De-ai noștri! – Nicolae Bratu – Univers poetic (6)


Traduceri (2)

De vrei ne-om iubi în tăcere
Stéphane Mallarmé

De vrei ne-om iubi în tăcere
Cu buzele tale petale-altar
Ce nu părăsești decât spre a cere
Din rele tăceri să sorbi cu amar

În cânturi nu-și află izvorul plăcere
Nici zâmbet curat sclipitor așadar
De vrei ne-om iubi în tăcere
Cu buzele tale petale-altar

Și fără de grai în bucolice sfere
Silfid în veșminte bogate de țar
Sărutu-i scânteie pornită din jar
Ce urcă extatic spre culmi și-apoi cere
De vrei să te-ador în tăcere

Versuri pe un album
Alphonse de Lamartine

Cartea vieţii este cartea puterii divine
Şi n-o putem închide nici deschide când vrem;
Fiece om o dată parcurge capitolul suprem,
Dar pagina fatală se-ntoarce de la sine:
Şi ne dorim a ne întoarce la fraza cea iubită,
Dar fila morţii e acolo într-o clipită.


Lacul
Alphonse de Lamartine

Purtaţi neîncetat spre mereu alt liman
În veşnica noapte ce-o tot îndurăm
Putea-vom spera într-al vieţii ocean
O zi s-ancorăm?

Lacul meu! S-au dus toate filele din calendar
Şi valul tău blând, o, ea l-ar fi văzut…
Priveşte! Pe-acest stei ma aşez solitar
Unde ea a şezut!

Mugeai tumultuos pe sub stânci de granit
De care te zdrobeşti fără încetare
Iar vântul arunca stropi de argint
Peste iubitele picioare

Îţi aminteşti seara-n care vâsleam
Şi aşteptam între valuri şi stele
Vâsla lovind în bătăi profunde
Fremătândele-ţi unde

Deodată, venind de pe malul vrăjit
Se răsfrâng în ecouri ireale accente
Iar valul i-atent la glasul iubit
Care şopteşte aceste cuvinte:

Oprească-se timpul! Voi ore fugare
Fuga nebună v-o suspendaţi!
Din plin să gustăm plăcerile frugale
Ale frumoaselor tinereţi

Atăţi nefericiţi pe pământ vă roagă
Să alergaţi, pentru ei să goniţi:
Să le luaţi zilele şi grija ce-i roade
Să îi uitaţi pe cei fericiţi

Zadarnic mă rog să opresc clipa şi ora
Şi timpul îmi scapă şi prinde-a fugi
Nopţii îi spun: Nu pleca; şi-aurora
Alungă noaptea cât ai clipi

Să iubim, o, da, să iubim!
Şi secunda Ce fuge nebună acum s-o gustăm!
Căci omul se duce şi timpul e unda
Care tot curge şi noi o urmăm

O, timp hain! Toate clipele-n care
Cu fericire în valuri iubirea ne-alină
Se duc de la noi, oare, dintr-o mişcare
Ca şi clipa haină?

Cum oare? Un semn să lasăm nu putem?
Vai, se duc pe vecie? Pierdute de tot?
Şi timpul ce le dă şi le ia, călăul suprem
Nu le înapoiază deloc?

Veşnicie, neant, trecut, întunecate hăuri
Ce faceți cu zilele ce le înghiţiţi?
Spuneţi: ne daţi sublimele extazuri
Cu care ne-ademeniţi?

Straniu lac! Stânci tăcute! Grote! Pădure obscură!
Tu, pe care timpul o creează sau o dă spre piere
Păstrează cu drag din ăst miez de noapte, Natură,
Măcar o amintire!

Fie din liniştea sau zbuciumul tău pe timp de furtună
Lac frumos, sau din însoritele-ţi maluri,
Sau din brazii vânjoşi, sau din stânca cea brună
Care se-apleacă peste valuri

Fie din zefirul ce vibrează şi trece,
Din plesnet de val repetat în ecou
Din astrul de-argint ce lin peste unde luceşte
Într-un idilic tablou!

