De-ai noștri! – Petronela Coman – Salut! Sunt cineva… (2)


Ți-e dor de tine?

Definește ,,dorul”! încearcă să simți cum fiecare nerv din organismul tău, cum fiecare părticică din inima ta tresare atunci când mintea îți conturează în fața ochilor o amintire, o stare, o bucurie, o ființă, un om… De fiecare dată când vrei să le regăsești, când simți că suspini după un repaus total, încearcă să închizi ochii și să vezi ,,dorul”. Oare ,,dorul” sau starea de dor poate lua conturul unor imagini? Crezi în imposibil? Crezi în tine? Dacă da, atunci și dorul poate fi văzut. Cum? E simplu. îndreaptă-ți chiar acum privirea către fereastră și primul lucru pe care îl vei vedea, un nor, o umbră pe un bloc sau un om care trece pe stradă va declanșa în tine o amintire. O amintire de care poate să îți fie dor, o stare în care ai vrea să te întorci, o clipă pe care ai vrea să o schimbi, un om pe care ți-ai dori să îl îmbrățișezi. Te întorci în trecut, te întorci în tine atunci când îți amintești ceva?
De-a-lungul unei vieți omenești, fiecare ins în parte, Urcare om înzestrat cu simț, capacitate de gândire și moralitate, este părtaș la trei etape ale propriei vieți.

1. Copilăria
Crea ce suntem, simțim și trăim astăzi își are toate rădăcinile în covorul copilăriei. Spune-mi că nici măcar o singură dată nu ți-ai dorit să te întorci la tine, cel din copilărie! Să alergi iarăși pe ulița bunicilor, să dai cu piciorul total aiurea într-o minge și să te visezi un mare fotbalist sau să iei telecomanda în mână pe post de microfon și să te imaginezi pe o scenă încântând publicul numeros cu vocea ta sublimă. Spune-mi că nu ți-e dor să asculți poveștile bunicilor sau să te joci de-a v-ați ascunselea, să furi prăjiturile de pe tava din bucătărie atunci când nici o pereche de ochi nu e prin jur! Spune-mi că nu ți-e dor să îl rogi pe fratele mai mare sau pe sora mai mare să te ajute să îți termini temele. Negi faptul că ți-e dor de lipsa grijilor de astăzi, când ai crescut, când vezi cât de mare este lumea și cât de ușor poți pica în vraja ei, lăsându-te pradă tentațiilor și acțiunilor de moment pe baza impulsurilor? Ori faptul că ți-e dor să alergi în neștire simțindu-te liber de orice constrângere? Ideea perfectă pe care o aveai despre familia ta, despre cei din jurul tău, despre lumea în care astăzi încerci să te integrezi, să supraviețuiești, să fii liber și să trăiești? Nu cred că faci asta, nu cred că negi cuvintele ce stau scrise mai sus. De ce? Fiindcă sunt convinsă că atunci când te simți singur, când încerci ceva și nu reușești și te dai bătut, când mergi pe stradă și vezi diferiți oameni, nu are cum să nu te facă să îți amintești de ceva anume. Nu are cum să nu îți aduci aminte de tine cel de ieri, cel de acum 5 ani, de acum 15 ani. Mereu îți vei aminti de o persoană, de un lucru făcut sau de o stare trăită. Le păstrezi pe toate în mintea și în inima ta tocmai pentru că tu ești seiful cel mai sigur, pentru că dorul te face să te simți viu atunci când o cortină ți se așterne în fața scenei vieții tale. Tocmai dorul te face să nu uiți ceea ce pentru tine a contat, ceea ce astăzi a condus la forma ta duală.

