De-ai noștri! – Petronela Coman – Salut! Sunt cineva… (6)


Mintea, drogul permanent al omului frumos

Nu e straniu și copleșitor să fim în permanență inconștienți, dar prezenți? Să fim oarecum ,,sclavii” minții noastre și să adorăm acest fapt? Câți oare dintre noi s-au conectat la priza reală a vieții și câte suflete frumoase trăiesc clipa de acum?
Dacă ar fi să creăm un timp specific pentru a răspunde la toate întrebările care ne macină, o viață ar reprezenta un interval minor.
Este demonstrat și susținut conceptul că omul e dualist, însă nu se explică întreaga manifestare a sinelui și a conștiinței umane. Tot drumul pe care îl parcurg gândurile noastre dintr-un colț într-altul al minții este scindat cu gropi pline de eter. Faptul că nu realizăm că privim lumea prin gratiile propriei minți reprezintă cel mai mare defect uman.
Eul mirific din fiecare dintre noi se află în permanență într-un triunghi echilateral, în care laturile sunt reprezentate de trecut, prezent și viitor. Există această egalitate între laturi, deoarece omul nu știe să trăiască în prezent. El continuă să fie suma evenimentelor trecute, a respirației prezente și a țelurilor din viitor. Continuând pe acest drum, nu va reuși nicicând să trăiască cu adevărat. Mereu va fi constrâns de amintiri, de iubirea clipei trecute, de sentimentul de apartenență într-un timp nelimitat și de nevoia de retragere într-un sine care îi oferă siguranța unui moment statornic.
Trebuie să învățăm a accepta că nu există ,,nu pot” ori ,,nu știu”. Există un simplu ,,nu vreau” condiționat de o teamă care ne pune frână ori de câte ori încercăm să depășim diverse obstacole. Am senzația că ne îmbătăm din ce în ce mai mult cu apă chioară și chiar ne place. Acceptăm probleme și nu propunem soluții. Ca și cum am aștepta să ni le rezolve altcineva ori să fim constrânși de impulsuri exterioare, de oameni treji care să ne spună ce să facem. De parcă nu ar mai exista independență înăuntrul nostru. Tot timpul ne uităm după un asistent care să ne injecteze serul conștiinței. Dormim în propria viață în timp ce alții trăiesc frumos. Și e posibil să ajungem într-un moment în care să ne întrebăm: ,,Eu ce caut în viața mea? Care este rolul meu și ce pot face să nu am mereu sentimentul de inexistență și inactivitate? Există cumva un antidot care să mă trezească din visul realității?” Există serul conștiinței car tânjește după libertate. De asemenea, și energia pe care inima noastră o emană continuu. Dar cui să îl spui să își asculte inima, când toți oamenii sunt prinși in mreaja timpului? Câți dintre noi ne aflăm prezenți în clipa de acum?
Momentul prezent… Este tot ce avem mai de preț acum, singura clipă în care putem atinge infinitul. Nu e nevoie să ne proiectăm imaginea în viitor și nici să batem clopotul trecutului. E de ajuns să vrem să fim prezenți, să încercăm să ne eliberăm de mintea noastră care nu urmărește decât să apese butonul inconștienței. Suntem liberi să tragem în plămâni aer curat, să zâmbim oricărui om de pe stradă, să îmbrățișăm chiar și pe cel care ne e antipatic, să spunem cuiva „Te iubesc” și să nu ne pese de reacții adverse. Lăsându-ne inima să vibreze și să emane energie în jurul nostru, cu intenția de a acoperi energia gândurilor, este remediul potrivit pentru trăirea clipei de acum.
Nu avem certitudinea că ziua de mâine va fi plină de soare ori că peste o lună vom sta la plajă pe nu știu ce insulă exotică. Nu o să ne spună nimeni cum să ne trăim viața într-un echilibru interior și sunt slabe șanse să fie o mână care să ne ajute să ne ridicăm atunci când pământul ne fuge de sub picioare. Trebuie să învățăm să ne eliberăm de teama care nu ne lasă să fim prezenți. Să lăsăm în spatele nostru eșecurile și să le transformăm în reușite.
Poate că ar fi cazul să eliminăm din propriul dicționar invidia, ura, egoismul, plăcerea de a suferi, nevoia de stăpânire, raționamentul fals și masca pe care o purtăm zilnic. Poate că e momentul să învățăm să apreciem ceea ce avem acum, fără să ne pese de ceea ce va purta cu sine ziua de mâine, fără să plecăm urechea la criticile din exterior. Să dăm Cezarului ce este al său și să ne bucurăm de viața pe care am primit-o ca pe un dar suprem. Oferindu-ne încredere unii altora și speranță că putem depăși orice piedică întâlnită, ne va da, cu siguranță, sentimentul de apartenență în clipa prezentă. încercând să ne privim unii pe alții în ochi fără constrângeri, ascultându-ne sunetele vioi ale focului care ne dă viață, ne legăm cât mai strâns de tot ceea ce este viu în noi.
Mintea nu ne este decât un beneficiu material, o condiție a existenței, o punte care se leagănă la fiecare adiere mai aspră de vânt. Un drog care este menit să ne anestezieze simțurile și să ne inducă într-un fum al absurdului. Singurul mod de a ne elibera de gândurile negative care nu fac altceva decât să ne proiecteze o incapacitate de a obține ceea ce vrem, este să dăm shot-down acelei părți a minții care ne ține pe loc timpul să învățăm să ne gândim mintea și nu să ne lăsam gândiți de ea. Nu reprezintă decât o mare învolburată, un vârtej ispititor, menit să ne poarte acolo unde nici nu ar trebui să ajungem vreodată. Această combinație între teama de a trăi și mintea obsedată de control reprezintă un pahar plin cu otravă pe care îl bem zilnic. Cred că trebuie să golim acel pahar și să îl umplem cu tărie. Ar trebui să începem să fim prezenți în fiecare zi la lecția despre cum să fim noi înșine, eliberați de inconștiență, puternic ancorați în prezent, îmbrățișând gândirea pozitivă și eliminând pesimismul care plutește printre noi.
Iar dacă aceste idei au fost scrise de un pesimist înnăscut, înseamnă că nimic nu e de nedobândit. Totul are o soluție și nu există misiuni imposibile, poate doar acel ,,nu vreau” și o definiție neclară despre ceea ce înseamnă ,,voință”.
Sper doar să nu fie nevoie să ajungem în situația oamenilor care își petrec toată viața așteptând momentul potrivit să înceapă să trăiască.


