De-ai noștri! – Petronela Coman – Salut! Sunt cineva… (1)


Despre mine…

Am încercat să fiu o rază de soare atunci când afară ploaia jongla cu veselia oamenilor. Am încercat să fiu o flacără ușor timidă când în juru-mi era un vârtej de întuneric. Am încercat să fiu un zâmbet pe chipurile pictate cu tristețe ale inimilor monotone. Am încercat să fiu o floare plină de culori, plină de veselie în câmpul însetat de spini. Am încercat să fiu o lacrimă atunci când bucuria era feerică… Am încercat să fiu o stea pe cerul zilei, am fost și tot n-am sclipit în ochii sufletelor privite.
Am încercat să fiu un bob de speranță plantat în gândurile voastre. Aproape că am reușit să devin ceea ce am vrut, ceea ce încercasem, dar am uitat că vreau să fiu eu… și-atunci am început să visez.

 

Salut! Sunt cineva…

Tu pe același drum dintotdeauna.
Ei pe al lor drum monoton și absent.
Punctul comun?
Află-l!
Din clipa în care începi să conștientizezi cine ești, locul în care te afli, relația pe care o ai cu cei care te înconjoară, în același moment ar trebui să ai mai viu ca oricând gândul că ești doar un chiriaș în propria-ți viață.
Nu există reguli după care să-ți trăiești libertatea, precum nu există limite să iubești atunci când pierzi controlul asupra ta, iar totul devine guvernat de un alt ,,tu”, care până în acel moment nu ți-a dat de veste că ar fi acolo. Știu că mereu vei căuta ceva ce încă nu știi că ai nevoie, dar îți place atât de mult să crezi că ceea ce nu ai este ceea ce îți trebuie, încât orbește vei fugi în căutare. Cunosc că noțiunea de a privi în stânga sau în dreapta îți este mai familiară decât mersul pe bicicletă, însă în față de câte ori ai privit?
Sunt atât de multe lucruri care pe cât ar fi de mărunte, pe atât de frumoase pot rezulta a fi. De ce să încerci să obții ceva
care știi că nu va dura? Doar pentru simplul sentiment de euforie momentană atunci când ai intrat în posesie?
Dacă ai sta în mijlocul unei grădini pentru câteva momente, ai observa că nu toate florile au aceeași culoare. în afara grădinii ai putea să vezi că nici toți oamenii nu sunt la fel. Și totuși, dintr-o mulțime de suflete tu cauți doar unul. Știi că trebuie să fie cineva care să aibă toate răspunsurile la întrebările pe care le-ai acumulat pe drumul tău. întrebarea este cum dai de acea persoană și cum afli dacă ea deține cheia incertitudinilor tale.
Vei fi îndeajuns de curajos încât să renunți la orgoliu, la iubirea de sine, la toate chestiile materiale și insipide care în timp se vor disipa și să încerci să cauți pe acel cineva? Poate că nu e vorba doar despre un ,,el” sau o ,,ea” acea persoană pe care o dorești, ci poate ești chiar tu, segmentul din tine care îți lipsește pentru a întregi sufletul tău. Căci, zilnic, tu asta faci, cercetezi și cauți prin intermediul tuturor activităților pe care le desfășori. în spatele lor te ascunzi atunci când încerci să îți afli sensul și rolul. Spui că ești independent. Față de cine? Orice răspuns care îți va străbate mintea dintr-un colț ml i dl ui nu valorează nimic. Și știi de ce? Pentru că tu mereu vei fi dependent de cineva.
Vei fi dependent de persoana pe care o vei iubi, căci dacă iubești, acel suflet care se cuibărește întru al tău devine parte din tine. Poți cumva să fii independent față de tine?
Presupunând că dintr-o mulțime de oameni ai ales un om (involuntar, de fapt, nu tu l-ai ales, ci ți-a fost ales, fără să îți acorzi permisiunea). Te încumeți să mergi și să vorbești cu acea persoană, atunci când un drum de doar câțiva pași vă desparte? Un atât de simplu și banal ,,Bună!” poate schimba în totalitate cărarea ta care te așteaptă să o străbați. Hai să mai dăm valoare cuvintelor și nu doar să le lăsăm să fie aceleași dintotdeauna, cu nici o picătură de sentiment în ele!
Totul e abstract. Poate fi pictat, sculptat, făurit și uitat. În final nu rezultatul este cel care contează, ci modalitatea prin care ajungi la el. Asemănător se întâmplă și în cazul omului. Îl cauți pe unul anume, fără să știi unde, doar cu acea convingere că el te poate ajuta să fii tu în totalitate. Îl cauți astăzi, îl cauți și mâine. Îl cauți aici și acolo, oriunde nu-ți închipui că vei ajunge. Acea distanță dintre tine și el, acea potecă ce vă desparte, cuprinde atât de multe încercări care le ajută fie să ajungi la destinație, fie să te întorci. Astfel, ceea ce contează până la urmă, este călătoria trăită și nu destinația închipuită.
Și, într-un final prevestit, te vei opri din acea căutare nu neesențială, ci parțial lipsită. Poate că încercările la care ai fost supus vor fi principala cauză care te vor face să renunți sau poate că ai găsit ceea ce aveai nevoie ori nu mai simți că îți lipsește ceva. Și atunci când tu renunți, totul devine condus de altcineva, care nu caută nimic, ci așteaptă să fie găsit. Ciudat este că toată lumea caută ceva și tot aceeași lume așteaptă să fie găsită. Dar când nu știi ce anume cauți, e imposibil să găsești ceva.
Punctul comun, cel pe care ți l-am sugerat să îl afli, nu reprezintă un anumit stop care te obligă să îl cercetezi m amănunt, el stă la suprafața majorității lucrurilor, oamenilor și sentimentelor pe care dorești să le ai. Renunțarea este de cele mai multe ori cel mai bun nou început. Chiar în clipa în care nu te vei aștepta, după lupte multe, neîncepute totuși, după căutări soldate cu eșecuri și după revendicarea propriei stări interioare, atunci va fi clipa potrivită când pe umărul tău se va simți o suflare si o șoaptă care strigă cu ecou: ,,Salut, sunt cineva!”.