2. Maturitatea
Când ești copil spui de nenumărate ori că abia aștepți să te faci om mare. Să ai o casă a ta, să ai mașina ta, banii tăi, să in cineva cunoscut sau să îți vezi toate visurile realizate. Însă mai puțin pui accent asupra faptului că fiecare moment al vieții are importanța sa, are rostul său în drumul către tine. Când în sfârșit ,,te faci mare” și vezi că nu e totul așa cum ai visat, când vezi că atunci când dai de greu, dificil îți este să găssești un sprijin. Când realizezi câte facturi ai de plătit, cum zboară timpul când ai vrea să îl petreci cu cei dragi sau cât de greu trec orele la serviciu, ai vrea să dai o fugă în copilărie, și dacă s-ar putea, să rămâi acolo. Să scapi de toate acestea, să fii fără o grijă, să se preocupe alții pentru tine. Ai vrea să fie așa uneori, nu?
Ți-e dor de acele clipe, de acea lipsă de grijă. Ți-e dor, sunt sigură. Poți jongla cu multe în propria-ți viață, însă nu și cu timpul, de aceea trebuie să iei frumosul chiar și din norii cenușii. Să știi să îți faci propria rezervă de speranță, de putere, de dor… Iar atunci când te oprești în fața unui drum închis, adu-ți aminte că îl poți ocoli, că la fiecare cheie pierdută există și una de rezervă, există și o stare care te întărește, dorul.

3. Când nu vei fi nici copil, nici om matur
Culegi pe măsură ce traversezi un câmp de flori, spini atunci când nu îi poți rupe de floarea pe care ți-o dorești atât de tare. Aduni în cămara inimii tale diferite sentimente, stări și oameni ce au călcat pragul ființei tale. Strângi în cutia minții diferite eșecuri, reușite, imagini, sunete și amintiri. Te vei întoarce în trecut de fiecare dată când vei simți nevoia să vezi pe cineva care fizic nu mai este lângă tine. Te vei întoarce în tine și la toți pașii pe care i-ai pictat pe poteca vieții, atunci când vei vedea că încet, încet puntea rămâne fără sfoară. Te vei întoarce la tot ceea ce ai fost, la fiecare mână pe care ai strâns-o la pieptul tău, la fiecare zâmbet iubit, la fiecare ochi priviți, la fiecare adio spus. Te vei întoarce, pentru că îți va fi dor… Toată ființa ta va fi cuprinsă de o anestezie totală, poate și de lacrimi. Tristețe sau bucurie vei îmbrățișa atunci când vei privi la pastelul frunzelor adunate din copacii etapelor trăite. Iar atunci când de fiecare dată vei face cale întoarsă în tine, nu-ți va rămâne decât să privești în amintiri, să te lași inundat de dor și să închizi ochii fericit.
Poate că încă nu ai parcurs toate aceste etape, poate că pentru o secundă te imaginezi cum ai fi tu în etapa ce urmează sau poate pur și simplu o vei trăi pe cea în care te desfășori acum așa cum poți tu mai bine, așa cum simți, așa ești lăsat. Dar mereu îți va fi dor de tine, cel din fiecare pas făcut, cel din fiecare clipă trăită. Te vei întoarce acolo unde inima îți sugerează sau acolo unde ochii de astăzi îți pictează în minte imaginea văzută în treacăt pe stradă, la o terasă ori oriunde altundeva mergi. Așa cum lui Dumnezeu nu i se poate da o definiție standard, așa cum iubirea nu poate fi descrisă într-un singur mod universal, așa cum tu nu poți fi egal în absolut cu cel de lângă tine, așa nici dorului nu i se poate atribui o anumită definiție. Definiția sa i-o dă fiecare dintre noi, prin ceea ce am trăit, prin persoanele pe care le-am întâlnit, prin visurile pe care ni le-am împlinit, prin fiecare dintre noi. Eu așa am văzut ,,dorul” conturat prin fiecare etapă pe care am parcus-o și în care momentan mai parcurg una dintre ele. Nu pot spune decât că ,,dorul” meu e dorul de mine, de mine cea din ,,Copilărie”, de mine cea din ,,Maturitate”.
Care este ,,dorul” tău acum sau mai bine spus, ,,Ți-e dor de tine”?

 

