De-ai noștri! – Pompiliu Dimitriu – Început de viață nouă (3)

Luni 9, prima zi de școală după vacanță. încă de la primele ore, pedelul liceului umbla prin fiecare clasă, cetind dintr-o condică dispozițiile direcțiunii, anume că ultima oră de curs se suspendă și atât elevii cât și domnii profesori sânt invitați să se adune în sala de gimnastică.
Necunoscând scopul acestei convocări elevii emiteau prin pauze felurite ipostaze: poate închiderea școli din lipsă de combustibil (ce fericire!) ori vreo sărbătoare națională despre importanța căreia se va vorbi, sau poate o conferință religioasă și câte multe altele.
După ce se scurseră cele 4 ore de curs, când sună pentru ultima oră, toți elevii se aflau în sala de gimnastică ce servea în asemenea ocazii și ca sală de festivități.
Vuietul ce domnea în sală, se stinse ca prin farmec la intrarea domnului director căruia îi urma Onor Corpul didactic. Tăcerea deveni absolută după ce profesorii, cu mișcări rigide de manechine oficiale, luară loc pe scaunele așezate în semicerc, în jurul piedestalului pe care se urcă domnul director.
Aceasta, după ce aruncă mai întâi în sală o privire feroce ce băgă spaima în toți, își îndulci fizionomia și începu cu glas tremurător ce voia să pară trist, un discurs cu intonații funebre:
Domnilor colegi,
Iubiți elevi,
V-am adunat astăzi aici, spre a vă aduce la cunoștință o veste tristă, ce ne-a îndoliat inimile: scumpul nostru elev și camaradul nostru drag, pe care l-am iubit și stimat cu toții, bunul și neprețuitul Nerva Comneanu, a plecat dintre noi. (Mișcare în sală. Apariția batistelor în rândurile profesorilor, subit întristați, cu măști tragice pe față, împrumutate din antichitatea elină).
– În ajunul Sfintelor sărbători ale Crăciunului, continuă directorul, în timp ce voi scumpi elevi, petreceați fericiți în sânul familiilor voastre dragi, camaradul și colegul vostru Nerva Comneanu, ros de o boală ce nu iartă, își dădea sufletul său de copil neprihănit în ghearele nemiloase ale morții.(Urmează un gest elocvent cu batista. Profesorii își mențin pe fețe, reminiscențele tragediei grecești iar elevii, ascultă indiferenți sau discută pe șoptite între ei)
– Singur pe lume, noi, părintele său sufletesc (directorul obișnuia să întrebuințeze pluralul majestății), ne-am străduit să-i fim reazim moral și material, ajutați fiind în această acțiune și de domnul director al internatului, l-am făcut toate înlesnirile ce ne-au fost posibile, așa cum ne dicta datoria noastră de om și de apostol, netezindu-i calea spre lumină și facilitându-i accesul în templul sacru al științei, ce-l reprezintă școala. Pentru aceasta în numele meu și în numele scumpului corp didactic, aduc mulțumiri și Onor Corpului didactic, care ne-a fost de un neprețuit ajutor și sprijin întru dăscălească și creștineasca ajutorare ce am dat-o fiului nostru spiritual, Nerva (Onor Corpul didactic își înclină cu modestie capetele, arătându-și cheliile lucioase, și reveni apoi la poziția normală). Urmară apoi fraze care relevau meritele deosebite de școlar model, curățenia sufletească, capacitatea intelectuală, conduita exemplară, și după ce debită o avalanșă de merite și calități, domnul director, forțându-și din răsputeri ochii grăsuni să lepede o lacrimă, oficială și decorativă, își termină necrologul cu cuvintele:
– Scumpi elevi, în momentele acestea triste, întreg corpul didactic își exprimă prin mine durerea de a fi pierdut unul dintre cele mai dragi și mai capabile elemente care ar fi putut deveni mândria liceului nostru. Dea Domnul, ca acolo sus, Nerva, copilul nostru mult iubit, să-și afle binemeritata-i odihnă.
Apoi, cu un timbru funebru în glas, adăugă ca un leit-motiv inevitabil la asemenea ocazii, uzualele formule de „fie-i țărâna ușoară” și „cu piozitate în suflet, să-i păstrăm un minut de reculegere”. Minutul de reculegere, dură câteva secunde, întretăiate de șoapte și râsete înfundate.
După terminarea ceremoniei, părăsiră cu toții sala. Pe coridor, Romeo Dăscălescu îi spunea lui Geo Savinian și încă câteva:
– Ce băiat bun Nerva ăsta! Am impresia că a murit, doar ca să ne scape de plictiseala unei ore de curs.
Cum ceilalți făceau haz, Geo Savinian crezu de cuviință să intervină și el:
– Eu propun să-i cântăm „Mulți ani trăiască”!

***
Discursul buclucaș din ajunul vacanței, ținut profesorului Cândeanu, nu întârzie să-și facă simțite consecințele.
La plângerea victimei, care se considera ultragiată în exercițiul funcțiunii, s-a întrunit consiliul profesoral care examinând cazul, a căzut de acord cu elevul Stamatovici Anton din cl. A VIII-a să fie sancționat cu eliminarea de la cursuri pe timp de o lună, pentru abatere de la disciplina școlară și injurii aduse unui membru al corpului didactic.
