De-ai noștri! – Petronela Coman – Salut! Sunt cineva… (7)


Confesiune

Când orele nu sunt târzii în noapte, în aceeași tăcere plictisitoare, ating din nou tastele reci, alcătuind cuvinte care mă exprimă. Simt nevoia astăzi să mă adresez vouă, nevoind a vă plictisi, simt nevoia de a fi ascultată. De aceea sper că, mai devreme sau mai târziu, îmi veți citi aceste puține rânduri scrise… Este început de toamnă afară, dar interiorul meu este deja plin de ea. încerc să tot trag de inima mea, spunându-i să nu renunțe, să nu mă lase când am nevoie de susținere. Mă opresc fără răspuns și mă gândesc la ceea ce vreau a vă mărturisi, dar nu îmi găsesc cuvintele. Poate nu sunt potrivite pentru a-mi reflecta sentimentele. Tot ceea ce gândesc acum este cât de repede zboară timpul și la faptul că nu ne dăm seama de ticăitul pe care îl purtăm la sân.
Mă gândesc adesea la întorsăturile vieții. Atunci când nici nu te aștepți, o mare surpriză ți se pregătește. Realizezi pe parcursul tuturor zilelor ce se scurg din cămara ta că viața este doar un joc. Unul în care pășești fără voie. Sunt hotărâtă să fac orice pentru a-i rezista, dar ea nu încetează a mă surprinde, a-mi trimite stoluri de întâmplări la care simt nevoia să rezist. Uneori mă simt un suflet pierdut într-o umbră atât de adâncă, încât cred că nici la capătul vieții nu voi reuși să evadez din ea. Viața mea este un război. Atunci când am impresia că am izbăvit, realizez că doar o luptă din multele ce vor urma am câștigat. Îmi tot repet că omul este menit să sufere, chiar și atunci când are impresia că este fericit și că nimic nu poate schimba acest fapt. Suferă și când zâmbește, deoarece în adâncul inimii sale știe că această fericire este pasageră. Mă gândeam că cel mai apropiat mod de a te simți împlinit este să uiți că există o clepsidră neobosită în a măsura timpul fără margini, în care ne găsim prizonieri colaterali.
Nu totul se rezumă la văz și auz. Miezul e alcătuit din ceea ce simți, de libertatea acordată acestora. Monotonia devine din ce în ce mai glăsuitoare. Te transformă clipă de clipă într-o adiere greoaie. încerci să spui lucrurilor pe nume. Să le dai un sens. Reușești doar să capeți o mare dezamăgire când îți dai seama de faptul că toate acestea persistă, tu vrând să le dai o nouă denumire. Privind înspre acea ușă cu trei geamuri prinse de un cui ruginit și văzând ramurile copacilor, iar frunzele jucându-se de-a prinselea, în minte și în suflet se trezesc acele clipe de neuitat de lângă gura sobei la care ascultam povești și simțeam căldura mocnitoare. Aș vrea și astăzi să plouă cu acele picături de fericire, măcar pentru o secundă. Mi-ar fi de ajuns pentru a rezista valurilor care se luptă pentru a ajunge la țărmul ființei mele. De ar exista o persoană pe acest mare tărâm, care să accepte pentru o oră să simtă ceea ce simt, să plângă în locul meu, să râdă când va putea, să spună ceea ce gândește în fața mulțimii nevăzătoare de chipuri care plâng fără oprire într-un glas înecat de gânduri copleșitoare, m- aș simți nu cea mai fericită persoană din lume, așa cum spun toți cei ce cred că sunt atotputernici, ci eliberată de o povară pe care o tot car de vreme bună. Se spune că ceea ce simți nu se poate exprima în cuvinte. Dau dreptate aceluia ce a înșirat acele litere. În acest moment aș vrea să vărs tot ceea ce se află în sufletul meu într-un vas care nu are capăt, însă din păcate acest fenomen nu are înfăptuire. Mi-aș lăsa ochii să vorbească pentru mine, dar nu au ce mai spune, căci atunci când voiau să șoptească, nu i-ar privit nimeni și s-au resemnat la tăcere. Visez să fiu o rândunică și să pot zbura o singură noapte sub cerul plin de stele, călătorind până la infinit și înapoi. Poate mai mult ml s-ar potrivi rolul unui fluture. Aripi viu colorate de zâmbetele celor iubiți. Mi-a șoptit cineva cândva că fluturii trăiesc doar o zi pe pământ, iar pentru mine ar fi îndeajuns de mult, încât să nu mai vreau să aud clapele unui pian sau corzile unei viori cântând lin un imn de despărțire… Și un râu de aș fi, aș curge atât de lin prin toate luncile, fără griji și fără tristețe, până când în calea-mi se va ivi acel munte pe care nu l-aș îneca în apa-mi rece și densă, acel munte ce sigur ar reprezenta dragostea. Ar fi singurul doritor a-mi vedea chipul și zâmbetul. Mi l-ar dărui pe al său, iar atunci aș simți dulcea adierea a clipei ce se trece necerând iertare…
Îmi dau seama că tot ce am pățit până acum este o simplă probă pentru o piesă de teatru. Nu am de ce să mă las pradă decorului. Totodată aflu ce este nepotrivit la mine. Spun cu ușurință ceea ce sufletul meu adăpostește, dezvălui celor de lângă mine ceea ce mă doare. Cred că nu mă satur să râd la dobândirea eșecului. Mă prefac oarbă în fața faptului că nu obțin nimic pe această cale, că oricât de mult aș încerca, glasul meu nu va răzbate destul de tare pentru a fi înțeles. Probabil am învățat să renunț prea ușor.