Poveste fără sfârșit

Nu m-am priceput niciodată să construiesc omului definiția ideală.
Amalgam de stări confuze, efemere, captivante.
Un întreg circuit de suișuri și coborâșuri…
Mă fascinează și mă conduce într-un tunel mare, dar greu de străbătut.
Privesc omul și uit să mă cunosc. Doar dacă aș putea citi înăuntrul sufletului său… Observându-l, realizez că reușește să spună mai multe printr-o singură privire decât dacă ar rosti multiple cuvinte dintr-un inutil dicționar.
Desigur că, oricât de dificil și interesant ar fi, el nu se va lăsa cunoscut decât celor pe care îi simte ca fiind asemenea lui.
În el se zbat iluzii, speranțe, visuri și iubire. Cu toate acestea nu le definește, le trăiește pur și simplu, le consumă < .1 pe o materie primă.
Doar un singur element din cufărul zestrelor sale îndrăznesc să îl definesc, prietenia. Susțin că aceasta deține ascunsă cheia primelor trepte în conturarea întregii sale existențe.
Prietenii sunt asemenea diamantelor, rari, dar orbitor de frumoși.
Un prieten adevărat nu are nevoie de chemarea ta ca să lin câtă nevoie ai de el. Mereu este lângă tine; la timpul potrivit, cu sfatul exact, cu îmbrățișarea caldă și vindecătoare, cu acel „totul va fi bine” mereu în desaga sa. Dispus oricând să renunțe la el pentru binele prietenului său, nu va reflecta de două ori asupra unei decizii care îl privește. Te ascultă și te înțelege chiar dacă habar nu are ce tot încerci să îi spui. Reușește să îți așterne pe față un zâmbet chiar dacă obrajii îți sunt spălați de lacrimi.
Prietenia nu se măsoară în cuvinte, ci în intensitatea sentimentului trăit în clipa în care te vezi pierdut și singur, iar acea persoană ce leagă cu tine primul cuvânt al acestei fraze este mereu lângă umărul tău.
O prietenie conține un număr nelimitat de ingrediente. Nu totul este roz. Se petrec și momente urâte, au loc și neînțelegeri, lacrimi triste, pauze lungi de inactivitate conversațională. Totuși, iubirea ce leagă o prietenie frumoasă nu se risipește, ci se întărește cu fiecare strop de tristețe sau fiecare picătură de bucurie acumulate.
Conștientă în absurda mea gândire de punerea la îndoială a acestor cuvinte de unii dintre voi, țin să menționez că nu am intenția să rămân doar la partea teoretică.
Argumentele au fost dintotdeauna proba cea mai convingătoare a unei incertitudini și, de aceea, vă mărturisesc exemplul meu de prietenie frumoasă.
M-am contrazis continuu cu mine în privința etapei celei mai răsunătoare din viața unui om până am concluzionat cu imaginea copilăriei. Aceasta ne îmbogățește și ne dăruiește strictul necesar, chiar și un surplus de „tot” pentru întreaga viață.
Mie mi-a dăruit mai mult decât mi-a luat, prieteni și prietenie incluse.
Frumusețea jocurilor, ideile nebunatice și fără noimă, certurile copilărești, imaginarea imposibilului pe care doream să îl atingem, pictarea țelurilor, hohotele de râs, glumele, chiar și lacrimile sunt doar câteva dintre ingredientele unei prietenii frumoase care durează încă din bulgărele copilăriei.