Când i se aduse la cunoștință hotărârea consiliului, Tonel întâmpină cu mult calm această veste care altora li s-ar fi părut de o gravitate extremă.
Era chiar mulțumit în oarecare măsură, căci își pusese în gând să organizeze o expoziție de pictură și eliminarea survenită, îi acorda tocmai timpul necesar pentru a-și finisa lucrările mai vechi și a face altele noi. La început, planul său i se păru fantastic și irealizabil. Nu avea bani nici pentru încadrarea tablourilor, nici pentru plata chiriei sălii unde ar fi avut loc expoziția.
Realiză că ar avea oarecare șanse dacă și-ar putea asigura concursul Comandamentului străjeresc. Pentru a putea solicita acest concurs, trebuia mai întâi să aibă gata pregătite, un număr oarecare de lucrări. Și astfel, în fiecare dimineață, zi de zi, își punea în servietă un bloc mare de schițe, o cutie de acuarele, câteva creioane și colinda neostenit parcurile și mahalalele cernăuțene, schițând tot ce i se părea mai interesant. Acasă finisa schițele sau le relua, pe carton în culori de ulei, studiindu-le mai amplu.
După ce crezu că are un număr suficient de lucrări, care să merite a fi expuse, își îmbrăcă într-o după masă uniforma de străjer, își controlă numărul și insignele și plecă în str. lancu Zotta, unde locuia d- nul Vlad Ardeleanu, comandantul Ținutului Străjeruc Suceava.
După ce sună, fu introdus în hol de un băiețaș care îl invită să aștepte puțin. în curând fu primit de d-nul comandant, un bărbat masiv, impunător și mereu cu o țigare „Solf” în colțul gurii. Tonel se prezentă și îi expuse scopul vizitei sale.
D-nul comandant îl ascultă cu atenție și găsind ideea bună, mai ales că ulterior urma s-o prezinte ca o inițiativă proprie, îi răspunse grav:
– Cred că aș putea să vă dau sălile muzeului de pe str. Mizkievicz, și poate că și lumina și încălzitul, însă ar trebui să găsim mai mulți expozanți, tot străjeri bineînțeles, spre a putea imprima expoziției un caracter specific străjeresc. La muzeu dispunem de 3 săli cu o capacitate de circa 150 tablouri. D-ta câte ai?
– Cred că pot conta pe 70.
– Mda, e bine, însă trebuie să faci rost de încă pe atâtea. Ca atare, te vei ocupa d-ta în mod special de colectarea lucrărilor, care se vor depune la sediul Comandamentului până în 30 zile. Treci mâine pe la birou să-ți fac o delegație în acest sens- între timp, eu voi aranja cu direcția muzeului.
Întinzându-i mâna, comandantul îi dădu să înțeleagă că întrevederea s-a terminat. Tonel plecă bucuros, zicându-și că primul pas greu a fost făcut. Mai rămânea problema înrămatului, dar aceasta era mai ușoară și oarecum îi găsise o soluție: își va vinde un costum de haine,(acasă va spune că i s-a furat) și cu banii obținuți își va încadra o parte din tablouri, iar pentru rest, se va împrumuta cu bani de la colegii mai înstăriți.
În zilele următoare, împuternicit cu o delegație din partea comandantului străjeresc, începu să colinde pe la toate liceele din localitate, după tablouri.
În ziarele locale se anunță peste câteva zile că din inițiativa d-lui comandant al ținutului străjeresc, se pregătește o mare expoziție străjerească de pictură, iar școlile, primiră câte o circulară prevăzută cu sigiliul comandantului prin care se anunța că toți străjerii ce posedă picturi executate propriu și doresc să le expună, să ia contact cu străjerul Stamatovici Anton pentru a primi informații și instrucțiuni.
Au fost admise pentru a fi expuse, în total 128 de tablouri.
În afară de Tonel, singurul expozant mai prodigios a fost Geo Savinian. Geo era feciorul considerat în cercurile sale, ca un tânăr cu „viitor strălucitor”, cu „educație impecabilă” și „maniere alese”. Deși talentat, datorită mentalității și felului său superficial, el nu vedea altceva în ară, decât posibilitatea unor speculații, menite să-i aducă glorie și bani.
Fu cât se poate de entuziasmat când află că se proiectează o expoziție și prezentă imediat vreo 60 de tablouri foarte frumoase, înrămate, dintre care juriul format pentru selecționarea lucrărilor, admise 46. Lui Tonel îi fură admise 62 de tablouri, (iar restul, ce completau numărul total, nu avea altă importanță decât ceea de a reprezenta școala respectivă).
Expoziția fu repede amenajată și spre sfârșitul lunii februarie se lipiră pe diferite străzi, afișe mari ce anunțau că duminică 2 martie, va avea loc vernisajul expoziției de pictură a străjerilor cernăuțeni.
Toată protipendada Cernăuțiului participă la vernisaj, răspunzând astfel, invitațiilor oficiale, trimise de Vlad Ardeleanu, din partea comandantului străjeresc.
