De-ai noștri! – Răzvan Theo Chirac – Italia. Note de călătorie (2)


DOMUL LUI BRUNELLESCHI

„Nicicând nu voi putea trăi departe de priveliștea Domului” (Michelangelo)

L-am văzut întâia oară din tren când, venind în zori dinspre Arezzo, mă pregăteam să cobor în gara Santa Maria Novella. Domină marea de țigle de teracotă ale acoperișurilor Florenței, el însuși acoperit cu teracotă, armonios proporționat, ca o zeiță greacă în veșminte toscane. Bruneleschi, un aurar mic de statură și iute la mânie, a surprins libertatea în piatră, ridicând orizontul florentin până la întruparea dorinței de înălțare a spiritului uman. De-a lungul plimbărilor prin oraș, de o parte și de alta a fluviului Arno, mi-am ridicat privirea spre Il Cupolone, cu profilul rotunjit, atât de diferit de unghiurile ascuțite ale goticului, stilul în care este construită catedrala Santa Maria del Fiore, începută în epoca medievală, la final de duecento. Un veac mai târziu, când Brunelleschi începe să lucreze la dom, stilul era deja depășit. El inaugurează, după expresia lui Michelet, arhitectura fără cârje, sprijinită pe calcul și pe autoritatea rațiunii.
Îndrăznețul arhitect a cutezat să interpună între cetatea de pe Arno și cerul blând al Toscanei un alt cer, intermediar, o cupolă lipsită de materialitate, parte și proiecție a universului. Pe parcursul construcției domului, evenimentele erau prevăzute să se întâmple și promisiunile trebuiau respectate „înainte ca domul să fie acoperit”. Libertatea Republicii Florentine față de tiranicul Milano și, mai mult, eliberarea Renașterii timpurii de constrângerile Evului Mediu, erau revelate de rotunjimile marelui dom. În calitatea sa de provveditore (administrator al proiectului cupolei), Filippo Brunelleschi a fost secondat de Lorenzo Ghiberti, autorul „Porților Paradisului” de la baptisteriul bisericii Santa Maria del Fiore.
Mi-l închipuiam pe Michelangelo, cel mai iubit fiu al orașului, scrutând de la acea înălțime vulturească mișcările vrăjmașilor ce împresurau cetatea. Credința republicană l-a împins pe Michelangelo să înfrunte ciuma în orașul asediat de armatele împăratului și ale papei, imaginând eficace lucrări de apărare, stârnind încă o dată uluirea familiei de Medici, care îl crescuse pe când era un băiețandru și pentru care lucra în ajunul zilei insurecției. Zelul, pasiunea și chiar furoarea angajamentului său în apărarea Florenței republicane sunt ilustrate de desenele executate în acele zile de Michelangelo (fortificațiile Florenței). Urca în domul ce domina orașul și dealurile din jur, apoi cobora în avanposturile soldaților, pe care le vizita de două ori pe zi ca să urmărească lucrările de fortificație, despre care credea că înaintează prea încet.
Paradoxal, deși stăpânit de nostalgia pe care Ghirlandaio o numise „boala domului”, Michelangelo a trăit totuși cea mai mare parte a vieții departe de dom, la Roma, lucrând – culmea – la un alt „dom”, cel de la San Pietro.
Am părăsit Florența în amurg, nu înainte de a-mi înălța încă o dată privirea către geometria octogonală a domului, ce veghează ca un spirit păzitor peisajul stradal al cetății, profilat pe cerul italian fără pată. Din goana trenului, admiram unduirea dealurilor verzi ce se rostogoleau la vale, geologia franciscană a colinelor toscane, îmblânzită de lumina piezișă a asfințitului, azuriul cerului prefăcut subtil într-un auriu radios, evanescent, întocmai ca în fundalurile protorenascentiștilor.


