De-ai noștri! – Nicolae Bratu – Univers poetic (5)

Traduceri (1)

Sonetul VIII
Loise Labé

Trăiesc şi mor; în flăcări ard şi mă înec
Îngheţ de frig în timp ce-ndur arşiţa
Prea dulce şi prea cruntă-mi este viaţa
Prin bucurii din chinuri traiul mi-l petrec

În hohot râd şi-n lacrimi trec deodată
Şi prin plăcere mari dureri îndur
Ce am se duce şi de el pe veci mă bucur
Mă ofilesc şi înfloresc pe dată

Astfel Amor mă duce neîncetat
Şi când mă cred în cea mai grea durere
Într-o clipită greul e curmat

Şi bucuria când o cred de ne-nturnat
Şi nu-mi încap în piele de plăcere
M-aruncă iar în cea dintâi durere

Corespondenţe
Charles Baudelaire

Un templu e natura, cu colonade vii
Care şoptesc cuvinte mustind de sensuri mii
Prin codri de simboluri, priviri familiare
Omul trece prin viaţă ca-ntr-o iniţiere

Asemeni depărtate ecouri ce vibrează
Ca într-o unitate profundă, nevăzută
Ca noaptea şi lumina de-ntinsă, nesfârşită
Parfum, culoare, sunet, cu toate rezonează

Sunt fragede arome, ca de copil în faşă,
Ca flautul de blânde, ca pajiştea de verzi
Şi altele corupte, bogate şi trufaşe

Şi lucruri infinite în ele se răsfrâng
Mosc, ambră şi tămâie şi smirnă-arome tari
Ce laudă răpirea din minte şi simţiri

Strigoiul
Charles Baudelaire

Ca îngerii cu ochi de fiară
Te-oi bântui în fapt de seară
Şi către tine, în tăcere
Voi luneca cu umbre rele

Şi îţi voi da, iubită brună,
Sărut de gheaţă, ca din lună,
Şi mângâiere de năpârcă,
Jivină ce se târâie pe burtă

Şi zorile de-or să apară
Îmi vei găsi doar perna goală
Ce până seara sloi va fi

Cum alţii domnesc prin tandreţe
Pe scumpa-ţi viaţă, tinereţe,
Prin groază eu voi stăpâni.

Îsi leapădă timpul cojocul cel gros
Charles d’Οrléans

Îşi leapădă timpul cojocul cel gros
De Crivăţ, de geruri şi ploaie,
Şi mândru îmbracă dalbele straie
Brodate din soare prea-luminos.

Fiara ori şoimul cu zborul frumos
În cântec de slavă tăriile taie:
,,Îşi leapădă timpul cojocul cel gros
De Crivăţ, de geruri şi ploaie”

Fântâni, pâraie şi râul spumos,
În scumpe veşminte bălaie
Brodează dantelă din picuri de ploaie.
Oricare-şi găteşte straiul frumos:
Îşi leapădă timpul cojocul cel gros.

Urare
Henri de Régnier

Ochii tăi, câmpia mănoasă
Şi o pădure verde, arămie
Misterioasă
Şi vie
La orizont, sub un cer senin,
Sau coline frumos desenate
În linii lente şi vaporoase
Ce par a se topi în blândeţea zefirului,
Sau a colinelor
Sau a pădurii
Aş vrea să asculţi
Puternică, vastă, profundă şi tandră,
Vocea măreaţă şi surdă a mării
Care se tânguie
Ca iubirea
Şi acum, aici, chiar lângă tine
În spaţiul gol
Să auzi
Chiar lângă tine
Un porumbel
În tăcere,
Blând şi fragil
Ca iubirea,
În crepuscul
Să auzi
Susurând un izvor
Mâinilor tale, flori parfumate
Şi paşilor tăi
O cărăruie de nisip şi de iarbă
Ce urcă un pic şi coboară
Şi se roteşte şi pare
Să meargă în străfundul tăcerii
O cărăruie de nisip
Unde se văd un pic paşii tăi,
Paşii noştri
Împreună!

Duioasă odă
Henri de Régnier

O trestie mi-a fost de-ajuns
Un freamăt să stârnesc prin ierburi
Şi-n tot ce este pe imaş
Şi-n sălciile plângătoare
Şi în zglobiul pârâiaş;
O trestie mi-a fost de-ajuns
Zăvoiul să îl fac să cânte;

Iar trecătorii îl aud
În gândurile lor, în faptul serii
În linişte şi-n adiere,
Mai clar sau mai pierdut
În depărtare sau aproape

Iar trecătorii-n gândul lor,
Doar ascultându-şi al lor suflet,
Refrenul drag reauzind,
De-a pururi îl aud cum cântă

Şi doar cu-această trestioară
Culeasă chiar de la izvorul
Unde-am găsit odat’Amorul
Venit aici să-şi oglindească
În unde reci cernita-i faţă
Ce plângea
Pe trecători plângând să-i vadă,
Iarba foşnind, freamăt în apă;
Şi eu, suflând în trestia-mi o dată
Am încântat pădurea toată.

Podul Mirabeau
Guillaume Apollinaire

Pe-al Senei val iubirea se duce înainte
Şi podul Mirabeau
E martor mut spre-aducere aminte
Că după chin veneau plăceri ţii minte

Bată ceasul a nopţii venire
Eu rămân zilele trec într-a lor menire

Să stăm faţă-n faţă ținându-ne de mână
În timp ce
Sub a noastre braţe ca pe sub o cunună
Trec veşnice priviri, trece unda cea lină

Bată ceasul a nopţii venire
Eu rămân zilele trec într-a lor menire

Se duce iubirea purtată ca o boare
Se duce iubirea
Într-a vieţii lentoare
Şi-ntr-a speranţei nebună vâltoare

Bată ceasul a nopţii venire
Eu rămân zilele trec într-a lor menire

Timpul zboară-n făgaşu-i cuminte
Dar timpul trecut
Şi iubirile rămân doar cuvinte
Pe-al Senei val iubirea se duce-nainte

Bată ceasul a nopţii venire
Eu rămân zilele trec într-a lor menire

Ţiganca
Guillaume Apollinaire

Ţiganca ştia înainte de-a face pasenţa
Vieţile noastre de bieţi muritori
I-am spus adio şi-a plecat uşor
Şi din ăst izvor a ieşit speranţa

Dragostea grea ca un urs ce dansase
Cum noi i-am cântat şi-am bătut din tangere
Şi pasărea-albastră ce-a rămas fără pene
Şi cerşetori îngânând un „Cuvine-se”

O, ştim foarte bine a sorţii menire,
Dar sperând să iubim până-n clipa din urmă
Ne tot gândim, ţinându-ne de mână
La a ţigăncii fatală prevestire.

Corn de vânătoare
Guillaume Apollinaire

Povestea noastră este nobilă şi tragică
Asemenea măştii unui rege dement
Nicio dramă-ntâmplătoare sau magică
Nici un detaliu indiferent
Nu fac dragostea noastră patetică

Şi Thomas de Quincey opium bând
Otrava cea castă şi dulce
Mergea la sărmana-i Anne visând
Ne ducem ne ducem căci totul se duce
Eu voi reveni din când în când

Amintirile sunt corn ce vânătorii conduce
În care moare zgomotul purtat de vânt

Adio
Guillaume Apollinaire

Cu un buchet de imortele ce-am cules
Îți amintesc că toamna e trecută
Și nu ne-om mai vedea pe-acest pământ ce-ades
Parfum avea de imortele de pe șes
Dar nu uita ca te aștept iubită…