La ora 10, sălile erau aproape pline.
Până să înceapă solemnitatea deschiderii expoziției, se formară grupuri care discutau cu aprindere, problemele ce mai diverse. într-un colț, câțiva generali făceau reflexii cazone asupra ușurinței cu care nemții cotropiseră Polonia.
În alt colț, câțiva preoți, mari demnitari ai forurilor bisericești, dezbăteau cu argumente teologice revelația de la Maglavit a faimosului Petrache Lupu. Excelenta Sa, Domnul Rezident Regal, se întreținea cu primul procuror al tribunalului militar , asupra acțiunilor subversive de stânga, iar un grup de profesori, comentau despre superioritatea ideologiei fasciste față de cea comunicată.
Doamnele, toate din lumea bună, cu blănuri scumpe și bijuterii prețioase, susțineau la un nivel de o înaltă competență, discuții și polemici savante cu privire la ultimele cancanuri mondene și ultimele știri din domeniul matrimonial.
Domnul comandant, înzorzonat în uniforma străjerească de mare ținută, văzând sălile pline de invitați și încredințat de sosirea ziariștilor și fotografilor, înaintă spre mijlocul sălii celei mari. Tușind spre a atrage atenția, rosti o improvizație ocazională pe care o pregătise din timp și o învățase bine pe dinafară.
Mai întâi trecu în revistă realele foloase ale Străjerei Țării – armata albă a Majestății Sale în educarea patriotică a tineretului, fericitele ei inițiative și realizări în munca de depistare și scoatere în evidență a tinerelor talente, vorbi apoi despre munca enormă cu care contribuise personal la înfăptuirea și organizarea acestei expoziții, despre diversele greutăți întâmpinate și pe care a reușit totuși să le înlăture cu succes și abia la urmă aminti în treacăt și de expozanți, „tinerii ce prin modestul lor început, oferă garanția viitoarelor realizări”.
După aplauzele de rigoare, vizitatorii își aruncară grăbiți ochii pe cadrele înșirate pe pereți, urmându-și apoi fiecare discuțiile, întrerupte de improvizația comandantului.
Reporterii fotografici scoaseră instantaneu după grupurile de vizitatori, ziariștii își notară în block-notes- uri numele tuturor participanților și apoi plecară grăbiți în căutarea altor subiecte.
Geo Savinian, mândru și strălucitor, explica unor fete ce-l priveau cu admirație că i s-a „permis” lui Tonel să-și expună tablourile, doar pentru a se face o demonstrație publică asupra felului cum nu trebuie să fie o pictură. Lumea plecase încetul cu încetul și nu mai rămăseseră decât câțiva, care probabil, nu aveau cum să-și piardă altfel timpul.
Doi domni bătrâni, primeau un peisaj semnat de Geo, în care se vedea o casă țărănească „model’’, cu un câine ciobănesc legat lângă cușcă, cu câteva găinii în curte și un zăplaz construit cu o rigurozitate geometrică, totul profilat pe conturul banal a unor munți violeți, segmentați în primul plan.
– Vezi dumneata coane Tase, când îți spuneam eu că Savineanu are talent? N-am avut dreptate? Doar îl cunosc pe tatăl său, știi ce fabrică are…
– Eh! Ce vrei dom-le? Băiat de familie!
– Celălalt, cum îi zice, parcă Stamate, are niște mâzgălituri că mă mir cum de-o îndrăznit să le expună.
– Ce mai pictură o fi și asta, dom-le, să prezinți publicului, vezi dumneata, parcă noi nu ne-am pricepe, să prezinți zic, tablouri cu cerșetori, vagabonzi și alte blestemății? Și măcar de i-ar zugrăvi frumos, știi, ca aistalalt, dar când colo te sperii când le vezi. Stricat mai e tineretul dom-le de estetica asta bolșevică!?
Cei doi domni, scârbiți, întoarseră cu indignare spatele tablourilor lui Tonel și plecară să-și desfete privirile în peisajele rustice cu dulcegării de carte poștală ilustrată și semnate cu un nume onorabil ce era o chezășie a talentului și bunei educații.
La ora 1 sălile erau goale. Păreau triste în pustietatea lor, după forfota și strălucirea ce le avusese cu puțin înainte.
Geo, purtând în ochi strălucirea succesului și stimulat de avansurile primite pentru câteva tablouri, îi făcu cinstea lui Tonel să-l invite a lua masa împreună.
După multe ezitări, Tonel primi, propunând să meargă la restaurantul „Traian”.
– Băh! în spelunca aia infectă? Se indignă Geo. Scuză-mă dragul meu, dar gusturile tale lasă mult de dorit. Mie nu-mi place să stau cot la cot cu birjarii și cu toate haimanalele. Mergem la „Drăguleanu”. E un local select și vom petrece minunat!
Tonel se lăsă convins, nu fiindcă la Drăguleanu ar fi local select, ci pentru motivul că se simțea prea singur și acea nevoie să fie lângă cineva, oricine ar fi, în tovărășia căruia să destrame pânza grea a gândurilor triste ce ascundea în cutele ei, poverile dezamăgirii.