DAVID ȘI LUMINA DIN PIAZZA

În fața lui David, reprodus exact în Piazza della Signoria, uit de prezent și, având în minte cadrele lui Aurelio Amendola, fotografiez uriașul din mai multe unghiuri. Privindu-l în ochi, tânărul profet biblic măsoară concentrat spațiul până la mine, într-o atitudine de mânie amestecată cu dispreț, ca și cum ar avea în față un dușman. Privirea e teatrală, cu sprâncenele încruntate și pleoapele marcate de parcă ar fi reliefate în metal. Rădăcina nasului e încordată, iar gura, cu buzele conturate potrivit tradiției florentine printr-un desen insistent, aproape dezgustată de peisajul de dinainte.
Ridicându-se mândru în mijlocul mulțimii de turiști alergând parcă spre nicăieri, David e întruchiparea idealurilor pentru care luptase Lorenzo de Medici. Nu e o biată ființă păcătoasă, trăind doar cu speranța în mântuirea sa pe cealaltă lume, ci o ființă superioară, capabilă de frumusețe, forță, curaj, înțelepciune, încredere în semenii săi, dotată cu inteligență, voință și putere lăuntrică.
Michelangelo spunea unui sculptor care se străduia să potrivească lumina în atelierul său astfel încât să pună în valoare sculpturile: „nu te mai chinui atâta; ceea ce are importanță este lumina din piață”.
Nuditatea castă a lui David șoca pudoarea Florenței. Aretino, reproșând lui Michelangelo indecența „Judecății de apoi”, îi scria: „Urmați modestia florentinilor care ascund sub frunze de aur părțile rușinoase ale frumosului lor Colos”, aluzie la faptul că o lungă perioadă sexul acestuia a fost acoperit.
Atacat odinioară cu pietre în timpul transportului spre locul unde urma să fie instalat, pe motiv că este neîngăduit de gol, David este azi „atacat” cu aparatele foto și camerele de luat vederi. Poate că fiecare turist ce-l imortalizează dorește să-i smulgă o fărâmă din nimbul libertății absolute cioplite în marmura ce reflectă lumina soarelui florentin spre miile de obiective din piazza.


CASA BUONARROTI

La Casa Buonarroti am ajuns într-o după-amiază de septembrie, străbătând orașul spre răsărit, până în sestiere (cartierul) Santa Croce. Aveam în minte sinteza lui Charles de Tolnay apărută la noi pe la începutul anilor ’70, în perioada când exegetul era directorul Casei Buonarroti.
Într-una dintre încăperi m-a ispitit „Madonna della Scala”, executată de artist sub influența basoreliefurilor donatelliene. Relieful este plat, dar bine nuanțat, tehnică numită schiacciato. Expresia gânditoare a Fecioarei văzută din profil m-a dus cu gândul la femeile din arta clasică greco-romană, redate în geme sau reliefuri funerare. Sculptura divulgă unui ochi avizat detalii caracteristice lui Michelangelo. Spatele atletic al Pruncului care doarme sugerează întreaga forță, iar torsiunea corpului și a capului, ca și poziția brațului îndoit anticipează neîndoielnic spatele herculean al personajului Ziua din Capela Medici, pe care îl va executa cu vreo treizeci de ani mai târziu. Mâinile Fecioarei se regăsesc deseori în arta florentinului, în special în mâinile lui Moise care vor avea, un sfert de secol mai târziu, aceeași poziție.
Pe un alt perete, „Lupta centaurilor cu lapiții” reprezintă răpirea Hippodamiei de către centaurul Eurition. Potrivit lui Vasari, i-a fost inspirată de Poliziano, poetul umanist de la curtea lui Lorenzo Magnificul. O luptă dezlănțuită, o încleștare plină de tensiune, o întrepătrundere a figurilor cu fondul, un vălmășag de trupuri goale unde, în contrast cu calmul „Madonnei della Scala”, Michelangelo recurge la acel mezzo rilievo, un relief mai înalt preluat de la antici. Dar sculptorul nu se dovedește numai un emul al reliefurilor de pe urnele și sarcofagele antice, ci și al decorațiilor amvoanelor lui Nicola și Giovanni Pisano, pe care le cunoscuse la Pisa, la Siena ori la Pistoia. Lucrarea a fost de socotită de însuși autorul ei cea mai bună din anii tinereții.
Deși a fost ucenicul lui Ghirlandaio și al lui Bertoldo (elevul lui Donatello), deși s-a spus în glumă că „donateliza”, nimic nu este mai departe de sculptura florentină decât arta aretinului. De la David până la mormintele Medicilor, intrăm într-o altă lume, lumea romană. Roma antică a fost patria sa spirituală și de aceea trupurile de pe bolta Capelei Sixtine strivesc sub greutatea lor frescele florentinilor.


