De-ai noștri! – Petronela Coman – Salut! Sunt cineva… (3)


Acolo unde pașii ne vor purta mereu

Am văzut oameni plecând. Și nici nu m-au salutat… Nu mi-au spus nimic, nici măcar un cuvânt de rămas bun. Stăteam în urma lor privindu-i cu dor, deși pe majoritatea nu îi salutasem decât o singură dată în tot timpul nostru comun.
M-am trezit brusc într-un moment al prezentului în care nu aparțineam niciunui loc. Continuam să stau acolo, pe marginea drumului pe care mi-am purtat pașii de nenumărate ori. Îmi întorceam gândurile pe toate părțile și nu făceam decât să sorb la nesfârșit acea idee de nestatornicie. De parcă timpul nu ar mai fi fost al meu. Ca și cum aș fi semnat condica unui etern moment trăit. Purtam în permanență cu mine o oglindă în care obișnuiau oamenii să plivească adânc. Încercam a regăsi acolo imaginea proprie, însă tot ceea ce reușeam să văd era o cunună de ceață. Ceva ciudat și greu de străbătut. Mă străduiam să tai cumva acea p ii ură de negură cu vârful degetelor. Tot ceea ce izbuteam să fac era să pătrund prin ea. Momente nesfârșite de tăcere. Apoi, brusc, m-am trezit în fața porții casei mele. Multe fețe nu zărit și toate îmi zâmbeau de parcă atunci m-aș fi născut. Eram confuză. Rătăcită prin mulțimea de inimi pe care le auzeam fredonând un cântec de revedere. Era oarecum același cântec pe care mi-1 cânta mama, ori de câte ori mă întorceam acasă. Toată confuzia cuprinzătoare de oameni, de ochi umezi și foșnetul frunzelor de toamnă mă făceau să îmi doresc să rămân acolo. Să mă opresc acasă. Câtă bucurie aș fi cunoscut așa… în încercarea frumoasă de a-mi opinti pașii dincolo de poarta de lemn, am simțit în urma mea o adiere de nerecunoscut. Mă trăgea înapoi ca și cum i-aș fi aparținut, încet, încet mă îndepărtam de feericele chipuri ale celor cunoscuți, de poteca din fața casei, de doina plimbătoare prin toate stările sufletului posibile.
într-un final a reușit să mă sustragă din acel tablou pitoresc și m-am regăsit imediat printre mașinile orașului, în mijlocul maratonului nesfârșit al oamenilor prezentului.
Mă trezisem la realitate și fără scăpare, eram iar pierdută printre străini. Singurul lucru pe care mai puteam să îl fac era să trag aer în piept și să încerc să îmi închid ochii, cu speranța că voi revedea acea ceață…
Eșuam de fiecare dată. Mai târziu m-am oprit. Mi-am scos șervețelul din buzunar, și lacrima grea din colțul ochiului drept, am luat-o. Cu ultima picătură de voință pe care o mai aveam, m-am ridicat și mi-am îndreptat pașii spre aceeași cameră de cămin în care locuiam de câteva luni. Ajunsă, mi-am lăsat corpul greu să plutească la orizontală. Nu voiam decât să dorm…
Și în timp ce pleoapele grele îmi cuprindeau ochii visători, singurul gând care m-a săgetat, a fost acela de a întoarce timpul. Nu doream prezentul. Voiam doar să mă întorc acasă…

 

Fă să conteze fiecare zi!