Într-o după amiază, un domn înalt, cu ten bronzat și frunte boltită, privea îndelung tablourile lui Tonel.
Tonel stătea lângă sobă, privind pe geam, cerul de plumb.
Domnul înalt, cu ten bronzat se apropie de el întrebându-l:
– Nu cumva dumneata ești Anton Stamatovici?
– Eu sunt! Doriți ceva? Privindu-I, recunoscu în el un romancier bucovinean ale cărui opere le admira mult.
– Doream să-ți exprim felicitări pentru tablourile expuse.
– Nu sunt sigur că le merit cu adevărat, răspunse Tonel puțin intimidat.
– Tinere, îmi place că ești modest și modestia te va ajuta mai ales, acum, la început, când dibui, când cauți un drum propriu. Privind tablourile d-tale constat că poți deveni un făurar, un interpret al vieții.
Drumul ți l-ai găsit. Urmează doar să înveți să te orientezi, spre a-l putea parcurge. Dumneata încerci să desprinzi din realitate, durerea apăsătoare a unei vieți nedrepte. Ai îmbrăcat în culori suferințele unor oameni ignoranți de societate și ai adâncit suferințele lor în propria ta suferință ca într-un strigăt de disperare, pe care mulți nu vor vrea să-l audă.
Între timp, venise Vasile Ștefănescu, profesorul de desen al lui Tonel.
Salutându-i, se adresă prietenos domnului cu ten bronzat:
– Sunt încântat să vă cunosc, tocmai venisem să văd lucrarea elevului meu. N-am putut participa la vernisaj, fiindcă domnii ăștia mari, cu pretențiile și discursurile lor, îmi sânt nesuferiți.
Apoi întorcându-se către Tonel:
– Dacă vrei, Stamatovici, arată-mi lucrările tale. Se îndreptară cu toți spre sala din mijloc, unde erau grupate tablourile lui Tonel.
Profesorului îi fu imediat atrasă atenția de vagabondul zgribulit, zdrențăros, dormitând pe o bancă într-un parc. Galbenul putred al frunzelor de toamnă îl învăluia într-o atmosferă dezolantă, peste care se proiectau.
– Murdare bucăți mohorâte de cer. În alte cadre, se vedeau peisagii de mahala, cu case dărăpănate, cu copii slabi, halucinați de spectrul foamei, câini triști și jigăriți, cerșetori bătrâni, sau muncitori cu priviri crunte, totul reprezentând o lume aievea, de un realism tragic, ce demasca fără cruțare nedreptățile și cruzimile vieții.
– Ce te-a făcut să îți alegi asemenea subiecte, îl întrebă Ștefănescu.
– Viața, domnule profesor, viața în care e adânc săpat aspectul tragic al dezmoșteniților de la periferia societății. Pentru mine, pictura nu e o artă dirijată de concepțiile esteticii oficiale în care trebuie să predomine frumosul, frumosul acela arbitrar și inofensiv, ci e un mijloc de a mă exprima, de a spune tuturor ceea ce văd cu ochii sufletului.
– Tinere, te înțeleg, interveni romancierul. Pentru tine pictura e ceea ce sunt slovele pentru mine: o armă de luptă, de demascare și înfierare a exploatării și nedreptăților. Vezi însă că la noi, ca și în toate țările cu aceeași structură socială, marele, subiect și eruditul public, ce nu e în realitate decât o masă feroce de ignoranți, călăuzită de critica părtinitoare și vândută intereselor de clasă, nu va admite niciodată să renunțe la estetica oficială, atât de comodă pentru unii, spre a lăsa loc manifestărilor artei militare ce i-ar demasca? Ca principali vinovați ai dezechilibrului social.
Clasele dominante, spre a-și consolida ideologia, au acaparat arta, punând-o sub controlul criticii lor, plătită pentru a le impune punctele de vedere. Și critica aceasta care înăbușă și falsifică sensul revoluționar al artei adevărate, este în perpetuă beligeranță cu artiștii cinstiți. Atât ea, cât și subtilii, rafinații amatori de artă din lumea bună. Să nu te temi însă de acești dușmani. Sfidează-i, disprețuiește-i și arată-le cât sânt de meschini. Te vor ostraciza, dar nu vor reuși să îngroape în mocirla lor arta, nu vor reuși niciodată să ascundă sub minciună, adevărul.
Păstrează-ți independența spirituală, căci atunci când vei accepta tutela criticii și a publicului, vei deveni doar un simplu manechin, o abjectă paiață, purtată de sforile murdare ale esteticii concepută de distinsele lepădături ce reprezintă o societate internată în descompunere.
Adevărata artă, în condițiile actuale, cere sacrificii mari și artiști adevărați sânt acei ce înalță curajoși noile stindarde pornind hotărâți înaintea timpului, spre făurirea unei vieți noi…
După ce plecară, Tonel rămas singur se gândi mult timp la toate câte i le spusese domnul cu ten bronzat. Pe măsură ce descifra îndemnurile primite, pe măsură ce le diseca spre a deveni asimilabile înțelegerii lui, o hotărâre nețărmurită se contura tot mai mult în eul său. aceea de a nu dezerta niciodată de la ceea ce înțelegea bine acum, că e datoria sa.