Fie vântul gemând sau trestia care suspină,
Fie-aromele fine din aerul tău prea-vrăjit,
Fie tot ce se-aude, se vede ori se respiră
Totul spune: ,,Ei au iubit!”

Boema mea
Arthur Rimbaud

Plecam hai-hui, hoinar cu buzunare sparte;
Şi c-un palton ce-mi era doar de formă;
O, Muz, – acoperiş avem bolta enormă!
Iubiri splendide, o!, visam nenumărate!

Singurii mei nădragi îmi erau rupţi in tur.
– Ca Degeţel, covor in urmă-mi presăram
Cu rime. Ca oaspete în Carul Mare poposeam.
Stelele-n cer îmi arătau un dulce tremur

Şi-n margine de drum, acolo le-ascultam
În blânde seri de toamnă, când simţeam
De roză sevă picuri, un filtru-ntăritor.

Şi, cum rimau într-al visării joc fantastic,
Am tras atunci, ca de o coard-a lirei, de-un elastic
De la pantofi, şi pusu-mi-am pe inim-un picior!

Roman
Arthur Rimbaud

I
Cât de profund poţi fi la şaptesprezece ani…
– Şi, iată, într-o seară, cu beri şi limonadă,
Localuri zgomotoase, scăldate in lumini!
– Te plimbi, apoi, sub teii verzi de pe promenadă!

Ah, teii te îmbată în seri de Cireşar!
Și pleoapele-ţi închide-a văzduhului dulceaţă;
Zefirul, purtând larma – oraşu-i la hotar –
Are parfum de bere şi-arome tari de viţă…

II
Dar, iată, se zăreşte un petic de azur
Înrămat în crenguţe; si-o stea din Carul Mare
Ghiduş îl săgetează, în timp ce din contur
Mică şi dalbă piere în blândă-nfiorare.

Noaptea de vis, – şi vârsta! – de Cireşar te-mbată!
Şampania-i licoare ce sufletu-ţi trezeşte
Tu divaghezi; se simte pe buze cum palpită
Un sărut ce o data cu inima zvâcneşte.

III
Prin cărţi îţi croieşti calea, o, inimă sprinţară!
– Când, în lumina pală a unui lampadar
Suav, ca o prinţesă, trece o domnişoară
Alături de-al său tată, grav şi-autoritar.

Şi pentru că te crede – o, Doamne! – prea naiv,
Tropăind din botine, se-ntoarce surâzând
Şi cu pas iute pleacă. Şi-atunci aveam motiv
Ca-n vrajă a rămâne, visând la ea… cântând…

IV
Da, eşti îndrăgostit. Al ei eşti până-n august.
Da, eşti îndrăgostit. Faci versuri ce-o amuză.
Amicii tai te lasă şi le pari de prost gust
Dar într-o seară-ţi scrie, Ea, preaiubita Muză!

Şi iar ieşi în localuri scăldate în lumini,
Cerând din nou o bere sau poate-o limonadă.
– Cât de profund poţi fi la şaptesprezece ani
Când calea ţi-o aţin tei verzi pe promenadă…?

Senzaţie
Arthur Rimbaud

În seri de vară albastre, porni-voi pe poteci,
Pişcat de blonde spice, strivind iarba firavă:
Distrat, în tălpi simţi-voi ai gliei fiori reci
Şi-n fruntea goală boare de austru jilavă.

Nu voi gândi nimic, atunci, nimic voi spune:
Dar veşnica iubire în sufletu-mi urca-va
Departe mă voi duce, hoinar boem prin lume,
În mijlocul Naturii – ca-ntr-o iubire fi-va.