 

Deschide ochii! Ea e încă acolo.

Adăpostite sub același cer, ființele umane caută neîncetat locul lor pe tărâmul realității.
Vă propun ca în următoarele 5 minute pe care le acordați cititului acestor propoziții, să vă imaginați că priviți o piesă de teatru în care actorii principali sunteți chiar voi înșivă.
Dacă zi de zi tocim timpul făcând inutilități, de ce nu l-am toci făcând inutilități productive, precum conștientizarea sufletului care este lângă noi sub forma unui prieten, iubit, părinte? Alergăm la fiecare 24 de ore unde vedem cu ochii și cât ne țin picioarele. După ce? Doar Dumnezeu știe! Căci eu nici până în ziua de astăzi nu am văzut om care să fugă după ceva, să-l găsească și apoi să se arunce iarăși într-o goană disperată după altceva, când el găsise ceea ce avea nevoie mai devreme.
Unii dintre noi sunt mult prea pasionați de ceea ce aparent îi ajută în viitor, mă refer aici la facultate, job, dobândirea unei modalități de a promova în funcție. E firesc și normal ca fiecare să încerce să își construiască un viitor, să se mențină pe linia plutirii, să soarbă tot ce se poate de la viață. Nu vi se pare că din această ecuație cu n necunoscute ale vieții, lipsește cheia rezolvării, și anume factorul comun nouă, tuturor, iubirea? La ce îți folosește faptul că te învelești cu bani, că îți petreci vacanțe pe nu știu unde sau că îți cumperi cele mai trăsnite apariții, când în inima ta suflă vântul a pustiu? Totul este efemer, toate pe care astăzi le vezi în fața ochilor naivi se vor preface în cenușă, dar ceea ce a dăinuit dintotdeauna și va pluti mereu printre noi, va fi sentimentul sublim, dragostea. Poate te vei regăsi în postura celui care pune suflet pentru cineva care nu merită și continuă să fie prezent în preajma acelei persoane, chiar dacă ea a arătat de nenumărate ori că tu nu însemni nimfe: pentru ea și în această slăbiciune activă continuă să profite de tine și de ceea ce simți. Sau poate te vei asemăna celei care preferă prietenia celui care e mult prea orb să observe cine stă în dreapta lui. Ori, pur si simplu iubești pe cineva mai mult decât va ajunge respectiva persoană să te iubească vreodată. De ce? De ce nu? întrebările cele mai grele au răspunsurile cele mai simple, dar preferăm din motive absurde să ne prefacem că suntem puternici, să ne ascundem în spatele unor măști care funcționează doar în public când, de fapt, suntem mult prea lași să recunoaștem că necesarul minim de a supraviețui este chiar la doi pași în fața noastră. Poate printre cele mai dificile situații prin care omul trece este să recunoască ceea ce simte. El preferă să tacă, să se ascundă, să se mulțumească cu zâmbete naive în loc să dobândească totul printr-o simplă punere în scenă a unor cuvinte.
Curios sau nu, sunt aproape sigură că majoritatea celor care au văzut titlul acestui articol, au considerat că este vorba despre o ,,ea”, despre fata, femeia, făptura omenească pe care mulți încearcă să o înțeleagă, și atât de puțini reușesc. Poate surprinzător, dar nu am de gând să vă înșir pe hârtie zeci de cuvinte caracterizând vreo pereche de ochi ai unei persoane sau ilustrând imaginea omului feminin. Cu toate acestea, personajele principale din această „poveste” sunt într-adevăr ,,el” și ,,ea”, doi oameni dintre atâția oameni sau alți doi oameni dintr-o altă mulțime de oameni ori alți nu știu ce oameni… Atunci când situațiile unu la unu provoacă slăbiciune, iar cuvintele părăsesc tabla de șah, fie ne refugiem într-o alternativă soluție, fie strângem din dinți și ne punem inima în joc. Trist, mulți dintre noi preferăm prima opțiune, nu că e prima, ci pentru că pare mai ușoară, pentru că pionul principal în jocul respectiv