Peste câteva zile, apăru în „Glasul Bucovinei”, ziarul colac, un articol ce recenza expoziția străjerească de pictură. Amintind doar în trecere despre cele mai multe dintre lucrări, autorul articolului își consacră atenția asupra „tânărului pictor Stamatovici Anton, ale cărui însușiri și concepții, îndreptățesc mari speranțe pentru plastica românească”.
Realizând cu obiectivitate atât calitățile, cât și unele stângăcii inerente lipsei de experiență în domeniul tehnicii, articolul era în general elogios și se termina astfel: „Producția lui Stamatovici e încă în faza larvară. îi așteptăm cu multă încredere zborul, după evadarea din crisalidă”. Deși nu era semnat, Tonel recunoscu stilul romancierului ce-i declanșase în suflet năzuința și setea de luptă.
Articolul acesta, în afară că strecură în sufletul celorlalți expozanți și mai ales lui Geo, veninul invidiei, pentru Tonel care nu voia „popularizare”, luă proporții catastrofele: numele său circula pe toate buzele „amatorilor de artă” care, impulsionați de recenzia din ziar, cu cât nu înțelegeau nimic din picturile sale, cu atât mai mult susțineau că înțeleg totul.
Chiar și cei doi domni bătrâni, își revizuiră părerile, spre a-și salva prestigiul de cunoscători:
– Când îți spuneam eu coane Tase că Stamatovici are talent…
– Deh, ce vrei dom-le! Băiat de familie! Nu vezi cum critică lumea interlopă, plaga societății noastre, zugrăvind-o în toată hidoșenia ei din care se degajă lenea, raptul și instinctul de brută?
Iar distinse doamne, cu vârsta camuflată în fesuri și coafuri savante oxigenate, veneau cu surâs protector și cochetărie grotescă să cunoască pe tânărul artist care „vai dragă, nici nu-ți închipui ce interesant e și cât de talentat”…
Tonel asista neputincios la profanarea sufletului său, oglindit în tablourile expuse, având senzația stranie că mâinile murdare, și păroase, acționate de ignoranță și ipocrizie, îl pipăiau brutal, scoțându-i toate ungherele.
De cele mai multe ori, pleca dezgustat de la expoziție, lăsând în seama îngrijitorilor muzeului, supravegherea și închiderea sălilor.
Dându-și seama cât de ieftin i-a fost așa zisul succes și cât de greșit a fost înțeles de cei ce-și aciraseră snobismul imbecil cu articolul din ziar, de multe ori regreta că a proiectat această expoziție, care nu i-a adus decât decepția de a-și vedea terfelite, falsificate sau banalizate, concepțiile lui.
După închiderea expoziției din vânzarea tablourilor își făcu o bună provizie de culori și rămânându-i încă foarte mulți bani, primi bucuros sugestia lui Pache, care cu un ton declamator, i-a ridicat în slăvi gloria și viitorul strălucitor, exprimându-și încrederea că un talent ce s-a impus cu atâta vigurozitate opiniei publice, nu va ezita să-și dezvăluie aspectul generos, oferind pentru sărbătorirea succesului, o agapă colegială cât mai opulentă.
Ascultându-i bazaconiile sforăitoare, Tonel pufni în râs, și merseră împreună la Tolea spre a-i expune proiectul.
Tolea, convocă de urgență republicanii, spre a delibera cu toții asupra zilei și locului unde vor organiza „agapa”.
Expunând cu solemnitate intențiile admirabile ale „ilustratului lor coleg”, toți republicanii îl proclamară într-un entuziasm spontan… cetățean de onoare al republicii, și hotărâră să se întâlnească cu toții, a doua zi, seara, la Wagner.
Tolea își luă sarcina de a organiza totul. Reținu la Wagner o cameră (ce să le fie rezervată în exclusivitate) și a doua zi, spre seară, toți participanții, în număr de 12, ieșiră în grupuri mici, spre a nu da loc la bănuieli și se îndreptară spre restaurantul Wagner.
Otto, chelnerul localului, se prezentă cu o listă lungă, ca un pomelnic nesfârșit, de mâncăruri și băuturi.
Pache, expertul gastronomic al republicii, studie cu atenție lista și după o îndelungă și savantă cercetare, alcătui nota de comandă. Se făcu inaugurarea chefului în clinchete sonore de păhăruțe, umplute ochi, cu țuică bătrână. După o serie de aperitive, începuseră se sosească „specialitatea casei”, ce fură stropite din belșug cu vin alb, din renumitele vii Stylos.