Nu pot schimba lumea

Nu pot schimba lumea.
Chiar dacă aș încerca, tot nu aș reuși.
Sub falsa impresie că totul ne aparține și nimic nu este imposibil, continuăm să ne amăgim zilnic. Suntem prea bine obișnuiți să fim cei mai buni prieteni cu monotonia.
Oricum nu îmi stă în putere să schimb ceva ce nu îmi aparține. Lumea înconjurătoare este doar un bun comun. Nu pot pretinde ca toți ceilalți să gândească la fel ca mine, să aibă aceleași aspirații, să împărtășească aceeași motivație de a respira. Tind să cred că aș putea număra pe degete totalul ființelor altruiste. Pare ușor firesc și ambiguu acest motor ruginit care pune în mișcare întreaga existență. Oamenii sunt asemenea plastilinei. O dată ce le-ai modelat puritatea, este aproape imposibil să o readuci la forma inițială. Ființa omenească ajunge să fie condusă fără a avea timp să gândească mai întâi și să cântărească o situație anume.
Nu pot schimba lumea și nici nu cred că vreau.
Am înțeles că nu sunt capabilă să șlefuiesc un diamant dacă nu am învățat să admir o piatră. Omul deține ascuns în conștiință liberul arbitru, de aceea, intervenția mea ar li s-ar părea banală și în plus. Pot să mă abțin a da sfaturi când nu știu să le aplic la mine. E nevoie din ce în ce mai mult de un model pozitiv în societate. Oare cât timp mai trebuie să suspin după unul? Aș încerca să mă transform eu într-unul, dar voi ajunge să fiu privită mai târziu ca un nebun evadat din spitalul caracteristic. Decid să îl las pe celălalt să se observe și să observe. Oamenii s-au obișnuit să iubească laudele și să ignore criticile. Să devii un om mai bun stă în voința de a asculta, a gândi și a răspunde cu înțelepciune. Nu este nimănui de ajutor lingușeala și falsa prietenie.
Nu vreau să schimb lumea.
Este capabilă să decidă singură propria-i soartă.
M-am obișnuit să fiu un observator tăcut și absent. Nu intenționez să aduc vreo modificare. De ce aș interveni în cursul firesc și banal pe care viața, în general, continuă a-l purta? Dețin, însă, singura cheie spre o lume mai bună. Tăcerea. Cu cât ajung să mă implic mai puțin, cu atât sunt mai fericită. De mă abțin să aduc vreun comentariu public asupra melancoliei omenești, voi contribui din ce în ce mai mult la euforia proprie. în fond, sunt un om ca toți ceilalți. Și cum omul de lângă mine a învățat să
supraviețuiască nefiind atent la părerile celorlalți, eu de ce nu aș face la fel? Stă în însăși genetica absurdă a făpturii omenești să învețe ce e bine și ce nu de una singură. E capabilă să decidă cursul unor acțiuni asumate și să înfrunte consecințele. Cu toate acestea, nu cred că a reușit să învețe să privească mai sus de ea însăși. Nu se învârte lumea în jurul ei, ci în jurul tuturor. Soarele răsare pentru toți la fel, nu pentru unul mai devreme și mai strălucitor, iar pentru un altul mai slab și mai târziu. Aerul are aceeași compoziție pentru toți oamenii, iar inima bate pentru toți în același ritm. Mintea este însă problema cea mai sensibilă. Modelată prea devreme, mult prea eronat.
Zace în noi toți sentimentul disperat de supraviețuire. Indiferent de mijloace, scopul este cel care întotdeauna contează. A trăi este ușor, a conviețui poartă dificilul situației. Am învățat să trăim cum putem, dar nu am depășit bariera conviețuirii ghimpate.
Dacă încerci să schimbi lumea prin a induce sentimentul de a trăi cât mai frumos, ajungi să fii privit ca un nebun, dat dacă propui conviețuirea pașnică și uniformă, se instalează adevăratul balamuc.