Uneori mă întreb cum este inima omului definită. Câtă capacitate de tristețe poate aduna și câtă fericire poate transforma în rezervă?
Privind oamenii din jurul nostru aproape că tindem să credem ca îi cunoaștem, fără a încerca să ne imaginăm ce oare ascund în spatele măștilor pe care noi le vedem zi de zi ca pe niște scuturi care adăpostesc adevărata identitate a sufletelor de lângă noi. Văd omul ca pe un paradox absolut ce îmbrățișează în aceeași clipă o pată de melancolie și o rază de speranță. Pare că se bucură atunci când sufletul său plânge, pare că vede liniștea ca pe cea mai zgomotoasă stare și tinde să se imagineze zeu printre atâția muritori. Consider omul atât de om când vrea să fie și nu este lăsat. O enigmă descifrabilă când cu un singur cuvânt poate dărâmă temelia propriului templu. Observându-l din exterior îl crezi atât de diferit, aproape că niciodată nu vei putea fi el, însă cu cât încerci să i te apropii mai mult, cu atât îi va fi frică să își lase masca la o parte și să se facă înțeles. Va rămâne mereu același, până când un suflet asemenea lui va îndrăzni să îl convingă să nu se mai ascundă și să fie el. Să se bucure de sine într-o lume plină de neînțeles, să fie oglinda unui fir de iarbă într-o câmpie a miilor de suflete vestejite, să fie acea lumină care strălucește doar pentru cei care știu să o vadă.
Apreciem oare fiecare clipă pe care o trăim, fiecare răsărit de soare pe care îl privim și fiecare picătură de ploaie care ne udă obrazul trist? Știm să vedem în zâmbetul naiv speranța rătăcită a persoanei de lângă noi? Sau în ochii timizi frumusețea sufletului? Primim fiecare îmbrățișare ca pe un cuvânt negrăit? Ooo, cât de minunat ar fi ca răspunsul să fie ,,DA!”! însă această simplă stare de euforie imaginară atât de reală nu poate fi oprită cu un simplu semn de punctuație, ci i se acordă posibilitatea punerii în scenă a veșnicului ,,dar”. Oricât ai încerca să te convingi singur de faptul că știi și apreciezi ceea ce este în împrejurul tău, cu atât te îndepărtezi de tine și lași monotonia să urmeze același curs pe care râul roșu din venele tale îl urmează în propria-ți ființă. îndrăznește să afirmi că nu întotdeauna privești soarele de pe cer ori norii de pe aceeași scenă atunci când te trezești dimineața! Sau că nu zâmbești atunci când deschizi ochii după un somn atât de dulce văzând că ești părtaș la o nouă zi a vieții tale. îți spui atunci când faci primul pas din noua zi ,,Voi face în așa fel încât această zi să conteze!”? Oare simți fiecare adiere ca un cutremur în tine încercând să te facă să te trezești din anestezia aplicată de societatea în care te afli și care încearcă să te formeze după tiparul omului absent din propria viață? Ori pur și simplu te mulțumești cu puținul pe care îl ai, apreciindu-1 la momentul potrivit? DA? Te felicit cu toată inima și te încurajez să continui să faci asta, dar să îi înveți și pe cei din jur să facă la fel!
Fă să conteze fiecare zi! Mută piesele de șah de pe tabla naivității astfel încât să capeți încredere și să reușești să îți însușești victoria, știind că la sfârșitul jocului, uitându-te înapoi, nu vei aprecia faptul că ai câștigat, ci dificultatea drumului pe care l-ai parcurs. închide ochii și inspiră viața! Deschide-i și expiră simplitatea sentimentelor confuze! îmbrățișează persoana de lângă tine și simte căldura inimii sale! Bucură-te de fiecare clipă petrecută cu cei pe care îi porți în suflet mereu! Absoarbe din fiecare zi trăită seva necesară înfruntării oricărui obstacol întâlnit! Trăiește acum ca și când în clipa următoare nu ai mai fi aici! Umple-ți inima cu dorul amintirilor însușite și lasă-te cuprins de sunetul inimii tale care cântă în tăcere bucuria de a fi vie!