Tonel neobișnuit cu băutura, simțea o toropeală ce-i pâlpâia leneș în sânge. Ochii îi sticleau iar părul îi cădea mereu pe frunte. Totuși, se ambiționa să bea, și la un moment dat făcu un adevărat „tour de force” bând două pahare unul după altul, ceea ce îl făcu pe Costaș să se ridice imediat în picioare, să bată cu cuțitul în farfurie și să-și ceară permisiunea de a vorbi:
– Distinși comeseni, nu sunt orator, adică nu-mi place să plictisesc pe nimeni, dar vă rog să-mi permiteți a vă pune un pic răbdarea la contribuție, deoarece vreau să vă anunț un eveniment important: astăzi serbăm nașterea celui de al doilea Tonel. Primul, fiind exemplar nereușit, repauzează întru domnul… Pestalozzi, și are ca lespede de mormânt, gramatica latină de Radu Sbiera. Cel de al doilea e viu și natural în fața dumneavoastră și își face un strălucit debut pe arena bachică. Cuvintele lui Costaș erau încă jalnic dezmințite de atitudinea lui Tonel care în urma ultimelor două pahare, pirotea pe scaun gata să adoarmă.
Pache, apropiindu-se tiptil de Tonel, îl stropi oarecum cu sifonul.
Trezit de răceala lichidului, se uită mirat în jurul său.
– Ce vreți, emoția noului născut, când ia contact cu viața, zise Tolea.
– Numai că noul născut, pare mai curând lehuză, completă Vania. Nu vrea nici măcar să sugă.
– Dai Da! Să sugă, strigă corul celorlalți.
– Tonel, iată laptele vieții! Suge-I îi zise Costaș întinzându-i un pahar.
Luând paharul, Tonel îl ridică spre buze zicând:
– Să bem băieți și să râdem! Se zice că în beții- devii mai fericit. Când putem dispune cu atâta ușurință de această sursă de fericire, de ce să nu i verificăm eficacitatea?
– Bravo Tonele, urlă galeria.
– Promite mult, îi zice Vova lui Dulipovici, ambii admiratori constanți ai lui Bachus. Ăsta o să n-o întreacă.
Între timp, Tolea îl cheamă pe Otto:
– la vezi șefule, mai adă vin și… ceva fete știi, mai pe scrânceană!
– Vinee! Răspunse Otto, scontând un bacșiș respectabil. După cinci minute, se intoarse și-i șopti lui Tolea la ureche:
– „Fetele” sân jos. Să le trimit acum?
– Câte sânt?
– Cinci. E și Mizzi, aia, știți care vă place pe dumneavoastră.
– În regulă Otto! Ce mai aștepți? Trimite-le sus. Dar cu vinul ce se aude?
– Îl scoate Haus din pivniță. Nu vin „prima”.
– Bravo Ostrogotule, îl gratulă Tolea bătându-l pe umăr. Apoi se întoarse către băieți, anunțându-i că vor fi onorați de vizita câtorva fete drăguțe și vesele, veste ce stârni aplauze entuziaste.
Fetele intrară una câte una, legănându-și profesional șoldurile binefăcute și evidențiindu-și sânii provocatori, ce-și afișau tulburătoarea apariție prin decolteul rochiilor.
Arborându-și zâmbete studiate pe fețele lor tinere, dar veștejite de viciul și nopțile pierdute, intrară în intimitatea chefliilor cu ușurința și lipsa de scrupule ce le-a impus-o obișnuința.
Tonel fiind o „marfă proaspătă” fu agățat fără multe mofturi de Lena, o blondină cu ochi albaștri, ce i se cocoță în brațe, sărutându-l.
Până atunci, Tonel nu cunoscuse parfumul cărnii de fete și nici gustul calin al sărutului.
Nările îi vibrau iar ochii îi alunecau lacomi prin deschizătura decolteului.
– Cum te cheamă, puiule? îl întrebă Lena.
– Ce contează numele, dar dacă vrei, poți să-mi spui Tonel.
– Și mie Lena.
Fiind făcute astfel prezentările, Lena își turnă un pahar, dându-i lui Tonel să bea. La început, Tonel era timid. Curând însă, băutura îi alunga timiditatea și nu se mai sfii de Lena. Cuprins de dorinți îi mângâia și-i frământa corpul fraged încă.
Ea, îi sărută buzele – virgine până atunci și-i zise:
– Să mergem de aici?
– Unde?
– Vino cu mine!
Cu nervii încordați, fremătând, o urmă în odăița de la etaj, amenajată în mod special cu un pat și un paravan după care se ascundeau ligheanul și inevitabilul irigator. Lena încuie ușa apoi aprinse un bec roz și începu să se dezbrace. Scoțându-și rochia, furoul și ciorapii, rămase goală, oferindu-i lui Tonel, splendida-i creație cu reflexe roze.
Tonel o contempla aiurit. Sub aspectul acesta, nu cunoscuse încă femeia. în clipa aceia nu-și dădea seama ce simte: teamă, curiozitate sau dorință? Revelația nudului feminin, îi diminuă repulsia ce o simțea pentru dragostea tarifată, dragostea ce o poți cumpăra la abjecta tarabă a prostituției, așa cum totul se poate cumpăra într-o lume, creată de negustori pentru negustori.
Băutura îi stimula dorințele și nu mai văzu în Lena una dintre miile, sutele de mii de victime nenorocite, vrednice de milă, care își vând corpul și tinerețea pentru o bucată de pâine, ci doar o femeie tânără și frumoasă ce i se oferă, care îl cheamă.