GALLERIA DELL’ ACCADEMIA

Tânărul sclav este primul pe care l-am văzut odată intrat în Galeria Prizonierilor de la Galleria dell’Accademia. Spre bucuria mea, aflat printre primii vizitatori, am putut lua un cadru în care să nu apară lume. În dreapta sculpturii se află un bust al divinului realizat de elevul său după masca mortuară, Daniele da Volterra. Un chip care exprimă durere, un sclav al artei, un titan căruia i se cuvin cuvintele pe care el însuși le rostea despre Dante: Quando dierne si dee non si puo dire (nu se va putea spune niciodată despre el tot ceea ce ar trebui să se spună).
Destinați mormântului lui Iuliu al II-lea, sclavii au ajuns în cele din urmă în Academia florentină, după un popas de câteva sute de ani în Grădinile Boboli de la Palazzo Pitti. Fascinația pentru non finito (neterminat) face parte din concepția lui Michelangelo despre sculptură ca fiind un proces de eliberare a formei din materie, extragerea unei idei deja existente în interiorul blocului de marmură. Așa cum ideile maestrului emană din nudurile „prizonierilor” care emerg din piatră ca și cum aceasta i-ar ține prizonieri.
În mijlocul mulțimii de la Galeria dell’Accademia, în fața tabloului „Venus și Cupidon”, mi-am amintit de pictorul care „nu s-a dus niciodată la serbări și nici în alte locuri unde se aduna lumea, pentru a nu fi înghesuit de mulțime”. Oare cum s-ar simți Jacopo da Pontormo, căci despre el este vorba, în vârtejul amețitor al turiștilor? Nu i-ar plăcea, cu siguranță. Era un „ciudat” singuratic, izolat în odaia unde dormea și uneori lucra. Pentru ca nimeni să nu-l deranjeze, ridica prin intermediul unor scripeți scara de acces în încăpere, răspunzând după toane celor ce-l căutau. Lipsit de instinct social, gândea atât de adânc la ceea ce avea de făcut încât rămânea cufundat în gânduri întreaga zi. Scrie un jurnal în care inventariază ce mănâncă, starea vremii, durerile de șale, nopțile nedormite, lucrările executate. Detalii cotidiene dincolo de care nu există nimic. Doar înstrăinarea unei victime a temerarei aventuri a manierismului, panicată de ideea morții.
Jacopo Carucci, zis Pontormo, se numără printre manieriștii preferați. N-am putut să nu mă bucur în fața tabloului său de la Galleria dell’Accademia, realizat după un desen de Michelangelo. Silueta sculpturală arată o femeie zdravănă, trecută de prima tinerețe, cu abdomenul obosit și sânii mici. Vicleanul Cupidon îi fură un sărut și-i acoperă pubisul cu laba piciorului. La scurt timp de la realizarea picturii, Venus a fost parțial acoperită cu o draperie albastră. În veacul al XIX-lea, un restaurator îndepărtează veșmintele, dar acoperă sexul cu o bucată de țesut. Abia în 2002, o nouă intervenție îndepărtează adaosul, aducând la lumină nudul lui Pontormo.