Vei spune că visez cam mult, că ar fi cazul să mă trezesc la realitate și să încetez să mă mai îmbăt cu apă chioară. Ghici ce? Nu sunt singura care visează. Același lucru îl faci și tu atunci când vrei să te detașezi de ceea ce nu îți dă pace, aceeași apă chioară o bei și tu când vrei să uiți că ți-este greu și că nu găsești răspunsul potrivit la întrebările pe care ți le pui sau la problemele pe care le ai. în aceeași cochilie te închizi și tu atunci când găsești prea multe stânci în cale pe care fără ajutor nu le poți da la o parte. Cere ajutorul! Caută și îl vei găsi! Un singur cuvânt contează. În spatele fiecărui baraj impunător staționează o întreagă materie însuflețită. Nu trebuie decât să vrei, nu e necesar nimic altceva decât să respiri liber și să îți impui un stil de a fi și de a trăi, stilul tău. Fii conștient că există momente alocate pentru fericire, pentru tristețe, dar nicicând nu vor fi amestecate. Privește stelele de pe cerul nopții! E atât de simplu să le observi, ca și toate lucrurile frumoase, ca și toate sentimentele sublime. Ceea ce este simplu, întotdeauna va fi ceea ce este mai Inimos. Atunci când vei face asta, atunci clipa aceea va conta, atunci îți vei dori să faci să conteze și altele, astfel, adunându-le, vei ajunge să faci să conteze fiecare zi. Realizezi pe parcursul tuturor zilelor ce se scurg din cămara ta că viața este doar un joc. Un joc în care pășești fără voie și ajungi să fii într-o permanentă luptă cu ea. Fii hotărât să faci orice ca să îi ții piept, chiar dacă ea nu încetează să te surprindă, să îți trimită stoluri de întâmplări, la care tu trebuie să reziști. Poate că te simți un suflet pierdut într-o umbră atât de adâncă încât crezi că sunt șanse minime să evadezi din ea. Poate că ți-ai dat seama că cel mai apropiat mod de a te simți împlinit este să uiți că există o clepsidră care măsoară acest timp fără final în care iei parte sub forma unui prizonier cu voie. Nu totul se rezumă la ceea ce vezi, ce auzi, ce ți se induce, ci totul implică ceea ce simți și cum pui în aplicare sentimentele trăite. Imaginează-ți că ești un râu care curge atât de lin prin toate tărâmurile fără griji și fără tristețe până când în calea sa se va ivi acel munte pe care va dori să nu îl înece în apa rece și adâncă, ci va vrea să îl iubească, să îi dea sens lui și existenței sale, să îl facă să prețuiască fiecare fărâmă de clipă. Atunci vei înceta să refuzi gândul că toate drumurile conduc într-o vale. în acel moment vei realiza că și negrul poate deveni alb. E doar o chestiune de nuanțe. E doar un mod de a privi pata respectivă de culoare, e doar un alt semn care încearcă să te facă să vezi că pe lângă drumurile lungi și anevoioase există și poteci scurte care te conduc la destinație. Nu lipsește decât dorința de a face fiecare moment memorabil, de a pune semnul plus după un egal înșelător și a trăi fiecare respirație la puterea cea mai mare, de a face fiecare zi să conteze.
Învață că timpul nu este iertător cu nimeni, că dacă nu vei știi să apreciezi viața cu tot ce are în meniu, nu ai cum să dăruiești iubire celor care au mare nevoie de ea. Valorează fiecare secundă, căci nu știi încotro te vor purta pașii și la ce uși vei ajunge să bați. Sunt clipe când uiți neașteptat de ușor grijile și ceea ce te frământă, sunt zile în care petreci și te simți fericit, dar… până la urmă sunt doar momente pasagere, nimic nu durează o eternitate. Iubește totul atunci când ți se ivește în față. Nu ai de unde să știi dacă se vor mai da înapoi acele file din cartea inimii tale! Nu îți pune lacăt la suflet! Lasă să se adune acolo ceea ce îți alimentează ființa. Rupe o verigă din lanțul dur al nebunelor zile și înlocuiește-o cu una nouă, puternică, înlocuiește-o cu o parte din tine! Nu aștepta ca mai târziu să regreți că, fie nu ai spus un cuvânt la momentul potrivit, fie nu ai oferit un zâmbet unui chip trist ori nu ai îmbrățișat un suflet pierdut. Acordă fiecărei secunde doza optimă de euforie, de beatitudine, de