Gând și puls

Știu că timpul trece.
îi aud ticăitul care nu încetează nici pentru o clipă. Cunosc și faptul că nu voi fi întotdeauna tânără sau că îi voi avea pe toți cei dragi mereu aproape. Știu cine sunt și ce am astăzi. Un om simplu, în procente egale visător și realist. Atins de amintiri și plin de speranță. Un om care nu cere nimic pentru sine. Nu vrea conturi în bancă, mașini scumpe sau vile impunătoare. Nu îmi doresc nimic din ceea ce nu aș putea împărți cu cei ce nu au o minte conștientă că viața e grea și că doar luptătorii vor triumfa, dar sunt și o inimă care nu cunoaște egoismul. Un suflet care știe că nu va primi cât dăruiește și totuși, oferă fără să ceară nimic în schimb. 2 obraji care zâmbesc celor trecători și 2 ochi care adorm udați cu lacrimi. Doar un om simplu, cu bune și cu rele, cu țeluri îngropate și cu gânduri treze în miez de noapte. Am multe și în același timp am nimic. Ce dețin astăzi, poate mâine nu va mai exista. Un bilet de avion, 30 euro în buzunar, un dor nebun de a simți căldura sărbătorilor alături de familia mea reprezintă puținul de care vreau să mă bucur acum.
Câte restanțe am rătăcite prin buzunar…
Poate nu îmi dau seama prea bine în ce direcție este nordul, dar cu siguranță știu că fără iubire sunt o simplă silueta în bătaia vântului. Mă bucur de astăzi, căci indiferent de câte ore are noaptea, tot la ziuă se ajunge în cele din urmă. Nu contează câte mări și oceane sunt pe pământ, câte lanțuri de munți uriași mă despart de ei, pentru un zâmbet de-al lor trec marea înotând și despic munții cu flacăra iubirii.
Mulți nu își apreciază familia și o numesc sinonimă cu normalul, cu o parte a vieții. Pentru mine e o stare, un întreg cuib, un nemărginit ecou. Unul care-mi răsună în gând în forma cea mai pură a sentimentului de dragoste.
Mâine nu am idee unde pe unde mă voi plimba sau ce personaj voi juca, însă astăzi îmi dau masca jos și aleg să fiu eu însămi. Un om simplu ca oricare, dar cu un dor veșnic de siguranța iubirii, statornicia momentelor și libera exprimare.
Știu că timpul are propria lui lege pe care nu o pot schimba. Propriul său ceas fără cale de întoarcere. Pot spune că și eu am timpul meu și propriul ceas care peste câteva ore mă va găsi alături de ei. Vor fi surprinși, mirați. Nu gândeau că după mulți ani ne vom strânge iar la aceeași masă de Crăciun, că vom visa împreună la căsuța noastră și la sărbătorile de altădată. Nu mă gândesc la viitor. Iubesc prezentul. Mâine sau peste o lună, un an, nu știu unde mă voi găsi și ce voi face, însă astăzi cunosc cine sunt și ce anume am.
Am o viață, o familie, un dor și un vis.
Nu cer nimic nimănui. Poate timpului un răgaz…