Niciodată nu am văzut, până acum, ce înseamnă să fii o ființă puternică. Lovită fiind de cineva peste un obraz, îl întorci și pe celălalt. Nici nu am realizat cât de zbuciumător e gândul care te îndeamnă spre o cale de unde nu ai șanse să revii fericit. Nicicând nu am așteptat să treacă timpul iute, ca să pot privi iarăși acele chipuri minunate, să simt din nou adierea dulce a vântului împodobit cu raze de căldură. Nici măcar o singură dată nu am iertat cum am făcut acum.
Am obosit! Știu că răsună destul de bizar ecoul acestor cuvinte, dar ce pot spune oare când simt că rădăcinile îmi sunt roase zi de zi de castorii lumii? Simt nevoia ajutorului. Firesc, vreau să mă descarc, să mă eliberez, încât să pot zâmbi din nou. Corpul meu devine pe zi ce trece o epavă. Fizică și morală. Mă simt în plus acolo unde cândva eram totul. Sătulă de falsele clipe de bucurie. Am enorm de multe motive pentru a zâmbi în fiecare zi, și cu toate acestea, nu o fac. Uneori simt nevoia să mă închid, să fiu uitată pentru câteva clipe într-un loc pustiu, unde îmi pot auzi gândurile. Mulți spun că sădesc nimicuri, că mai bine rămân în repaus.
Dintr-un om simplu poți modela mii de făpturi cu aceeași înfățișare, cu un suflet divizat în enorm de multe piese, însă o persoană fermă pe deciziile sale nu o vei putea corupe la fapte improprii. Mă consider o ființă ușor de interpretat în exterior de ceilalți, dar nicicând nu voi fi înțeleasă în plan spiritual. Naivitatea mea uneori subțire, ieșită din comun, mă face să cred că încă mai există lucruri adevărate, cu strop de lumină în ele, de care să mă pot lega în călătoria spre nori și înapoi în abis. Se spune că este mai bine cu rău decât fără rău, oare chiar așa este?
De ce atunci când cei dragi ne sunt departe, ne simțim neajutorați și lipsiți de sprijin? Nu ne dăm seama că alături îl avem pe Domnul. Mă întristez când pășesc pe tocul bisericii, iar în loc să dezertez în glasurile minunate ale cântăreților, cad în plasa tristeții reflectată de cei puțini prezenți în sfântul locaș. Mi se pare că lumea se schimbă radical. Că nu ne mai găsim sprijinul moral, că lăsăm lucrurile prea frumoase pe care le avem în jurul nostru pentru cioara cea urâtă de pe gardul prăbușit.
Nimic nu este ceea ce pare. Totul de la o zi la alta se schimbă. în orice moment te poți trezi străin de propria ființă, de rugina sentimentelor, neștiind cine ești. De aceea este important să menținem vie, ascunsă bine, o flacără arzând în neștire. Continui a mă întreba de ce nu recunosc că în majoritatea timpului simt furnicăturile unui mușuroi de teamă, pătrunzându-mi prin toate celulele corpului. O frică de această lume mult prea mare și străină pentru bieți naivi.