existență pură! Apreciază, trăiește, iubește, iar atunci când bați la uși închise preferă tăcerea, că doar așa cuvintele nu pot răni! Nu aștepta ca rădăcinile să îți fie roase de castorii lumii, preia inițiativa și fii propriul guvernator! Poți schimba multe, poți muta munții atunci când într-adevăr vrei să faci ceea ce îți dorești. Viața are grijă să te ridice la culmi pe care im ți le imaginezi, dar să te și coboare în cele mai negre abisuri! Nu deveni, îmbrățișând realitatea, prizonierul propriului destin! Gândește-te că nu vrei să știi ce o sa faci mâine, dacă nu îți imaginezi ceea ce poartă cu sine clipa următoare. Fii conștient că dintr-un om simplu poți modela mii de făpturi cu aceeași înfățișare și cu un suflet divizat în multe piese, dar pe o persoană fermă pe deciziile sale nu o poți atrage nicicând de partea ta, dacă ea vrea să urmeze un alt drum.
Dacă într-o zi întâlnești pe cineva mai rătăcit ca tine, ajută-1 să-și găsească drumul, iar pe al tău nici nu va mai fi nevoie să îl cauți, fiindcă ajutându-l pe el, ai găsit drumul tău. Când te simți pierdut, înconjurat de ziduri înalte, adu-ți aminte că tot ceea ce ai nevoie atunci este aerul din plămâni care îți menține vie flacăra pulsului tău, o pereche de ochi care caută soluții, un glas care se poate face auzit de la orice distanță și o inimă care bate în piept cu o putere pe care niciodată nu o vei putea descifra.
Simți că ești la capătul podului și nu mai cunoști starea de a pune piciorul pe pământ în siguranță, fără temeri? Vrei să plângi? Vrei să fumezi ori vrei să bei? Plângi! Fumează! Bea! Te simți mai bine acum, te simți mai liniștit? Bun. Oprește-te un minut și privește înapoi la secundele trecute! Observi că ai pierdut acel zâmbet utopic al persoanei pentru care plângi? Vezi că ai pus în circulație particule toxice de fum de țigară, în loc să respiri tăcerea aerului? Știi că ai ratat gustul sublim al amestecului de sentimente în timp ce te înecai cu amarul unei sticle de alcool? Deci, ce îți mai rămâne de făcut? Sparge zidurile din jurul tău, bucură-te de libertatea de dincolo de ele și fa să conteze fiecare zi! Transformă viciile în provocări și demonstrează-ți că deții controlul asupra lor și că nu le lași pe ele să te conducă. Nu aștepta să apreciezi momentele cu soare doar atunci când apare primăvara, nu te agăța de ideea că renaști în același timp cu natura. Valorează și zilele de vară cu adieri calde și sufocante ori bogăția toamnei, împreună cu pastelul ei de culori care răspândește melancolia purtată de ploile caracteristice. Nu lăsa neatins m< i albul îmbătător al iernii și al zilelor ei geroase când ai prilejul să te ghemuiești lângă o sursă de căldură.
Tu ești definit prin etapele pe care le parcurgi de-a lungul inului tău existențial. Asociază-le cu anotimpurile și vei învăța să apreciezi fiecare dâră de viață. Trezește-te dimineața și parcurge ziua cu un scop, iar atunci când soarele apune, privește în urma zilei ce își ia la revedere și observă ceea ce ai realizat. Vezi dacă ai făcut ca acea zi trăită să conteze. Mai sus stau scrise nu sfaturi, ci stă pictată o oarecare experiență de viață care îți sugerează să nu lași nici o secundă să treacă fără să îți pui amprenta asupra ei. Stă o chemare a eului tău care suspină după libertatea versului molipsitor. Însușind câte ceva din ceea ce ai citit, îți va fi mult mai ușor să culegi o floare înconjurată de spini. Vei simți adierea blândă a firului de vânt care te îndeamnă să trăiești astăzi ca și când mâine ai spune la revedere, să iubești momentul acesta, acum, ca și când clipa următoare îți face cu ochiul de ,,Nu te grăbi!”. Iubind fiecare părticică de viață, vei compune un tot unitar. Te vei compune, îți vei transforma sentimentele într-o simfonie pură și vei culege clipă cu clipă în coșul sufletului tău, făcând-o pe fiecare în parte să conteze.