Instinctul animalic, își spuse ultimul cuvânt. Și goneau nebunește prin bezna simțurilor, psalmodiind în ritmul cărnii, melodia impetuoasă a eternului păcat biblic.
Când reveni în sala în care ceilalți benchetuiau veseli, Tonel nu ar fi putut distinge dacă ceea ce simțea era tristețe sau dezgust. Rotind o privire asupra mesei, constată că lipsesc Tolea, Pache și două fete.
Un zâmbet amar îi schimonosi fața obosită: alții care s-au dus să se bălăcească în mocirla aceasta căreia i se zice dragoste…
Se retrase la o masă din colț și luând o sticlă, duse la gură și bău din ea până simți că își pierde răsuflarea.
Bău cu sete vinul amărui, ce-i împrăștia în creierul său răvășit, rozele murdare ale unei ieftine și abrutizante fericiri.
Apoi se ridică și, cu ochi tulburi și pași împleticiți, ieși în stradă.
În noaptea aceea de început de aprilie, aerul era umed, vâscos, iar luna palidă, părea o cocotă ofilită, roasă de ftizie.
Pașii i se împleticeau pe caldarâmul luminat inegal, de felinarele murdare.
Casele murdare.
Cerul murdar.
Străzile orașului, luna, oamenii, totul murdar.
Tonel începu să râdă fără rost: s-a îmbătat universul. Și bolta se împerechează scârbos cu pământul, iar luna, mahmură ca după chef, așteaptă morocănoasă să încaseze „taxa” pentru vizită… Și stelele, bete, clipesc obscen cu ochiul lor ciclopic. Dar, da, totul e beat, îngâna Tonel, mergând cu pași nesiguri, oprindu-se din când în când să facă obiecții bizare asupra felinarelor care parcă s-au vorbit cu toate să-i stea mereu în drum.
Când reveni la Wagner, era ora 3. în sală, mai erau treji Tolea, Vova, Pache, Costaș și Vania.
Dintre fete, Mizzi și Lala își consumau ultimele resurse de energie, bând rachiu și fumând țigări tari. Două zăceau pe dușumele, bete, iar Lena, beată și ea, se dezbrăcase și complet goală, executa un dans ce voia să fie suplu și seducător dar care nu era decât grotesc.
Istovită, căzu apoi pe dușumea.
Pache, luă un sifon și-i făcu un duș.
Stropi reci îi biciuiau capul, provocându-i convulsiuni ce păreau un dans straniu, amețitor și dezgustător, un dans al sânilor al coapselor, al cântecului.
Vova se prosternă înaintea ei, dar căzu și încercă în zădar să se mai scoale. Convins că moare, începu să plângă, spunând printre sughițuri: Doamne, în mâinile tale,…hâc… îmi dau sufletul…
Tolea încercă să-l scoale, dar Vova îi replică furios:
– Lasă-mă, boule! Nu vezi că mor?
– Ești beat ca un porc Vova, îi răspunse Tolea.
– Paștele măti de tâmpit, tu ești beat, îngână Vova și adormi.
Tolea îl chemă pe Otto:
– Ascultă, șefule, ce facem cu voinicii ăștia care dorm pe întrecutele?
– Păi să-i ducem jos. E o cameră acolo, unde ar putea sta până se trezesc.
– Bravo, ostrogotule, e o idee bună. La internat n- aș fi putut să-i duc în halul ăsta, așa că, hai să facem curățenie.
Și împreună cu cei rămași treji, transportară „obiectele sforăitoare” pe scara de serviciu, la subsol, unde îi culcară de-a valma în două divanuri largi.
Reîntorși, Tolea făcu apelul celor prezenți, ceru socoteală pentru tot ce s-a consumat, plus „fetele”, îl rugă pe Tonel să achite totul și puse la vot problema dacă să plece sau să rămână până dimineață în local.
Hotărându-se să rămână, Tolea mai comandă 5 sticle de vin, țigări și tartine apoi îi predă lui Pache comanda operațiunilor bachice.
Elanul cu care porniseră cheful, se destrămă încetul cu încetul. Veselia căzu pe câmpul de bătaie, risipindu-se printre sticlele goale. Nu se mai auzea decât clinchetele paharelor și gâlgâitul vinului.
Tăcuți, cu fețele trase, cu ochii înfundați și cu barba crescândă, învăluiți în fundul gros de tutun, păreau niște stafii ce slujesc unor fantomatice zeități.
– Parcă am fi într-o peșteră zise cineva. De când suntem aici? De ieri, de un veac, de o veșnicie?… nimeni nu răspunse, și vocea continuă:
– Noi bem de o veșnicie, spre a uita de sângele putred ce ni l-au dat părinții, ce ni l-au transmis strămoșii… Suntem fiii oamenilor din caverne, purtăm în noi ecoul tânguirilor sfârșite ale omului – gorilă, bântuit de groaza primitivă… Noi ispășim păcatele ancestrale și remușcările latente ne infiltrează în suflete nebunia. în noi e îngrămădită toată întunecimea vieții zăvorâtă în peșterile pustii, tot zbuciumul omului – fiară, tot golul reminiscențelor răzvrătirilor de hoardă, toată teama de necunoscut.