Ea…
Acea făptură pe care timpul a conturat-o într-o ființă minunată, reprezintă definiția ideală a unei prietene, a unei prietenii.
A știut mereu să îmi așeze liniștea în suflet când acolo ploua torențial.
Sfatul potrivit și îmbrățișarea caldă în zilele în care eram rătăcită ea mi le-a dăruit. Sentimentul de ,,acasă” la ea în familie l-am regăsit.
Zâmbetul gingaș care reușea să îmi topească lacrimile în momentele triste, pe chipul ei stătea pictat, iar acea confuzie de culori nedefinită din ochii ei care alternau între verde și căprui dezvăluia mereu un om plin de speranță, sincer, curajos și iubitor.
Să împărți și clipele frumoase și pe cele mai puțin frumoase cu o persoană care ți-a fost și încă îți este prieten, e un lucru ce nu are preț.
Poți cumpăra o bicicletă, un bilet la film sau o bijuterie, însă prietenul adevărat nu se găsește în nici o vitrină a unui magazin scump.
Prietenul se câștigă prin iubire, încredere, speranță și ajutor.
Multe sunt de vânzare și atât de puține cumpărăm de la magazinul sufletului.
Timpul nu ține cont că noi am vrea să mărim numărul de ore ale unei zile, nici că am dori să prelungim o clipă la infinit.
Timpul are propriul său ceas, de aceea, să adunăm cât mai multe și frumoase în cămara inimii contează mult mai mult decât ceea ce cumpărăm de la supermarket.
O haină pe care o purtăm astăzi poate mâine o aruncăm, bucata de pâine pe care o avem astăzi pe masă, mâine se va usca, paharul de vin pe care îl bem astăzi, mâine se va trece, dar omul câștigat astăzi lângă noi și mâine și în restul zilelor lot acolo va rămâne.
Nu m-am priceput niciodată să definesc prietenia, iubirea, timpul.
Acum înțeleg că este îndeajuns să mă bucur de ceea ce astăzi am alături. De sentimentele, emoțiile și stările trăite.
Că indiferent de furtunile întâlnite, soarele tot pe cer răsare.
Nu știu să spun un sincer mulțumesc.
Nu știu ce cuvinte să folosesc pentru a exprima ceea ce unt, și nici cum să trimit o îmbrățișare celui ce astăzi are nevoie de ea.
Cu toate acestea, nu spune nimeni că e nevoie de cuvinte i pun un mulțumesc, să ofer un zâmbet sau o îmbrățișare.
Suntem făcuți pentru a simți raționamentul și nu pentru a raționaliza sentimentul.
Iar eu nu îți spun mulțumesc, draga mea prietenă, pentru Mim era și frumoasa prietenie pe care mi-o oferi, nici pentru
încurajările tale, nici pentru călduroasa primire în căminul tău și nici pentru buchetul de amintiri culese de pe câmpul vieții.
Pot doar să îți ofer proba și argumentul că fiecare cuvânt scris aici pentru tine, nu rămâne o simplă înșiruire de catene de litere, ci fiecare dintre acestea îți arată strada faptelor care demonstrează validitatea cuvintelor.
Pentru toți cei care vor spune că nu există un prieten adevărat, înseamnă că nu au știut ei înșiși să fie unul.
Basmele există tocmai pentru că realitatea există, iar omul nu e doar un basm, e un prieten adus din basm în realitate.
Eu mi-am câștigat prietenul adevărat și prietenia sinceră.
Voi?