CINE E FRUMOS E DRAG, CINE NU-I FRUMOS NU-I DRAG

Hesiod povestește că la Theba, la nunta lui Cadmos cu Harmonia, Muzele ar fi cântat în cinstea mirilor aceste versuri, preluate imediat de cei prezenți: „Cine e frumos e drag, cine nu-i frumos nu-i drag”. Aceste versuri sunt întrucâtva expresia percepției comune a frumuseții la vechii greci. Mi le-am reamintit în momentul în care am pășit în Galeria Prizonierilor de la Galleria dell’Accademia, la capătul căreia se găsește David, canonul modern al frumuseții masculine, încă nedepășit la cinci sute de ani de la crearea lui. Pe măsură ce galeria se umplea de lume, zeci, sute de ochi ținteau adolescentul nespus de frumos, departe totuși de canoanele clasice din pricina brațelor prea mari și a capului uriaș. Privirea teatrală, cu sprâncenele încruntate și rădăcina nasului încordată, trădează dezgustul față de viziunea de dinainte ori față de amintirea faptei săvârșite.
Nudul nu mărturisește numai dorința artistului de a renunța la însemnele exterioare ale celor avuți, de a sugera egalitatea între oameni, ci preamărește în același timp energia umană pe care mișcarea mușchilor o exprimă pe deplin.
Ochiul vizitatorului urcă și coboară de-a lungul siluetei, de la naturalețea nemaivăzută a gâtului întors ce pune în evidență mușchii prin care se leagă de claviculă, până la relieful sfârcurilor provocatoare. Cheia frumuseții și echilibrului compoziției sălășluiește în mâna dreaptă, ușor deschisă cu palpitații ale venelor, ce arată linia desăvârșită a degetelor cu unghii late, cum vor fi întotdeauna la bărbații lui Michelangelo. Sub pântecele ușor încordat de îndoirea piciorului stâng, încheietura prelungă a picioarelor lasă loc celui mai neliniștitor sex din sculptura renascentistă, reprodus azi pe suveniruri.
Michelangelo s-a dovedit neobosit în cioplirea blocului de marmură, uluindu-i pe puținii privilegiați care l-au putut urmări atacând pătimaș piatra. Avea credința că, odată scoasă din carieră, marmura nu mai e munte, ci râu, el nefăcând altceva decât să ajute râul să-și schimbe albia.
Brațul stâng, cel care ține praștia, va plăti tribut celebrității statuii în momentul în care republicanii răsculați pătrunși în Palatul Senioriei vor arunca pe fereastră bănci ce-l vor sfărâma. Recente cercetări de diagnoză, realizate cu prilejul restaurării, au arătat că bucățile au fost cel puțin șapte. Pe la jumătatea celui de-al XVI-lea veac, Cosimo I de Medici face un gest de pietate și comandă lipirea la loc a brațului, convins că acest lucru i-ar fi mai de folos decât o insultă adusă iubirii pe care poporul florentin i-o purta republicanului Michelangelo. De altfel Cosimo este primul care, la moartea divinului, realizează potențialul enorm al acestuia în preamărirea identității sociale și culturale a Marelui Ducat al Toscanei și, implicit, a familiei sale. În această strategie, Michelangelo era menit să joace rolul primordial, deoarece era simbolul însuși al talentului Florenței, fiul ei cel mai iubit și mai cunoscut în lume, lucru de care m-am convins încă o dată, cu ocazia revizitării orașului de pe Arno.


ÎNVINGĂTORUL

Cobora înserarea când, ajuns în Piazza della Signoria, am intrat în Palazzo Vecchio pentru „Învingătorul” lui Michelangelo. Sculptat pentru mormântul lui Iuliu al II-lea, Daniele da Volterra ar fi dorit să-l aducă la catafalcul divinului. „Învingătorul” e un adolescent gol, zvelt, cu chipul adoratului Tommaso Cavalieri, ce poartă o cunună cu frunze de stejar, amintind familia della Rovere, căreia îi aparținea papa Iuliu. Tânărul apasă genunchiul stâng pe spinarea unui bărbat cu barbă ghemuit la pământ. Brațul drept, adus în față, ține strâns, cu mâna întoarsă înapoi, cureaua mantiei care-i alunecă pe umăr. Umăr peste care-și aruncă privirea… înfricoșată? Acesta e sentimentul pe care mi l-a transmis actorul acestei tragedii, în obscuritatea sălii mari de consiliu decorată cu frescele lui Vasari despre istoria Florenței. Lumini și umbre puternice brăzdau trăsăturile regulate ale junelui. Expresia enigmatic-fatalistă arată oare că, aici, învingătorul devine un învins? Întristarea ia locul triumfului? Greu de răspuns la astfel de întrebări.
Cert e că, în această sculptură, ca în atâtea altele, Michelangelo a știut să glorifice armonia trupească a omului, trăirile sufletești, elanul spre marile idealuri. Dincolo de marmură, răzbate zbuciumul conștiinței umane din acele vremuri tulburi, în care arta cerea sacrificiu de sine.