Gând către tine

Dacă ai știi uneori cât este de greu să spui ceea ce simți, să spui lucrurilor pe nume…
De fiecare dată te oprește ceva, poate teama de cum va reacționa el…
Omul e o fire vulnerabilă, o pradă ușoară în fața propriilor sentimente. În cele mai multe cazuri incertitudinea îi macină sufletul. Doar de ar avea curajul să pună cuvintele pe buze și să le lase libere.
Deseori nu știm cum să procedăm. Greșim, realizăm, dar ne ia timp până să ne dăm seama cum putem remedia efectul.
În cea mai mare parte a timpului preferăm să ne hrănim cu amintiri decât să întoarcem pagina și să lăsăm stiloul să păteze golul alb din față.
Se spune că noaptea este un sfetnic bun. Noapte te descoperă, te lasă să fii tu, iar în liniștea ei tremurătoare îți dai seama de cine ești, ce ai, ce simți…
Atunci când nu ai idee de ce se întâmplă cu tine, nu vezi motivul din cauza căruia ți-e greu să fii liniștit, te tot zbați înăuntrul tău și nu te dai bătut până nu descoperi sentimentul cu pricina. Vreau să renunț, să mă schimb. Să nu îmi mai pese atât de mult, chiar dacă o fac în tăcere, să nu mă mai atașez atât de ușor de cineva, așa cum s-a întâmplat și acum. Recunosc că nu mi-a luat mult timp să mă implic. Câteva ore, câteva priviri, săruturi…
Nu știu cum sunt văzută din exterior, cum mă percep ceilalți. Nici nu vreau să aflu. Cu o mică excepție. Spune-mi, tu ce vezi? E mult mai mult de oferit decât ceea ce se vede pe ambalajul meu, trebuie doar rupt un pic…
Lasă-mă să te cunosc, lasă-mă să îți fiu un prieten. Să îți pun măcar un zâmbet pe față. O voi face necondiționat, nu voi vrea nimic înapoi. Dă-mi de veste dacă poți face asta, iar dacă nu ai nevoie de o persoană ca mine în viața ta, numai spune-mi! Gândește-te că atunci când te simți singur, cineva se simte de două ori mai singură. Că atunci când ai nevoie de cineva, o persoană e gata să fie acolo pentru tine. Trebuie doar să o lași să facă asta.


Îmi iau la revedere de la tine, cea veche eu

Îmi iau la revedere de la tine, cea veche eu…
Astăzi desfac o nouă cutie în care voi strânge tot ceea ce am refuzat să adun înainte.
Poate că îmi pare rău că trebuie să îți redau libertatea, însă drumurile nu mai curg spre aceeași vale. Te-am lăsat să vezi că viața nu e așa cum ți-o închipuiai.
Ți-ai făcut iluzii și ai conceput idei despre un fals adevăr. Ai încercat să arăți oamenilor că nimic nu e statornic, că există alternative de la un drum închis. Cu toate acestea nu ai reușit decât să fii percepută slabă, fără experiență, cu minime cunoștințe despre vârtejul de personalități din lume.
Ai fost privită, dar nevăzută. Orice încercare de a spune un vis, ți-a fost întoarsă din drum.
Nu e societatea de vină. Nici perna pe care îți așezi ideile într-un proces conversativ. De fapt, nu e nimeni vinovat. Toți suntem, în realitate, niște nevinovați care ne ascundem vina. De aceea, trebuie să renunț la tine, pentru că sub umbra ta adevăratul eu a apus. Și mult e timpul de când aștept un răsărit.
Îmi spuneai că vrei să renunți și că devine din ce în ce mai greu… Că îți este teamă…
,,Încerci să te agăți de orice, dar e prea subțire frânghia.
Crezi că ești puternic și îți spui că la ruperea zorilor, puțină lumină va străbate și ceața întunericului tău.
De fiecare dată te înșeli…
Nu e nimic acolo de care să te agăți, care să te facă să vrei să mergi mai departe. Incompatibilitatea față de oameni, de viață, de tot ceea ce e cuprins în ea, crește în fiecare ceas la orice gând pierdut. Nu crezi în oameni. Nu pentru că nu vrei, ci pentru că nu mai știi. Unii ajung să distrugă tot ce ating. Prețuiesc doar ceea ce le este folositor într-un moment anume.
Poate prea multe ore târzii în noapte în care te gândești de ce ești așa și ce poți schimba. Crezi că dacă te ascunzi în lume prin zâmbet, ești scutit de neînțeles, încă o dată te înșeli.
Există doar oameni ai căror ochi știu să privească doar ceea ce vrei să le arăți. Dacă le zâmbești, vor crede că sufletul tău râde. În schimb, el schițează petale ude. Dacă le dai sfaturi, te percep înfumurat și plin de ambiție, în timp ce tu te simți mai rătăcit ca ei, neștiind dacă să alegi stânga sau dreapta. Exemplele pot continua într-un șir plin de noduri.
Și totuși, nu ceri nimic, inspiri ceva și nu îți dai seama dacă e aer. Nu simți compasiune, pentru că nu ești un caz singular. Sunt mii de suflete rătăcite prin jungla omenească ce nu își găsesc locul, oriunde ar fi acela.
E scumpă liniștea și e de prețuit.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share