 

Lecție de viață

,,- Bunico, de ce sunt oamenii bătrâni mereu triști?
– Așa ți se pare? Că ei sunt mereu triști?
-Da!
– Păi, cum așa?
– Nu văd pe nici un bătrân să zâmbească, bunico.
– Poate că ei zâmbesc atunci când tu nu îi vezi.
– Așa cum faci tu, bunico?
– Păi, eu mereu zâmbesc.
– Da…
– Știi, bunico, cred că îi înțeleg pe cei de-o seamă cu tine și știu de ce sunt triști mereu.
– Chiar așa? Și nu vrei să îmi spui, să aflu și eu?
– Eu cred că ei au uitat să zâmbească, pentru că le este dor. Cred că încă mai așteaptă să îi ia copiii lor în brațe așa cum încă îi mai aștept eu pe mama și pe tata. Nu-i așa bunico?”
Indiferent de vârsta pe care o ai, deseori înțelepciunea unui copil bate experiența de viață a unei persoane.
Am învățat asta astăzi ca pe o lecție importantă din manualul de pe care nu se predă în școli, anume viața, când în aceeași zilnică goană cu RATB-ul pe străzile Bucureștiului, un auzit dialogul dintre o bunică și nepoțelul ei, nu mai mare, cred, de 7 ani.
Tristă, dar adevărată. Cam așa arată societatea în care astăzi cu toții încercăm să trăim: copii care duc dorul părinților și părinți care duc dorul copiilor. Când peste tot unde hat, ușile nu li se deschid, tot mai mulți oameni decid să strângă din dinți, să își îmbrățișeze copii și părinții, iar apoi să ia calea străinătății. Când iubești faci orice să îi fie bine acelei persoane sau să le fie bine acelor persoane. Mulți părinți văd în fața gândului de a pleca în străinătate doar imaginea ,,binelui”, alegând să se sacrifice pentru familiile lor și să lucreze departe de ei pentru câteva sute de euro. Sute care în țara lor merg în buzunarele mai „sus-pușilor”, a celor care pretind că guvernează o țară. Firul ideii, însă are și o imagine tristă. în urma lor rămân copii care duc neîncetat dorul părintesc, fără a înțelege atunci de ce mama și tata s-au hotărât să plece și să îi lase în grija bunicilor, a neamurilor ori în grija nimănui. Așa cum o floare are nevoie de apă și de soare pentru a exista, așa și un copil are nevoie de o mamă și de un tată pentru a crește. Dar cui să spui asta? Societății care nu face nimic să amelioreze situația, tuturor oamenilor care devin martori la o dezvoltare infectă a copiilor, mai târziu ajungând delicvenți sau ,,pleava societății”? Mulți privim, dar puțini ne implicăm! Un copil rămâne un copil. Va avea mereu nevoie de o îmbrățișare părintească și de un sfat. Va căuta mereu un model în cineva, iar dacă lângă el nu se află familia lui, de unde să aleagă acesta un exemplu de urmat în viață?
Să fie școala un ajutor benefic în această situație? Este, însă până la un anumit nivel. Nu va regăsi pe băncile școlii protecția pe care i-o oferă un tată ori mângâierea primită de la o mamă. în cel mai bun caz, școala îl ajută să se transforme. Depinde, însă și de anturajul în care copilul se avântă, căci va rezulta fie un tânăr curajos, fie încă o ,,problemă” a societății. Toate cadourile trimise de sărbători de către părinți copiilor sau banii puși pe cârd lunar nu vor suplini nicicând căldura unui cămin adevărat ori afecțiunea părintească. Mereu le va rămâne întipărită în minte copiilor și viitorilor tineri lipsa părinților de lângă ei atunci când aveau nevoie ca cineva să îi strângă la piept. În viața lor nu lucrurile materiale fac diferența, ci absența părinților. De unde oare atâta dârzenie in glas și în privire să îi spui copilului tău că mami și tati pleacă un timp să lucreze departe de el, dar o să se întoarcă repede? Repede? 2,5, 10 ani e un timp destul de ,,repede”? Din păcate, cele două părți, copii versus părinți, se obișnuiesc mult prea ușor una cu lipsa celeilalte. Revenirile acasă se înlocuiesc cu ,,Astăzi îmi văd copilul pe Skype”, îmbrățișările devin imagini de cadouri primite, iar iubirea devine materială, înlocuită ulterior cu bani. Și conceptul de familie unde rămâne? De bună educație, de cei 7 ani de acasă? Firesc, se ocupă bunicii de aceste ,,aspecte”! Strâng ei din dinți și duc greul, făcând pe boala-n patru să își liniștească nepoții atunci când înainte de culcare, cu lacrimi în ochi, aceștia întreabă ,,Mai e mult până vine mama acasă?”. Astfel de evenimente se petrec zilnic în lumea în care cu toții ne desfășurăm activitatea. Spre emigrare și spre uitare se îndreaptă oamenii de astăzi, atunci când societatea are grijă să închidă uși și să zidească ferestrele.
Printre noi trec zi de zi astfel de copii, astfel de tineri. Suflete părăsite cu scopul de a le face un bine când într-un final li se face mai mult rău. Nu spun că sunt părinți care aleg să plece de bunăvoie, ci, dimpotrivă, sunt părinți care își iau inima în dinți, îi îmbrățișează încă o data pe pruncii lor și pleacă. Fac asta pentru a le construi un viitor, pentru a le oferi un sprijin să își termine liceul și să urmeze o facultate, să devină oameni de bine care pot aduce schimbări în societate. Oameni care să nu fie atât de pasivi și indiferenți la problemele semenilor lor. Precum copiii, plâng după ai lor părinți și aceștia fac la fel. Le este dor să își vadă iar casa plină, călduroasă, plină de zâmbete ale fiilor lor. Le este dor