este teama. Teama de a fi respins, teama de a nu fi înțeles, teama de a pierde și puținul de care te bucurai până atunci. Cu toate acestea, într-un joc de șah, jocul minții, piesa cea mai importantă dintre toate cele 32 este reprezentată de pion, nu de rege ori de regină. Fără ca pionul să intre primul în joc, perechea regală nu ar putea să participe și eventual să capete victoria. Astfel, teama reprezintă pionul cel mai important într-o situație de unu la unu, căci ea are posibilitatea, fie să dea inițiere jocului, fie să îl amâne. Aceeași situație și în cazul exprimării sentimentelor. Ori muți pionul-teamă și astfel dai drumul la joc, ori preferi tăcerea și stagnarea jocului. De continuarea ideii te fac pe tine responsabil, las în mâinile tale propria-ți rațiune spre a te conduce pe drumul drept. Stai! Când vine vorba de sentimente, rațiunea nu are ce căuta sub acest radical! Tocmai aceasta este greșeala pe care majoritatea o îmbrățișează. S-a obișnuit lumea să gândească mai mult decât simte, să raționalizeze până și iubirea, să sape după ac în carul cu fân, când are la îndemână undreaua. Încă nu înțeleg de ce se învârt unele persoane în jurul cozii, când drumul din față e atât de drept. Chiar atât de dificilă să fii devenit acțiunea de a te exprima liber, fără constrângeri, de a spune fără nici o jenă ceea ce simți? Mă mir încă și acum, cum după mii de ani de dezvoltare, omul tot la fel de naiv și temător a rămas. Aș vrea să salut mâna persoanei care spune fără nici o oprire ceea ce simte, fără să îi fie teamă că va fi respinsă ori că va fi percepută cu alți ochi de atunci înainte. Poți spune că sunt o visătoare, că lumea e într-o continuă schimbare, că oamenii sunt cu mii de fețe și că încă nu s-a născut omul care să prefere să facă ceea ce simte, să spună clar și precis cuiva că ține la el. Bun. Uită-te înjur! La fel ca mine mai sunt mii și mii de oameni, păcat că nu reușesc să facă față gloatei de suflete rătăcite, adepții societății manipulatoare, care au drept scop folosirea omului pentru atingerea țelurilor. Cu toate acestea, sunt sigură că va sosi un moment când ți se va roti lumea la 360 de grade și nu vei știi cum să reacționezi la schimbare. Aceea schimbare poartă numele de ,,ea” sau ,,el”.
Nu ai cum să exprimi în totalitate ceea ce simți într-o înșiruire de cuvinte și asta nu pentru că nu se poate, ci pentru că nu știi cum. Și astfel, regăsindu-ne în postura de a fi neputincioși în fața unor cuvinte, preferăm să tăcem sau să ne prefacem frumos. Acceptăm să stăm alături de ,,el” sau de ,,ea” ca simplii prieteni, amici, tovarăși, confidenți. Poate va renaște cândva flama curajului, poate că nu va fi prea târziu să ,,te” recunoști și poate că așteptarea și strângerea într-un mănunchi de visuri a zâmbetelor nu vor fi fost în zadar. Însă merită oare să stai să aștepți și să vezi dacă se va ajunge la asta? Te încumeți la risc?
Astfel, ,,ea”, cea din titlu reflectă persoana de lângă tine, care e acolo mereu, care nu îți cere nimic, care preferă să fie o umbră peste care tu să strălucești. Toate acestea pentru o picătură de speranță. Faptul că fiecare om are o pereche de ochi înseamnă că acei ochi sunt acolo cu un scop, pentru a vedea. Nu întotdeauna este de ajuns să vezi fizic, cât este de necesar să vezi cu ochii sufletului. Iar când mă refer la ,,deschide ochii!”, mă refer la cei sufletești, căci ei vor aduce lumina de care ai nevoie să fii fericit, nu doar pe plan sentimental, ci și în orice domeniu pe care tu îl consideri realist. Să vorbești s-ar putea să te coste ceva, dar să simți, nu. Cea mai mare resursă a omului este iubirea, păcat că mulți sapă după aur, când le strălucește diamantul în piept.