 

De ce zâmbim?

Zâmbim, pentru că ochii noștri se bucură de atâtea culori, iar pașii umbresc mii de locuri. Zâmbim, pentru că auzului îl sunt destinate mii de nuanțe de note muzicale și, pentru că mâinile noastre ating nisipul unei plaje sau zăpada de pe pomii albiți.
Zâmbim, căci soarele ne surâde zilnic și ne învață că fiecare clipă trebuie trăită și iubită din plin.
Zâmbim și pentru că ploaia caldă de vară ne udă trupul rătăcit pe atâtea drumuri.
Zâmbim, pentru că florile ne îmbată cu a lor mireasmă, iar păsările ne încântă sufletul cu graiul lor.
Zâmbim, fiindcă sufletul nostru e vesel și plin de libertate.
Zâmbim, pentru că el ne zâmbește. Ne surâde omul din fața noastră, făcându-ne să vedem o mică parte din bucuria lui.
Dar zâmbim și pentru a arăta un strop de noi, o fărâmă de viață din inima noastră.
Continuăm să zâmbim, deoarece știm că după un pahar de rău urmează o cupă de bine. Zâmbim, pentru că știm că există cineva care ne păstrează în gând mereu, iar indiferent de orice ni s-ar întâmpla, va fi mereu o persoană care să ne ajute să ne ridicăm privirea din pământ și să înfruntăm fiecare întâmplare cu speranța în buzunar.
Zâmbim, deoarece ne bucurăm că încă o problemă a fost rezolvată, una care nu ne dădea pace.
Zâmbim, fiindcă inspirăm dulceața vieții și expirăm dorul clipelor de mult trăite.
Zâmbim și pentru că nimeni nu zâmbește în jurul nostru.
Zâmbim, pentru a arăta celor din jur care au uitat, cât de simplu și de frumos este.
Zâmbim și atunci când toți cei din jurul nostru zâmbesc.
Zâmbim când suntem triști, pentru a încerca să îndepărtăm melancolia.
Zâmbim, deoarece chipul fiecăruia dintre noi e mult mai frumos când ochii râd și buzele cântă.
Zâmbim și pentru că atragem oameni frumoși, curați cu inima lângă noi.
Zâmbim când aflăm că vom pleca într-o călătorie, când ni se aduc noutăți neașteptat de bune sau când visurile ni se împlinesc.
Zâmbim atunci când cineva iubit ne ia în brațe, iar timpul parcă ar sta în loc.
Zâmbim când vedem chipuri după ani și ani.
Zâmbim când primim o floare.
Zâmbim când dăruim, orice, cât de mic ar fi acel ceva, cu gândul că lucrurile și faptele cele mai simple sunt cele mai frumoase.
Zâmbim atunci când nimeni nu ne vede sau când în jurul nostru stau adunate atâtea perechi de ochi ațintite asupra noastră.
Zâmbim și atunci când suntem surprinși, felicitați, admirați.
Zâmbim și fără un motiv anume. Pur și simplu pentru noi înșine, spre a ne arăta că nu trebuie să avem un scop anume ca să lăsăm sufletul să fie liber și ochii să surâdă a bucurie.

 

Îți mulțumesc!