să fie în țara lor, pe pământul lor natal și să nu se mai chinuie printre străini. Din nefericire pentru cauza justă, mulți îndură și se zbat în continuare, trăgând din speranța fiecărei zile că munca și sacrificiul lor nu vor fi fost în zadar, iar ai lor copii nu vor trebui să treacă prin ce au trecut ei, ci să reușească să fie oameni de bine, zi de zi înconjurați de famliile lor complete.
Puținele cuvinte care mi-au mai rămas după ce am golit un raft din DEX-ul sufletului vor încerca să ilustreze și imaginea celei de-a doua părți a acestui articol, bătrânii noștri. Cu siguranță, în copii de astăzi vedem viitorul, dar trecutul ne este revelat de părinții, bunicii și străbunicii noștri. Plecarea părinților peste hotare nu afectează doar pe copiii acestora, ci și pe părinții părinților care iau drumul străinătății. Sunt zeci și sute, mii de cazuri în care și astăzi bătrânii stau și așteaptă pe prispa casei lor și speră să vadă pășind pe uliță pe ai lor copii.
Mulți rămân doar cu uitatul și cu dorul care le macină sufletul clipă cu clipă. E atât de trist și înduioșător să vezi un bătrân care speră până în ultima clipă să îi vină feciorul acasă. Îl așteaptă astăzi așa cum l-a așteptat și ieri și așa cum
îl va aștepta și mâine, dacă Dumnezeu îi permite. Ei nu mai au nevoie de bani, își strâng fiecare bănuț din pensia lor cu gândul să îi pregătească feciorului, atunci când se va întoarce acasă, o masă bogată, plină cu de toate, ca la mama și tata acasă. Pentru ei, un singur telefon din partea fiilor valorează cât o clipă de viață. își cresc copiii cu iubire, dând din puținul lor multul căutat și fac tot posibilul ca lor să le fie bine, iar la bătrânețe, atunci când aceștia nu vor mai putea, să primească un sprijin din partea lor. Ce te faci atunci când după ani și ani stând departe de „acasă” uiți și de mama și de tata, uiți să mai dai un telefon, uiți de tot? Nu te gândești că acasă încă te mai așteaptă cineva să te strângă la piept. Mulți dintre cei care pleacă se înstrăinează cu totul. Uită și glasul mamei sau privirea tatălui… Le rămân bătrânilor doar consolarea că își privesc nepoții pe care copiii lor i-au lăsat în grijă. Văd în ei reflecția propriilor fii și trag nădejdea că vor trăi îndeajuns încât să îi vadă pe ei oameni de bine și fericiți. E oare suficientă această consolare? Suplinește dorința de a mai săruta fruntea copiilor și de a le privi ochii care mult timp au rătăcit departe de căminul părintesc?
Ceea ce stă scris mai sus reprezintă o parte din realitatea pe care o inspirăm zilnic. Copii ducând dorul părinților, părinți care duc dorul copiilor și mii de alte suflete asemănătoare care caută un bine altundeva decât în propria țară, acolo unde pe mulți îi doare în cot de problemele reale ale societății și unde multora încă nu li se mai umplu buzunarele după ce au băgat tară oprire în ele. Se vor schimba oare toate aceste buline negre ale lumii în care trăim? Copii care cresc înstrăinați de conceptul de familie și de valorile morale, bătrâni uitați singuri prin nu știu ce colț de țară ori tineri și adulți care muncesc pentru a înflori economia unei alte țări, alta decât cea de origine. Acestea sunt doar câteva exemple. Lista e lungă și va fi continuată, dar mă tem că nu va avea vreun capăt, căci atât timp cât omul trăiește, zeci și mii de idei trăsnite sunt puse în aplicare de mintea sa, ca un izvor fără sfârșit.
Nu judec pe nimeni, nu e dreptul meu. Am pus pe hârtie doar un punct de vedere pe care tind să cred că mulți dintre cei care vor lua contact cu acest articol îl vor împărtăși. Doar un om știe ce zace în sufletul său, cei din afara lui sunt doar simpli observatori. Unii gata să eticheteze, alții deja fac asta, iar alții tac.
Am văzut acea privire din ochii unui bătrân părinte care a așteptat mult timp stând pe canapeaua porții sale să i se întoarcă feciorul acasă. Am văzut și copii uitându-se după mama și după tata, întrebând neîncetat pe ai lor bunici când se vor întoarce cei doi acasă sau dacă până acum nu au uitat de existența lor. Acea privire din ochii unor asemenea copii am avut-o și eu, iar aceleași întrebări mi le pun încă și acum… La cine trebuie să merg să aflu răspunsurile? La societatea care mă înăbușă zilnic sau la guvernul care are pretenția că face ceea ce este mai bine pentru oamenii pentru care vorbește?
Am primit de la acel copil care dialoga cu a sa bunică o lecție de viață. înțelepciunea din ale sale cuvinte, dorul din ochii lui și iubirea din inima sa, împreună cu experiența anilor bunicii care strângea la piept mâna băiatului, dar și încercarea acesteia de a sădi în inima nepotului răbdarea și căldura de a avea pe cineva aproape să îl călăuzească, indiferent cine, construiesc o lecție de viață pe care ți -o prezint și ție, cititorule, în fond, cu toții trăim o singură viața, dar fiecare cu lecția ei.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share