 

Fericirea nu e un număr factorial, e o constantă

De am crede cu toții în lucrurile și faptele simple, sentimentul copleșitor de fericire nu ar mai fi chiar așa greu de dobândit. Cum nu putem lupta împotriva vântului ori să înotăm contra curentului, ne precipităm toujours să acceptăm comoditatea și falsa noastră încăpățânare. Suntem iremediabil contopiți cu misterul vieții, de aceea mi-e greu să cred că vom înțelege cândva cum funcționează rotițele care se învârt înăuntrul nostru, scânteile care se aprind și care ne dau iluzia infinitului. Suntem aceleași idei de ieri și tulburătoarele impulsuri de astăzi. Dar mâine?
Personal, nu găsesc nimic mai îmbătător decât gustul dobândirii acelui ceva pentru care am luptat. Viața este o continuă înșiruire de evenimente la care uneori asistăm absenți. E aproape imposibil de atins limita unui sentiment infinit când mintea noastră se află într-un continuu vârtej de gânduri care nu ne conduce la nimic. Cum să avem în permanență un echilibru exterior când interiorul nostru e asemenea unui zid care stă să devină un morman de cărămizi sfărâmate? Nimic din jurul nostru nu se rezumă la doar a aduna zilnic câte ceva pentru a construi o lume proprie plină de prejudecăți și copleșită de un excitant efect de turmă. Totul stă ascuns în a aduna zilnic diferite stări cu diferite persoane pentru a vedea dacă într-adevăr se ajunge la vreun rezultat favorabil nouă înșine. Este ca și cum am însuma 2 mere cu 2 pietre. E imposibil. Și totuși, nimic nu e așa. Nu se ține cont de formă, ci de conținut. Atât merele cât și pietrele sunt la bază o simplă materie, una consumabilă, de aceea pot fi luate și adunate. Clipind, putem vedea că fericirea nu e nici materie și nici un număr factorial, este o constantă. Aceasta ne consumă încetul cu încetul pe fiecare, până când devenim una și aceeași, o constantă vie.