MĂNĂSTIREA SAN MARCO

Mănăstirea a fost întemeiată în trecento și extinsă în secolul următor, când călugării dominicani din învecinatul Fiesole s-au mutat aici, la invitația lui Cosimo il Vecchio. Am vizitat-o cu gândul la frescele lui Fra Angelico, la biblioteca lui Michelozzo și la fra Girolamo, înverșunatul și neliniștitul călugăr ferrarez, aclimatizat în orașul de pe Arno, considerat de unii groparul civilizației florentine.
Guido di Pietro pe numele său, își ia numele de fra Giovanni din dragoste pentru maestrul său, Giovanni Dominici. Făcea parte din ordinul Osservanza, ce respecta regula religioasă mai strict decât celelalte ramuri ale aceluiași ordin (dominican). Scenele pictate în chilii, în contrast cu rigida austeritate medievală, emană o grație și o armonie ce conferă locului o aură paradisiacă. Acestea i-au adus porecla de „angelicul”. M-am oprit în fața frescei „Hristos batjocorit”. Legat la ochi, cu cununa de spini pe cap, Mântuitorul îi amintește pe Pantocratorii bizantini. Pe fondul verzui, patru mâini, una ține o nuia, un bărbat căruia nu i se vede decât capul și gâtul îl scuipă pe Hristos, ridicându-și batjocoritor pălăria. La picioarele lui Iisus sunt așezați Fecioara Maria și Sfântul Dominic. Sute de ani, dominicanii au trăit și s-au rugat în compania acestor imagini ale credinței, tipice artei florentine.
Biblioteca este un patrulater rectangular alungit și aerisit, sala centrală fiind despărțită de cele laterale prin coloane ionice, ce mi-au amintit maniera all’ antica, caracteristică începuturilor Renașterii. Dacă sala din mijloc are o boltă semicilindrică, cele laterale au bolți în cruce, dovedind îmbinarea formelor gotice cu cele renascentiste. E vorba de o etapă stilistică deosebită, când goticul nu-și epuizase încă posibilitățile, iar noile forme renascentiste abia începuseră să se afirme. A fost prima bibliotecă publică de pe continent, adăpostind printre altele neprețuitele manuscrise din colecția lui Niccolò Niccoli.
Am lăsat în urmă ambientul luminos al bibliotecii și am revenit în obscuritatea celulelor înnobilate de penelul lui Fra Angelico, grație căruia mănăstirea devine un centru artistic și intelectual. Și totuși, din acest loc binecuvântat avea să iasă, o jumătate de secol mai târziu, cel mai înverșunat dușman al casei Medici și al civilizației florentine, Girolamo Savonarola.
În chilia proscrisului, am examinat portretul ce înfățișează un tânăr cu fața suptă și osoasă, nasul acvilin și volitiv, ochi înflăcărați parcă de un foc lăuntric. Venit de la Ferrara, fra Girolamo a fost numit lector al Bibliei pentru novicii din San Marco. De sute de ani, această figură stranie și enigmatică rămâne un mister. Și ca orice mister, atrage. Savonarola a fost un sfânt sau un exaltat? Un fanatic ori un rațional integru? În penumbra chiliei, sub un Hrist răstignit se află expusă rasa neagră a dominicanului. E o atmosferă sumbră întreținută de vremea închisă și umedă, de toamnă. Umbra condamnatului plutește parcă între zidurile medievale, ca pe timpurile când vocea zelosului și intransigentului călugăr se auzea în amvon, tulburându-i pe florentini. Ca toți marii idealiști, Savonarola a fost un utopist, a visat intangibilul și irealizabilul. Își dorea o republică ideală, care să împletească teocrația cu democrația, un oraș al lui Hristos, purificat de orice păcat, adept al unei sigure legi, aceea a Evangheliei. Inscripția „Hristos este rege” de pe friza de la Palazzo Vecchio nu face decât să reamintească vizitatorului că niciun conducător muritor nu are putere absolută. În cele din urmă, cel ce dorea întoarcerea la austeritatea flagelanților și a penitenților, cel ce vedea în Florența noua Sodomă, a fost socotit eretic, iar dușmanii săi politici au făcut să fie executat. Oricine poate afla azi în Piazza della Signoria locul unde flăcările infame ale rugului au împrăștiat lumina lor sinistră, reducând la tăcere glasul unui predicator în deșert.


