment că-și trăiau, sub soarele de august, ultimele clipe…
Într-o primăvară, când presa italiană de specialitate anunța redeschiderea Vilei Misterelor de la Pompei, după doi ani de lucrări de restaurare, mi-am zis că e momentul să-mi bucur privirea cu faimoasa frescă a misterelor, o megalographia (reprezentare în mărime naturală a personajelor) de pe la jumătatea secolului I î.Hr. Într-o după-amiază târzie de aprilie, am ieșit pe Poarta Herculaneum, situată în nord-vestul orașului distrus de Vezuviu, am străbătut zona mormintelor celor din elita socială și politică, către antica vilă de acum două mii și ceva de ani. Întrucât romanii credeau că sufletul neîmpăcat al celor morți putea face rău celor în viață, îi îngropau în afara orașului. Întocmai ca trecătorii antici, am zăbovit puțin în apropierea mormintelor lui Aulus Veius și Mamia, gândind că – totuși – cei de aici au avut parte de o moarte obișnuită, spre deosebire de sfârșitul năprasnic al celor din anul 79 d.Hr. Goethe, călător și el pe aceste meleaguri, tot într-o primăvară, reflecta: „Atâtea nenorociri s-au întâmplat în lume, dar niciuna nu a bucurat atât de mult posteritatea. Nu mă pot gândi la ceva mai interesant”. Grație erupției, m-am putut desfăta cu picturile scoase la lumină cu mai bine de o sută de ani în urmă, picturi ce ilustrează inițierea într-un cult secret, al lui Dionysos, zeul vinului și al extazului mistic, al cărui cult era în mod special atractiv pentru femei. Nu prea se știe unde ar trebui să înceapă scenele și nici unde să se termine. Pot fi totuși împărțite în trei grupări: prima, scenele de pregătire – femeile sunt angrenate în lecturi rituale și pregătirea unei mese; a doua, scenele cu Dionysos și tărâmul nemuritor – o femeie aleargă înfricoșată din fața zeului, din cauza misterelor prezise de Silenus sau din cauza scenelor următoare, ritualul dezvăluirii unui falus și flagelarea unei tinere aspirante; a treia, împodobirea unei mirese, supravegheată de o matroană așezată. Figurile feminine sunt atât de proeminente. Mărturisesc că m-am simțit într-o teribilă minoritate, pe lângă femeile de pe pereți, fiind înconjurat în exclusivitate de turiste. În Sala Misterelor am fotografiat frescele din unghiuri pe care mi le-a permis situația, accesul fiind restricționat.
La final, după ce am părăsit vila cu vedere odinioară la mare, gândul m-a dus la Amedeo Maiuri, cel care a trudit la excavarea acestor minuni. În for, un câine de pripas ce se plimba agale printre ruine mi-a amintit de „acel câne roman”, „conservat în materia morții”, despre care a scris Lucian Blaga.
În amurg, am lăsat în urmă larii, nimfele, satirii, silenii și bacantele Pompeiului, atmosfera extatică a unor ruine printre care singurătatea își relua cu resemnare locul. Idila arheologică era pe sfârșite, joaca cu trecutul se încheia, iar flirtul cu mitologia nu mai putea continua.


VEZUVIU

În marginea craterului, mi-am amintit de Pliniu cel Bătrân, autorul „Istoriei naturale”, care în dorința de a studia erupția antică și-a aflat sfârșitul pe plaja din Stabiae. Aflat la adăpost, curiozitatea l-a făcut să navigheze direct în gura pericolului, ignorând sfatul timonierului de a face cale-ntoarsă. Norul ce se ridica de pe munte era irezistibil și, în ciuda cenușii fierbinți, a grămezilor de piatră ponce și stâncilor arse, naturalistul era convins că norocul ține cu cei curajoși. N-a fost să fie. A fost găsit înăbușit a treia zi după ce plecase din Misenum, baza flotei imperiale din Marea Tireniană, oraș aflat în nordul Golfului Napoli. Sfârșitul tragic al savantului este ilustrat de istoricul Tacit, pe baza relatărilor nepotului, Pliniu cel Tânăr, care în momentul terifiantului eveniment avea optsprezece ani.
Anevoie ne putem închipui azi, în timp ce hoinărim pe străzile Abundenței ori ale Fortunei din Pompei, întunericul, groaza și moartea care au stăpânit odinioară totul. Sunt greu de imaginat panica și teama stârnite de norii de foc, scurgerile și valurile de cenușă fierbinte și gaze cu viteză foarte mare, ce au îngropat orașele și au extins țărmul cu sute de metri. Pacea rustică a ruinelor predispune la visare, entuziasmându-i pe turiștii iubitori de artă (neo)clasică și stimulând gustul pentru arheologie.
Biet muritor printre frescele unde zeii își continuă intrigile ori fauni și menade urmează ritualuri misterioase, copleșit de solitudinea și însingurarea acestui oraș al morții, încremenit în umbra solemnă a vulcanului, am asemuit cataclismul de acum aproape două mii de ani cu un instantaneu fotografic luat în momentul în care Vezuviul, în furia sa, a șters de pe fața pământului acest oraș lipsit de noroc. O fotografie obținută printr-o expunere rapidă și precisă, în momentul oportun, când magma a izbucnit la suprafață. Clipa în care, ca de atâtea ori în decursul timpului, geografia a supus istoria…
Deși la prima vedere Pompei pare un oraș înghețat în timp, o capsulă a timpului, realitatea demonstrează că lucrurile nu stau chiar așa. Faza inițială a erupției a durat suficient pentru ca mulți dintre locuitori să scape înainte de al doilea val devastator. Materialele organice au pierit aproape toate. Fie au ars, fie s-au descompus în timpul erupției ori de-a lungul secolelor, după erupție. Cu toate acestea, citindu-l pe Dio Cassius, melancolicii pot spera în regăsirea trecutului îngropat, flirtând cu arheologia în acest sit remarcabil unde au parte de arhitectură, decorații murale și mozaicuri, grădini, inscripții și grafitti, artefacte de uz zilnic, obiecte sacre, dovada comerțului și a meșteșugului.
Probabil că ar fi fost teribil de dificil de obținut un instantaneu fotografic în 79 d.Hr., din pricina întunericului și atmosferei de coșmar în care alergau înnebuniți oamenii, terorizați de șuvoiul negru, amenințător, ce se revărsa vertiginos pe urmele lor, sporindu-le panica ori de câte ori priveau deznădăjduiți înapoi.
Printre coloanele forului, oricine poate imortaliza azi silueta placidă a Vezuviului, ce domină golful, parte integrantă a geografiei napolitane. Spre deosebirile de pictorii și gravorii secolelor trecute, nu veți putea surprinde conul fumegând, mulțumindu-vă cu seninul cerului meridional, oglindit în undele Mării Tireniene. În pacea și seninătatea în care-și deapănă tăcut odihna, dezlănțuirea lui funestă, evocată cu atâta patetism de Pliniu cel Tânăr, pare neverosimilă. Doar la peste o mie de metri, în marginea craterului, acolo unde vezi fumarolele, te gândești că acest munte marchează totuși un avertisment, iar zeul focului, Vulcan, nu doarme…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share