 

Suntem o figură geometrică

Vrem multe de la viață.
Suntem tineri sau nu.
Oameni atât de diferiți și în același timp atât de la fel.
Ne place să ne ,,scăldăm” în substanța fiecărei zile, timpul.
Uneori preferăm să fugim de responsabilități și să ne ascundem sub coperta simțurilor. Fie regăsim plăcere în lucruri simple și trecătoare, fie ne amăgim să atingem imposibilul, mulțumindu-ne într-un final doar cu sentimentul încercării.
Dar imposibilul nu există. El ajunge să fie doar o închipuire a dificultății dobândirii propriului vis. Seamănă cu senzația unei anestezii ori a unui moment caracterizat de beția existențială și nerecunoscută a omului de aici, de astăzi și de acum.
Să ne imaginăm viața ca pe o figură geometrică. Oricare. Indiferent de unghiul de referință, vom observa că există o legătură între aceasta și restul figurilor geometrice. Legătura poate fi vidul sau liniștea. Aparent, nici o punte de legătură între propria viață și acestea. Asta se întâmplă poate pentru că nu înțelegem ce anume ne-ar putea uni cu golul. Ce diferit ar fi fost dacă eram obișnuiți să căutăm și să vedem simplitatea, fără a ne opri întâi în fața barierei pe care scrie: ,,Dificultăți presărate pe drum”. Ne-ar fi fost mult mai facilă aflarea legăturii de mai sus.
Desenăm în cadrul figurii geometrice un punct. Apoi un altul și continuăm până la obținerea unei mulțimi de puncte. Unim punctele. Rezultatul? O linie de legătură între diferite puncte desenate aleatoriu în cadrul unui spațiu gol. Ceva similar vieții noastre. La început suntem un cerc, un triunghi, o oricare altă figură geometrică. Fiecare cu un contur de linie subțire adăpostind un spațiu gol.
Punctele ulterior desenate reprezintă fiecare eveniment petrecut în viața noastră. Fiecare om întâlnit. Fiecare sentiment trăit. Fiecare eșec depășit și fiecare suflet iubit.
Nu ne limităm niciodată la ceea ce avem astăzi, pentru că e îngropată adânc în noi sămânța aventurii. Ne vom închipui cum este să avem ceva anume și vom sfârși prin a încerca să îl dobândim, poate chiar cu reușita. Important este să ne recunoaștem nouă înșine când este timpul să renunțăm și să ne oprim. Visurile ne conturează linia subțire care ne înconjoară, dar tot ele sunt cele care ne și descurajează.
Imposibilul ni-l creăm doar noi. Acesta prinde contur atunci când începem să îi dăm crezare.
Sunt sigură că ne lipsește tuturor pensula necesară desenării propriei figuri geometrice. Dacă am deține-o, ne-ar ajuta să colorăm spațiul gol din noi, tară a utiliza la nevoie vreo gumă de șters. Așa am înfrunta consecințele pictate de cuvinte și am prețui mai mult liniștea-spațiul alb dintre cuvinte.

