De-ai noștri! – Nicolai Tăicuțu – Dincolo de semn (4)


orbitor

orb pipăi
stana de piatră și nu mă mai întreb cine/ de ce
mi-a adus-o sub fereastră/ nu mă mai întreb
câtă apă i-a brăzdat albiile în miniatură cât aer
a lovit-o i-a înrâurit trecerea-n răbdare

ci robit sunt de zbaterile
pe care le simt în buricele degetelor
în timp ce mângâi forme rotunjite ca pe un nud
de femeie cu impresiuni de nisip în piele

*
așa cum stau pierdut cu făptura în mâini
la picioare mi se deschide pământul
ca în mocirla din adânc/ să scap lucrarea.

delimitări

poetul nicolai tăicuțu/ om de la țară/
coboară de pe bicicletă și constată:

aceasta-i urma devorării reciproce –
zdruncinături bordurate roșu-vinețiu

o linie a durerii surde dintre câmpie și oraș
sfâșiată de vânt prin mărăcini

drept urmare pentru mâine
poetul își propune să delimiteze
apa de râu de apa stătătoare
acviferul freatic de acviferul de adâncime
apa morților de aburul de rouă.

degeaba, cu detașare

de o parte și de alta a aleii
pe care am migălit-o special
pentru pasul tău la venire
am așezat în armonie
unul cu capul pe umărul celuilalt
cele mai frumoase poeme ale liricii universale

din nefericire astă noapte
paznicul-grădinar/ eu fiind acela
nu a simțit mistrețul cu rât lăbărțat
ce a scurmat aleea
și-a dărâmat soclurile.

peisaj matinal

capra
proptită bine pe picioarele din spate
(cu cele din față era sprijinită de
streașina clopotniței)
își expune ostentativ țâțele mulse
printre scândurile rare ale gardului și
consumă cu capul lăsat grațios spre stânga
frunzele salcâmului de la intrarea în cimitir
iar din dreapta ronțăie din când în când
nori alburii
dintr-o frescă de pe peretele bisericii
care cică? a citit ea nu știu unde/
fac bine la rumegat.

cu dus-întors. efemer punct de sprijin

neașteptat de repede urcam muntele
pasămite ușor măturam cu privirea-n
amonte peisaje frumos stivuit-ondulate
până în vârf pe strate pe ordine și specii

în pantă-abruptă e-atât de-aproape cota
maximă încât o ating cu creștetul ooo!
iuiuuiuuu! am cucerit muntele. muntele e
prada mea. pentru-atâta fericire te rog
Doamne dă-mi un punct de sprijin
prada e grea/ prada mă-ncântă!

cu migală trebuie să-mi pregătesc
coborârea trebuie să privesc muntele
invers de cum l-am posedat
ca pe un gest ludic
trebuie să-mi asum predarea lui – la
coborâre duc muntele în spate – zburdalnic
îmi sar picioarele de pe un strat pe alt strat
de pe un regn pe alt regn
îmi tremură picioarele în salt
peste pietre și arbori căzuți
mi se-nmoaie picioarele la coborâre
printre pietre arbori și animale
păsările nu-mi sunt de nici un folos

mă apasă victoria/ mă apasă muntele
simt cum mi se subțiază trupul până
devine păstrăv și susur
la poalele muntelui (iluzia de munte)
întru convertire și-mpăcare.

atitudine

poetul la masa de scris
cu picioarele-n nisip până la gleznă
precum tânărul pescar care dezghioacă
scoică după scoică și cu unghiile și cu dinții
cu oarece răutate doar atât cât
imaginea râvnită
să fie perlă în formă de cântec

întâmplător pe acolo/ prin aer
mai trecea încă sirena înotând
ivindu-se din poemul prietenului
surghiunit în larg pe un atol de corali.

dubii

cuvintele tale aveau o privire aspră
nu lunecau pe fila dimineții
și nici pe aorta-suspin

venise vremea renunțării ai spus
punerea fructelor în fân la iernat
nu-și mai avea rostul…
preafrumoasele fructe erau în așteptare

un om poate un prieten căra pe
dunga zării două găleți/ cobiliță
pline cu noapte de la o fântână la alta
doar-doar se va crăpa de ziuă.

pastel rural

primește grădina mranița
dintr-o zvâcnire din încheietura mâinii
precum o-mprăștiere a răului dospit
precum a lehamite gestul
și a somnolență…

inconștient/ sub adiere de austru
se ivește colțul ierbii și mușcă lacom
din calupul de lumină.

măr lovit

pe E85 astăzi se împart umbre
acolo unde de-voie-de-nevoie
a rămas o intersecție
poetul locuind într-un inutilizabil
borcan de polițist
aruncă asupra autoturismelor în trafic
ca și când ar semăna din propria poală
umbre de iepuri popândăi păsări
dar nu umbre de arbori

și asta pentru că aseară a aflat că
mărul lui de la poară este lovit
de-o boală incurabilă.

seducție

cana de apă din care nu mai vrei să bei
ci numai îngerilor să le umezești buzele
ci numai tălpii să-i coagulezi praful în urmă
este cana de apă care-ți va spăla
pustiul din ochi

așa cum stai desculță pe miriște
otava și pala de vânt îi dau neliniștii tale
forma mărului rumen desenat pe cana de apă
ce-o ții cu sfințenie-n palmă
întru întâmpinarea Mântuitorului.

agonice

I.

clopotul transparent de la intrarea
în farmacia naturistă –
avertizare la trecerea pragului –
sună fals…

și nici nu mângâie bolnavul!…

II.
sub clopotul transparent
așezat pe masa de sticlă
e liniște de neînțeles…

care nici măcar nu se prelinge
pe sub buză…

III.
poemul haiku
ajuns sub clopot transparent
dispare cu desăvârșire…

din lipsă de ființă niponă
pare-se.

lotul

din lot predestinat humusul subțire
al zilei se urcă pe rază de lună

evidente rămân doar sarea nisipul și
pietrișul din care răsar aripi de înger
doar aripi de înger pe care trebuie să
le culeg încontinuu
cu o clipă înaintea pietrificării.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share