Auziți cum curge vinul în pahare? Ca șuvoaiele peste locuințele lacustre. Dar unde e rânjetul, unde e urmetul fiarei? Apoi vocea se opri istovită.
Tonel își sprijini capul în palme, privind cu ochi mohorâți fantomele din fata sa, cântărind în balanța beției, murdăria în care oamenii se lasă târâți atât de ușor.
Zorii zilei îl găsiră, căutând în fundul paharului, ruinele unui templu, al dragostei purificare, templu devastat de furia unei nopți de chef.
Pe la 7 dimineața, plecă la internat lăsându-i pe ceilalți dormind cu capul pe masă.
Intră pe furiș și merse direct în dormitor. Se culcă îmbrăcat și dormi buștean toată ziua.

***
Zilele însorite ale începutului de primăvară, alternau cu altele, reci, triste, ploioase.
Abia după vacanța de Paști, veniră zilele frumoase ale adevăratei primăveri.
Luna mai a împodobit orașul cu frunze de un verde discret, iar primăvara râdea ca o blondină cochetă, arătându-și strălucirea printre boschetele îmbălsămate cu parfumul florilor de liliac, sau făcând piruete gingașe, prin zborul gâzelor pulverizate de aurul cald al soarelui
Viața fugise de pe străzi, refugiindu-se în parcurile cu iarbă, flori și pete albastre de cer.
Luna mai, luna dragostei și tinereții își pierdea nopțile pe băncile din Dominic sau Schiller-park, pe aleile discrete sau pe pajiștile înverzite, unde perechi, torceau firul fragil al dragostei, în șoapte de chitară sau triluri de privighetori.
În luna asta femecată, și viața ar fi vrut să cânte din vijelioasa ei lăută, o melodie mai blândă, mai suavă, ce să împrăștie negurile din suflete.
Pe o bancă din Schiller – park, profesorul Nagud privea primăvara din jurul său. Era aceeași primăvară, ca și-n alte dăți, și totuși pentru el alta, căci în răbojul anilor, a mai tras o linie în plus.
Un zarzăr înflorit, își ningea pe umerii săi gârboviți, florile veștede, învăluindu-l în doliul alb al primăverii.
În zbârciturile feței sale, razele crepusculare, scotoceau ca într-un covor al trecutului, o tinerețe îndepărtată, apusă pentru totdeauna.
Amurgul arunca pe pământ, pete de lumină ireale, de un cromatism neverosimil.
Norii de purpură se oglindeau în strălucirea florilor și a ierbii.
Apoi soarele coborî după dealul Țeținei. Strălucirea de o clipă se stinse, florile se posomorâră, iar norii își murdăriră purpura în violentul mohorât al înserării.
Tonel, trecea absent pe alee. De câtva timp era mereu abătut. Amintirea fetelor de la Wagner ce-i destrămară credința în dragostea ideală, îi presărase peste vise cenușa dezgustului, iar ignoranța grosolană a oamenilor ce i-au profanat sufletul oglindit în tablourile sale, îl făcea să se închidă tot mai mult în sine.
Trecând pe alee, nu-l observă pe Nagud, care ședea pe bancă, înfășurat în clarobscurul serii.
– Stamatovici! îl strigă profesorul. Stai puțin! Ce cauți prin parcuri la ora asta? Dar imediat regretă că-l oprise. Omul din el, învinse dascălul de care era legată pedanteria impusă de severitatea unui regulament stupid.
Nu mai ascultă explicațiile ce i le dădea Tonel. Se gândi că și el, pe vremea lui, cutreiera parcurile făcând versuri pentru o Millz sau Gretchen oarecare…Când era tânăr… Dar când a fost asta? De mult…
Viața nu face deosebire între profesor și elev…
Oh! Bătrânețe, bătrânețe, de ce-ți reverși melancolia ta, atunci când umerii noștri sunt prea slabi ca s-o mai poată purta?
De ce faci, ca după o viață de trudnic chin, să ni se pară totul frumos și arătându-ne trecutul prin prisma iremediabilului, de ce transformi imposibilul in regrete, iar regretele în remușcarea de a nu fi prețuit frumosul la timpul lui?
Hei, zgripțuroaică, zgripțuroaică…
Deodată își aminti de Tonel.
– Erai aici Stamatevici?
– Da, domnule profesor! D-le m-ați oprit!
– Da? Bine, șezi. Adică nu. Mai bine du-te. Tu ești tânăr. Du-te la ai tăi.
– Te cheamă viața.
Tonel nu îndrăznea să-i spună că se înșeală, că pe el nu-l cheamă nimeni, că trece alăturea de viață
– Și nu uita băiete, mai spuse Nagud, fericire înseamnă tinerețe, dar asta o vei înțelege abia când vei fi bătrân.
Tonel plecă tăcut, cu umerii lăsați cu ochii în jos și buzele strânse.
Oare fericirea e tinerețe? Se întrebă el. Nu! E absurd! Fericirea asta de acum e numai imbecilitate.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share