 

Trafic de idei

,,Ai noștri tineri la Paris învață.”(Mihai Eminescu/’Ai noștri tineri”) în contextul ,,poveștii” de astăzi aș putea afirma că ,,Ai noștri tineri la A. S. E învață”.
Zi de zi străbat aceeași junglă deasă a miilor de mașini ce își joacă cu umor rolul lor pe străzile mirifice ale Micului Paris. Mersul cu oricare dintre mijloacele de transport din București este o adevărată aventură. Nu poate lipsi fuga după RATB, minutele în șir de așteptare a tramvaiului ori ,,scurta” coadă de la metrou. Niciuna dintre acestea nu se compară cu inegalabila îmbulzeală din oricare dintre aceste ansamble de fier sub forma unor ,,mașini ale viitorului”.
Dacă arta cere sacrificii, sper atunci că trezitul în fiecare zi de luni la ora 6 să merite efortul.
Într-o scurtă introspecție egală cu durata parcursă de proprii-mi pași atât de anesteziați după puținele ore de somn, îmi adresez aceeași întrebare de fiecare zi de luni: ,,Iar Moxa și ale sale amfiteatre dătătoare de somnolența?”. Da, din nou același drum, din nou aceeași stare.
Cum să nu recunoști mirosul îmbătător al coloanelor de fum ce își fac simțite prezența și dominanța în fața clădirii Moxa? Fără acele particule de fum, inegalabile ale sutelor de țigări aprinse zilnic în fața ,,sanctuarului” clădirii facultății, acea curte, ai săi studenți și acele stări de bine nu ar mai fi aceleași. Primul, penultimul ori din fericire ultimul rând in care te hotărăști să îți aduni pentru câteva ore plictiseala, sunt locuri strategic alese. Umorul negru al câtorva cadre didactice, predatul la viteza turbo a cursurilor, degetele ce țipă după repaus ori indignarea cauzată de faptul că observi că proful nu s-a sinchisit să vină la cursul de la 7:30, te fac să vezi că meriți o pauză bine meritată și alergi către soluția ideală : LA RADU. Fie că ți-e foame, sete, chef de bârfa sau pur și simplu vrei să scapi de seminalii, la Radu găsești mediul ideal, plin de fum, ce-i drept. O, da, check in-urile și pozele la minut cu destinația Facebook, toate pentru a arăta ce student eminent ești dumneata. Ieșirile în parc după cursuri sau cursa prin mall-uri după cumpărături completează lista caracteristică ce-ți aparține, student din A. S. E. Vizitele atât de dese la bibliotecă, studiul intens în sesiune, când îți aduci aminte tot ce ai făcut atunci când ai lipsit de la cursuri și te rogi să treci și peste aceste ,,simple” examene ce te cotropesc fizic și psihic, sesiunile științifice în care ești sigur că anul acesta iei premiul cel mare ori practica nepracticată sau lipsită de activitate (rămâne între noi), sunt alte stări care completează fișa ta de student. Fie că ești la REI, Finanțe,
Cibernetică, Marketing, posezi într-o anumită măsură caracteristici comune tipului de student din A.S.E.
Viața îți este desenată asemenea unui cerc în care te învârti în jurul destinației, doar că îți dai seama greu care este drumul cel mai scurt către punctul central. Sunt sigură că la un moment dat te-ai întrebat dacă facultatea pe care o urmezi te va ajuta cu ceva în drumul tău către tine. Sau poate că te-ai întrebat ,,Ce caut eu la A. S. E?”, când tu ai înclinații artistice sau ai fi vrut pur și simplu să îți iei inima în dinți și îți croiești propriul drumul în jurul lumii. Fie necunoștința, fie presiunea părinților sau pur și simplu ai vrut să fii absolvent al ,,Academiei de Studii Economice din București”, pentru că asta îți dorești, pentru că simți că poți schimba ceva în tine și pentru alții urmând acest drum, te-au adus aici, în punctul în care poți decide dacă vrei să continui sau să spui ,,STOP ȘI DE LA CAPĂT!” Decizia îți aparține, ești destul de matur și de informat încât să preiei inițiativa și să fii arhitectul țelurilor tale. Vezi tu, o facultate în contemporan te poate ajuta mai mult decât crezi ori deloc, și în astfel de situații trebuie să știi în ce teren te situezi: al riscului de a pleca undeva și a căuta să iți fie mai bine sau curajul de a schimba ceva.