Cotidianul este plin de atâta viclenie, încât nu mai știi dacă cel ce îți este prieten are și o a treia față. Toți sunt preocupați doar pentru un anumit lucru, șinele, nicicând pentru un frate sau o soră. Declinul total provine din unica sursă și parte neatinsă de om, sufletul. Trăiesc într-o lume lipsită de moralitate, de nevoia de a da și celui din jur o firimitură de pâine.
Doare.
Vin apoi acele momente când te simți împlinită, înconjurată de cei dragi. Ai impresia că totul este fabulos. La întoarcerea capului, brusc, vezi în stânga, în dreapta aceleași lucruri pe care le vedeai ieri, întristându-te la gândul că știi că această lume e plină de curbe. Îmi doresc să retrăiesc acele clipe minunate pe care le-am gustat cândva pe o alee pavată cu soare. Pentru prima dată în viață am simțit unde mă simt primită, locul în care respir fericirea. Ceea ce regret este că poate nu am știut să profit atât cât trebuia de ceea ce mi s-a dat. Aș putea spune că mintea limitată a omului nu poale percepe sentimentele. Deși sună absurd ceea ce scriu, știu că nu este așa și sper că voi primi o aprobare. Prefer tăcerea, căci doar așa cuvintele nu mă mai pot răni.
Alternanța zilei cu noaptea are grijă să ne ridice și să ne coboare. Suntem meniți a trece prin atât de multe evenimente, încât nu mai știm ce povețe să desprindem. Suntem, îmbrățișând realismul, prizonierii propriului destin. Cei mai mulți nu facem ceea ce ne dorim, ci doar ceea ce trebuie sau ce este necesar. Nu punem planul vieții noastre pe masa deciziilor și nu spunem că vrem să trăim. Nici nu aruncăm în uitare nevoile, banala grijă de ce vom face mâine. Recunosc, m-am alăturat acestei categorii de oameni cu puțin timp în urmă, când am încetat să fac ceva frumos și util, nu doar pentru mine, ci și pentru cel ce mă privește. M-am trezit apoi. Continui încă. Astăzi nu mai trăiesc cu falsa impresie că totul se decide în timp. Deznodământul e cuprins într-un moment. în acela în care simți că poți, că vrei să îți ridici ochii din pământul în care îi îngropi, spunând că astăzi vreau să fac ceva pentru mine. Să dau naștere unor lucruri care să mă liniștească interior.
Am învățat cu toții să generalizăm. Să le punem „eticheta” celor care nu merită. Nu știm să iertăm, lăsând totul uitării. Lumea, o certitudine plină de făpturi ce zi de zi străbat un drum anume făcând pași în zig-zag. Se strecoară nevoia afirmării totului unitar care ne înconjoară, ca fiind divizat într-o parte bună, una rea, în întuneric și lumină. Fiecare dintre noi posedăm aceste laturi, însă ajungând la suprafață prin nu știu ce mijloace, ne acaparează. Acest fenomen nu înseamnă că reprezintă unica noastră însușire. Lăsându-ne pradă propriei noastre firi, nu vom reuși vreodată să pășim drept și cu onoare.
Nimic nu durează o veșnicie. Fiecare clipă se trece în neant. Depinde doar de noi cum o apreciem. De cele mai multe ori regretăm ceea ce facem. Ar trebui să facem asta deloc, căci nimic nu este de regretat. Altfel am simți că trăim în van. Să regretăm ceea ce nu am făcut, nu viceversa.
Zic să învățăm a accepta ajutorul care ni se oferă rareori. Nu e necesar a dezvălui că suferim, îi vom întrista pe cei care ne privesc. E îndeajuns să iubim. Chiar și pe cei care ne greșesc, niciodată uitând că în piept se trec secundele către boom-ul dragostei. Omul are menirea să sufere, căci doar așa nu uită cine este, ceea ce are de făcut. Cum poate suferi un om dacă nu iubește?
Și, de aceea…
Am fost întrebată de ce scriu. Dacă fac asta de dragul de a ,,pălăvrăgi” pe hârtie sau pentru că vreau să transmit un mesaj.
Cu toate că aveam pregătit în minte răspunsul la această întrebare, am considerat că înainte să îi dau viu grai, să reflectez asupra lui.