Și acum îi văd pașii îndreptându-se către mine…
Fiecare dintre noi ne regăsim la un moment dat în propriile amintiri atunci când ceea ce ochii noștri văd declanșează beatitudinea imaginilor din trecut.
De-ai lungul timpului, când forma omenească se schimbă atât sub aspect fizic, cât și moral, ajungem să dăm mâna cu diferite persoane care, într-un mod frumos de a spune, se semnează pe inima noastră.
Ea este una dintre inimile care au răsărit peste altele și care continuă încă să fie o flacără vie printre noi.
Acea senzație de a mai fi fost în același loc, într-un alt moment cu diferiți oameni, îmi este săptămâna aceasta mai alarmantă ca oricând. Parcă o aștept să pășească încet către noi toți, să așeze liniștea acolo unde zgomotul este vesel. Și acum întorc privirea către dreapta așteptând să o văd acolo, dar nu e, ci doar amintirea ei. Mintea mea limitată mi-a sugerat totuși concluzia că fiecare om are un sens anume. Trăiește pentru un scop. Unul pe care încearcă zi de zi să îl descopere și să îl împlinească. Scopul, sensul și viața ei a fost pentru noi toți. Noi ne-am bucurat de ea, căci ea se bucura cu noi că trăiește. Egoismul, nepăsarea, lipsa de grijă pentru cel care îi erau prezenți, erau sentimente străine inimii ei. A iubit să ne iubească, să încerce să schimbe viitorul lucrând la temelia lui, în inimile copiilor. Și-a dedicat fiecare secundă pe care o respira oamenilor de lângă ea, fără a cere ceva în schimb vreodată. A sădit în suflete și în minți ideea de un om de bine, de un creștin puternic, de un copil tânăr și mereu dârz.
Oricând te simțeai rătăcit și gata să alergi pe un drum pustiu, sfaturile ei, căldura blândă a inimii sale și mâna aceea plină de paradox, alternând între duritatea necesară și finețea nesfârșită te opreau, te linișteau și te îndemnau să vezi că întotdeauna după ploi se ivește curcubeul. Te învăța tot ceea ce ea știa mai bine, împărtășea tuturor sentimentul că omul e un vlăstar mereu roditor și că niciodată să nu lase pe nimeni să umble la portița demnității și a încrederii în sine. A ales să fie o viață întreagă în mijlocul copiilor, să investească în ei, să îi educe și să îi formeze după un tipar simplu și durabil, iubirea.
Îmi aduc aminte cu atâta dor careurile pe care le pornea, zâmbetul acela care te făcea fie să te rușinezi de năzdrăvăniile celorlalți și să rămâi cu impresia că și tu ești vinovat, fie să te facă să te simți mulțumit că o asculți. Transmitea tuturor graiul dulce al limbii române. A avut grijă ca fiecare mustrare primită de cel de lângă ea să fie rodnică și îndreptătoare. Era prietenul de nădejde pentru acel om pierdut, era părintele fiecărui copil rătăcit, era om cu adevărat. A avut grijă să lase în urmă amintirea cea mai frumoasă, nu cea din minte, ci cea din suflet.
Știu că nu i-a fost ușor să strângă din dinți și să fie puternică pentru toate perechile de ochi care o priveau, dar realizez că un model mai frumos conturat de imaginea ei nu voi cunoaște. Cred că fiecare ar trebui să se gândească la ea cu respect și cu mulțumire.
Amalgamul de confuzie între bucurie și tristețe instalat în inima mea îmi este dat de glasul copiilor ce cântă în biserică în această sfântă săptămână. O aștept să intervină să facă liniște printre prichindei și să îi îndemne să asculte cu atenție slujbele seară de seară. O aștept să fie în bătaia ochilor mei atunci când întorc privirea către dreapta. Aștept și acum acea mână pe umărul meu…
Chiar dacă fizic nu e lângă mine și lângă cei care o iubesc, locul său nu va fi niciodată ocupat în inimile noastre. Cu toate că am scris aceste rânduri folosind un timp trecut pentru .1 sublinia că ea nu se mai plimbă printre noi, mi-aș dori .1 închei totuși ultimele fraze apelând la timpul prezent, căci, indiferent de locul unde se află, de distanța care o desparte de noi, ea este încă aici.
Un om dăinuie prin ceea ce a lăsat în urma sa. Încă ea presară pe drumurile noastre bucuria de a fi iubit clipa de acum, omul de astăzi și visul de mâine, iar atât timp cât eu voi, ei o vor numi, ea va continua să fie prezentă în ochii inimii.
De cele mai multe ori cuvintele murdăresc, așa că închei lăsându-vă să zâmbiți în fața acestor cuvinte înșirate, căci, în fond, nu veți zâmbi mesajului pe care l-am transmis, ci persoanei pentru care am scris.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share