Ești tânăr, ai visuri! Trăiește-le! Ești sigur pe tine și știi ce vrei de la viață? Obține! Ți-e teamă de eșec, căci mediul nu te ajută, statul nu îți oferă ajutor, familia nu te susține?
Schimbă ceva! Schimbă mediul! Schimbă statul! Fă-ți cunoscute intențiile, aspirațiile în fața familiei tale! Vrei să zbori și să simți că ești liber fără constrângeri? închide ochii și ascultă-te! Răspunsul la orice întrebare îl găsești în tine! Bucură-te, tinere student, de clipele cu soare și cu nori pe care le întâlnești! Ele pun încă o cărămidă la construcția viitorului tău și al vieții tale! Dacă simți că te afli într-un loc în care nu te regăsești și în care te învârti în loc punându-ți sute de întrebări fără răspuns, oprește-te și fugi de acolo! Tu ești stăpânul vieții tale, nu trăiește nimeni în locul tău, nu simte nimeni în locul tău, nu plânge și nu se bucură altcineva în locul tău. Ar fi păcat să lași timpul să se scurgă, să trăiești din amintiri și să regreți că ai fost tânăr și nu ai profitat la maximum de ceea ce viața ți-a oferit.
Cu toate acestea, studenții din A. S. E au cu toții un punct comun: vor un viitor. Vor termina facultatea, unii vor da la mașter, alții se vor opri și își vor căuta de lucru, alții vor începe o altă facultate, alții își vor urma visurile. Tu în care categorie crezi că te vei încadra?
Pictând aceste cuvinte pe o pagină în word, îmi dau seama că am scris cu scopul de a vă face să reflectați fie chiar și două secunde la ce stă scris mai sus. Și eu sunt studentă la A. S. E și zilnic mă întreb ce naiba caut eu acolo! Treptat, răspunsul se conturează și sună cam așa: ,,În viață nu vei face doar ceea ce își place, în viață va trebui să faci și ceea ce trebuie, nu pentru că tu vrei, ci pentru că altcineva vrea, nu pentru că poți refuza și să faci ceea ce îți trece prin minte, ci pentru că drumul tău în lume se pavează cu încercări, nereușite care te întăresc și care te fac să renunți, dar tu nu renunți. De ce? Pentru că în jurul tău trăiesc sute, mii și miliarde de oameni ce își pun zilnic asemenea întrebări și care renunță să le mai caute răspunsul, tocmai din simpla lipsă de curaj de a face ceea ce inima le dictează. Tu nu renunța! Fii pur și simplu tu și toate se vor așeza în perfect echilibru cu lumea din jur.”
Voi, tineri studenți, bucurați-vă de orice clipă petrecută pe băncile amfiteatrelor, de râsetele hazlii ale amicilor, de glumele insipide ale profesorilor, de notele de 10 pe linie ale colegilor, de restanțele voastre luate cu 10 mai apoi, de orice, bucurați-vă! Și nu pentru că încă o tânără studentă spune asta, ci pentru că mai bine este să regreți ceea ce ai făcut decât ceea ce n-ai făcut, mai bine să ai ce să îți aduci aminte mai târziu decât să nu ai ce să povestești; și nu pentru că ar fi cineva care să îți spună cum să trăiești, ci pentru că pur și simplu trebuie să faci ceea ce dorești, ceea ce tu crezi că ți se potrivește, ceea ce te face să închizi ochii și să îți spui:
,,DA, AM REUȘIT!”.
Vouă, tineri studenți…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share