Pot să încep prin a mărturisi că nu scriu, pentru că am prea mult timp liber și nu știu cum să îl fructific sau, deoarece mă plictisesc îngrozitor și simt nevoia să ies din această stare.
Scriu, fiindcă acesta este singurul mod în care mă pot exprima fără reținere, fără să îmi pese că în secunda următoare cuvintele îmi vor fi contestate. De asemenea, aștern înșiruiri de litere pe hârtia electronică, pentru că doar așa mă pot elibera de priviri îndoielnice, gesturi neînțelese și vorbe cu dublu sens, atunci când vreau să îmi exprim opinia.
Mulțumesc Constituției României că adăpostește într-un paragraf ideea despre libera exprimare.
Opiniile ne aparțin, dreptul de a fi contestate este inutil și nefolositor. Nu poți schimba mentalitatea unui om din clipa în care acesta și-a definit clar concepțiile și modul de a acționa și de a gândi. E ca și cum ai încerca să aduci lumină într-o peșteră în care nu pătrunde nimic. Omul se adaptează oricărui mediu și oricărei posturi în care l-ai așeza. Învață să aprecieze puținul și să ignore inutilul.
Eu învăț în fiecare zi că alegerile ne aparțin. Acestea devin impenetrabile atunci când pornim către destinația propusă. Suntem conștienți de ceea ce ne dorim, de riscurile care pot surveni și de sublimul simțit în momentul împlinirii țelului propus. Consider că o idee transmisă prin scris, cu o încărcătură sentimentală puternică, poate conduce la minimum un minut de reflecție și introspecție.
Nu am încercat niciodată să atrag atenția nimănui prin gesturi și activități pompoase. Mereu am vrut să fiu eu însămi și să fiu sinceră cu cei ce mă înconjoară. Dacă am fost percepută altfel și modul de a acționa mi-a fost înțeles greșit, înseamnă că m-am străduit prea mult să fiu eu însămi ori prea puțin.
Viața e un bol plin cu alegeri. Fie greșite care ne conduc către o ușă închisă, fie la fel de greșite, dar care ne direcționează către o ușă închisă cu o cheie sub preș. Depinde de starea momentului și de principiul sincerității ce vrem să facem. Dacă scuturăm preșul și luăm cheia sau ne întoarcem înapoi.
Frumosul stă în faptul că avem oportunitatea unei secunde șanse. Păcat că ne îmbătăm cu visuri și o irosim aiurea.
Am fost întrebată dacă scriu cu scopul de a răvăși minți și a induce idei. La ce m-ar ajuta să fac asta? Abia dacă mă pot conduce, dar să și pătrund în minți închise cu lacăte de complexitate.
Percep omul ca o floare îmbobocită, dar care cuprins de bruma dimineții, o brumă asociată cu frica de a crede în vis și a face visul posibil, preferă să rămână neînflorită, dacă asta înseamnă siguranța proprie.
Îți depășești limitele atunci când îți accepți punctele slabe. Devii puternic atunci când crezi în materialul tău genetic. Visezi iubind și trăiești visând atunci când realizezi că viața este o alegere. Nu una care aparține prietenului din dreapta ori dușmanului din stânga. 0 alegere care revine doar ție. Faptul că te lași influențat de opiniile celorlalți, nu înseamnă că ești slab și că renunți la ceea ce vrei pentru tine, ci reflectă faptul că încă nu ai învățat cum să fii stăpân pe ceea ce îți dorești și pe drumul pe care ți-l clădești în fața ochilor.
De aceea, scriu.
Pentru că mă regăsesc în toți și în nimeni. Nu sunt individual compusă din materie permanentă, ci dintr-o confuzie de sinapse efemere. Mă identific cu omul pe care îl văd zilnic, dar mereu diferit. Mă asemăn cu cel care renunță, cade și se ridică. Sunt la fel cu cel care e încăpățânat și pierdut pe căi cu sens unic.
Am o mulțime de gânduri pe care le-aș împărtăși, am și aer în plămâni și o inimă care bate. O familie și o lume greu de înțeles oriunde aș privi. Poate că nu am exact ceea ce vreau, dar am strict ceea ce îmi trebuie. Posibil că mă pierd în idei, dar mă regăsesc în cuvinte.
Și, de aceea scriu.

 

Editor: Constantin Marafet
Redactor: Manuela Camelia Sava
Lectori: Nicu Bratu, Ștefan Teodor Cabel
Editura RAFET 2015

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share