Poveste de dragoste în trei săruturi
Arthur Rimbaud

Era aproape dezbrăcată
Şi pomii mari lăsau să cadă
La geam, în gesturi deocheate
Frunzişul… mai aproape, mai aproape

Pe jilţu-mi sta în linişte totală
Jumătate dezbrăcată, mâinile în poală
Şi pe podea, în tremur de dorire
O, picioruşele atât de fine, fine…

Eu mă uitam, cu faţa ca de ceară
Cum se apropie o rază mică şi ştrengară
Şi se aşază-n zbor uşor ca un surâs
Ca pe o floare, pe-al său sân frumos

I-am sărutat apoi gleznele fine
Şi ea a râs cu răutate,
Prelung, în triluri cristaline,
Râs adorabil, plin de puritate

Pe sub cămaşă îşi ascunse
Picioarele zicând: ,,Te potoleşte!”
Întâia îndrăzneală mi-o permise
Şi-apoi părea, doar, că mă pedepseşte.

Pulsând firavi sub buza mea
Ochii îi sărutam alene
Pe spate capul adorat îşi arunca
Zicând: ,,Ah, este mult mai bine!

Domnule, două vorbe am a-ţi spune…”
Şi restul i l-am aruncat la sân
Cu un sărut – şi începu a râde,
Un râs plăcut, ce promite din plin

Era aproape dezbrăcată
Şi pomii mari lăsau să cadă
La geam, în gesturi deocheate
Frunzişul… mai aproape, mai aproape

Cântec de toamnă
Paul Verlaine

Suspin adânc
Din corzi de vânt
Din lira toamnei
Mi-aduce-n gând
Un simţământ
De renunţare

Chiar sufocat
Și derutat,
Când sună ora,
Plângând, gândesc
Şi-mi-amintesc
De-odinioară

Şi mă tot duc
De-un vânt năuc
Purtat, şi, iată,
Mă zboar-aşa
Cum ai sufla
O frunză moartă

Frunzele moarte
Jacques Prévert

O, cât aş vrea aminte să ne-aducem
De-atunci când înflorea iubirea noastră
Şi viaţa ne era atât de dulce
Şi strălucirea soarelui mult mai intensă
Atâtea frunze moarte ni se adună-n cale
Şi a uita nu pot, oricât aş vrea,
Atâtea frunze moarte ni se adună-n cale
Regrete şi-amintiri asemenea
Şi Crivăţul le poartă prin iarna cea rea
În noaptea cea rece a cruntei uitări
Şi a uita nu pot, oricât aş vrea,
Un cântec suav ce adesea mi-l cântai
E un cântec ce poată al nostru nume
Tu mă iubeai şi eu te iubeam
Şi trăiam fericiţi ca singuri în lume
Tu, cea care mă iubeai, eu cel ce te iubeam
Dar viaţa separă inimile pline de dor
În linişte, pe ne-simţite,
Şi val după val marea şterge uşor
Urmele iubirilor pe veci despărţite
Atâtea frunze moarte ni se adună-n cale
Şi a uita nu pot, oricât aş vrea,
Atâtea frunze moarte ni se adună-n cale
Regrete şi-amintiri asemenea
Dar dragostea-mi tăcută şi fidelă
Cu zâmbet larg primeşte tot ce-i bun în viaţă
Eu te iubeam nespus, erai aşa frumoasă,
Cum aş putea să uit scumpa-ţi prezenţă?
Pe-atunci viaţa ne era senină
Şi strălucirea soarelui mult mai intensă
Atâtea frunze moarte ni se adună-n cale
Şi a uita nu pot, oricât aş vrea,
Atâtea frunze moarte ni se adună-n cale
Regrete si-amintiri asemenea

Nisipuri mişcătoare
Jacques Prévert

Demoni şi minuni
Vijelii şi maree
Şi marea s-a retras deja în depărtare
Demoni şi minuni
Vijelii şi maree
Şi tu
Ca o algă purtată uşor de-o pală de vânt
În nisipurile patului te mişti visând
Demoni şi minuni
Vijelii şi maree
Şi marea s-a retras deja în depărtare
Dar în ochii tăi întredeschişi
Două valuri mici sunt în aşteptare
Demoni şi minuni
Vijelii şi maree
Două valuri mici pentru a mă îneca

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share