PALAZZO MEDICI-RICCARDI

Pe Via Cavour, colț cu Via de’ Gori se află un palat construit de Michelozzo pentru Cosimo de Medici care, temându-se să nu provoace invidia concetățenilor, a respins proiectul impozant al lui Brunelleschi. O casă prea mare pentru o familie atât de mică, se spunea în epocă. Găzduit nu departe de palazzo, în cartierul universitar al orașului de pe Arno, savuram de fiecare dată când treceam prin fața clădirii fațada puternic reliefată, cu parterul și primul etaj prelucrate a rustica și etajul al doilea din bucăți de piatră paralelipipedice, netede, bine îmbinate între ele. Ținteam cu privirea cornișa puternic reliefată, cu ornamente antice, după care coboram oprindu-mă asupra ferestrelor duble, cu arce în plin cintru, specifice palatelor renascentiste. Despărțite de elegante coloane corintice, ferestrele au deasupra medalioane în care alternează rozetele și sferele ca semn heraldic al casei Medici. La parter, în veacul următor construcției, unele portaluri au fost astupate și în locul lor au fost amplasate ferestre realizate după planurile lui Michelangelo.
Curtina spre care duce portalul principal este unul dintre cele mai frumoase modele renascentiste. La parter, coloane corintice frumos proporționate susțin arce largi, ușoare și suple. Deasupra arhivoltelor acestor arce urmează aticul împodobit cu medalioane reprezentând stelele casei Medici și cu reliefuri figurative ce imită cameile antice. Între medalioane sunt întinse ghirlande cu panglici desfăcute, în tehnica sgraffito. În mijlocul curtinei, mi-am înălțat privirea spre pătratul decupat în piatră, încadrat de o loggia prevăzută cu coloane ionice, azi închisă împotriva intemperiilor.
Dar, nu doar pentru a-l cunoaște pe Michelozzo am trecut pragul Palatului Medici-Riccardi, ci și pentru a vedea frescele lui Benozzo Gozzoli, discipolul lui Fra Angelico, ale cărei picturi tocmai le văzusem la Mănăstirea San Marco. Nu era prima dată când mă aflam pe urmele acestui colorist faimos, având încă proaspete în memorie scenele din Vechiul Testament pictate pe pereții de la Camposanto din Pisa. Îndrăgostit fermecat de miturile biblice, Gozzoli pictează într-o capelă a palatului o magnifică frescă cu îngeri în adorație și „Călătoria Magilor”, capodopera acestui colorist care, dacă ar fi cunoscut anluminurile persane, s-ar fi putut spune că le-a mărit pe măsura zidurilor. Pictorul a plasat îngerii într-un peisaj rural tipic regiunii în care trăia, cu coline acoperite de pini și chiparoși. Pe măsură ce procesiunea Magilor se apropie de Betleem, participanții se pot bucura de scene de vânătoare cu șoimi și feline. Costumele variate și somptuoase, cu finisajele lor princiare, fac din această serie de imagini una dintre mărturiile artei costumului. O cavalcadă florentină în onoarea lui Mihail Paleologul, împăratul bizantin, înfățișat ca mag, într-un somptuos costum de brocart. Printre adepții Magilor există portrete de familie ale Medicilor și chiar autoportretul lui Gozzoli.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share